miercuri, 15 aprilie 2015

Prezumţia de vinovăţie

Despre paradigme am mai scris, şi probabil voi mai scrie pentru că sunt ecuaţiile care ne livrează rezultatul pe care îl vedem în jur. Şi asta inconştient, pentru că de fapt chiar asta este esenţa paradigmei: O acţiune care se repetă chiar dacă factorul care a declanşat-o nu mai există. Aceste paradigme sunt desigur tipare. Şabloane pe care le luăm ”din zbor” pe parcursul vieţii, fie din societate fie de la părinţi sau apropiaţi.
Peste toate acestea există unele mai mari , care se amestecă şi le influenţează pe toate celelalte. Cu cât sunt mai mari cu-atât sunt mai ”invizibile” , mai greu de observat. ”Minciuna este cu atât mai credibilă cu cât sunt mai multi oameni o cred” - este un citat celebru deja căruia îmi scapă autorul acum.
Există un mecanism al minţii logice: Întotdeauna mintea este convinsă 100% că decizia pe care o ia este cea mai bună. Nimeni nu ar lua o decizie care ştie de la început că o să-i facă rău. Este adevărat că decizia ulterior se poate dovedi a fi fost greşită, dar acest ”ulterior” înseamnă că după desfăşurarea acţiunii avem acces la date noi cu care ne putem compara decizia. Dar la momentul deciziei aceste date nu existau. Şi în pe care le aveai iniţial, decizia luată a fost cea mai bună.
Tiparul pe care vreau să îl demasc în această postare are rădăcinie tocmai în cadrul descris mai sus. Este presupunerea că celălalt a luat o decizie proastă. Deşi când e vorba de tine eşti convins că ai luat cea mai bună decizie, când vorbeşti despre evenimente care privesc alte persoane, pleci de la premisa că a luat decizii greşite, sau împotriva lui însăşi. De aici se naşte critica , judecata şi justificarea.
Întotdeauna şi în legătură cu orice există motive care pot fi spuse şi motive care nu pot fi spuse. Fi conştient că în orice decizie a cuiva pe care tu o consideri ”proastă” există încă multe motive pe care nu le cunoşti. Această paradigmă. acest meta tipar este prezent în jurul nostru mai mult decât putem înţelege. Pe el se bazează: Critica judecata, acuza şi este prezentă în articolele de presă. emisiunile tv, şi o grămadă de alte genuri de scrieri informative după care noi ne formăm părerile.
meta 2Dacă vei căuta cu-atenţie vei vedea că aproape orice articol pleacă de la ideea că o anume decizie politică este greşită. Ca şi cum cineva ar putea lua decizii împotriva sa, sau care i-ar face rău lui însăşi. Şi aici nu mă refer dacă decizia în sine este bună sau proastă, ci mă refer să observi doar presupunerea de la care pleacă autorul articolului. Deasemenea orice ceartă în familie are aceiaşi rădăcină: Presupunerea că celălalt a luat o decizie proastă. O decizie împotriva lui. Dacă făcea cum m-am gândit eu era mai bine. Să ne înţelegem: Mintea ta pentru a putea lua decizii are nevoie de convingerea că face 100% bine ce face.Nu uita că şi cel de lângă tine îşi ia deciziile în având convingerea că face 100% bine pentru el. 
Nu în ultimul rând îţi reamintesc că deciziile se iau emoţional, şi că doar justificările sunt raţionale. Altfel spus, iei o decizie pentru că simţi că aşa e bine, iar după ce ai luat decizia îi găseşti justificări cu intelectul sau mintea logică.  Acesta este şi motivul pentru care este atât de greu să te explici uneori de ce ai procedat într-un anume fel. E dificil să verbalizezi anumite sentimente, e greu să exprimi în cuvinte ceva ce ai simţit la un moment dat.
Se observă uşor cum prezumţia conform căreia interlocutorul meu a greşit luând prin urmare o decizie proastă pentru el, se bazează pe convingerea că eu ştiu deja ce era bine şi ce nu pentru el. Ştiu, prin urmare cazul este închis, nu se mai poate discuta decât despre o greşală.
Dacă plec de la ideea că a luat o decizie bună, mă găsesc în poziţia de a întreba, de a investiga şi asta este o situaţie deschisă care mă conduce la înţelegere.  Când ştiu că a greşit, generez o situaţie închisă, blocată care mă conduce la judecată, acuză şi critică.
Dacă ar fi să exprim foarte simplist acest tipar ar fi astfel: Judecata , critica şi acuzele sunt generate de prezumţia de vinovăţie!
meta tipare 3
Exerciţiu de introspecţie : Încearcă să te surprinzi când convingi pe cineva că a greşit, cum pleci de la presupunerea că a luat o decizie împotriva lui. Încearcă să vezi cum de câte ori eşti criticat/ă eşti sigur/ă că ai luat cea mai bună decizie pentru tine, şi cumva cel cu care vorbeşti nu poate înţelege asta. Şi desigur, după ce poţi conştientiza toate astea în tine încearcă să schimbi această paradigmă, şi să pleci de la premisa că cel cu care vorbeşti a luat cea mai bună decizie pentru el din motive pe care tu ne le şti sau nu le poţi înţelege complet. Şi asta va schimba lumina în care vezi tu evenimentele.
 

vineri, 27 martie 2015

Sistemul paralel există şi funcţionează!!!

Probabil cea mai mare frică care menţine active actualele sisteme învechite fie ele sociale administrative sau educaţionale este frica de a nu reuşi. Frica de a nu te putea angaja. Întreaga construcţie actuală se bazează exclusiv pe ”hârtia potrivită”. Când spun hârtia potrivită mă refer la diplome, avize, atestări sau orice fel de înscrisuri care poartă un gir al unei terţe autorităţi şi care confirmă că posesorul respectivului înscris are cunoştinţe/abilităţi  într-o anumită arie de expertiză.


Conform actualei legislaţii în principiu degeaba sunt tâmplar priceput care am ”furat” meseria de la tatăl meu, căci nu mă voi putea angaja decât dacă am hârtia potrivită. Hârtia se obţine în urma unui curs care cel mai probabil va fi mult inferior cunoştinţelor şi abilităţilor pe care le am deja. Nu are rost să mai continui acest exerciţiu imaginat, sunt convins că ai înţeles deja la ce mă refer.


Nu este desigur singura sincopă pe care antreprenorii şi în genere oamenii care acţionează, o reclamă când se referă la sistemele actuale. Spre exemplu în spaţiul celor care caută alternative la învăţământul de stat cea mai mare teamă este aceea că în viitor copilul care nu a urmat cursul tradiţional, nu se va putea încadra în societate. Această teamă provine din faptul că angajările se pot face doar pe baza hârtiilor, a dovezilor de absolvire şi nu a cunoştinţelor sau abilităţilor dobândite.


Argumentaţia pro sau contra sistemelor actuale durează de mult inclusiv în spaţiul virtual şi pare interminabilă. Dar nu despre asta vreau să-ţi vorbesc astăzi. Sitemul supradezvoltat bazat pe hârtii aşa cum îl cunoaştem noi astăzi are în spate un concept mult mai adânc: El se numeşte ”Autoritate” Se presupune că diploma reflectă capacitatea ta de autoritate pe un domeniu dat. Doar că autoritatea se poate ”construi” în două feluri.



Autoritatea este întocmai factorul de bază pe care facem orice alegere care implică un produs sau serviciu. Cine este persoana care îmi recomandă? Ce o califică în poziţia de expert? Cum pot fi sigur că urmând sfaturile unui expert nu o dau în bară? Această nevoie este umplută de atestări, certificări, autorizări. Există o goană după: Mai repede , mai ieftin, mai mult. Se pare că hârtiile au devenit deja un scop în sine, trecând peste abilităţile propriu-zise. Am ajuns în situaţia în care avem organisme care verifică hârtiile, după care emit o altă hârtie, care atestă că aveai hârtia potrivită :)


Autoritatea mai poate fi construită pe baza recunoaşterii celor din jur. Pe măsură ce devin mai bun şi am mai mulţi clienţi, devin mai recunoscut în piaţă ca expert. La un moment dat oamenii mă vor căuta pentru că văd în mine un expert indiferent de hârtiile pe care le am sau nu le am. Acest sistem funcţionează cu succes în paralel cu cel al hârtiilor doar că uneori nu avem ochi să îl vedem.

În principiu când devin foarte bun la ceva, şi devin atât de căutat încât nu mai fac faţă, este timpul să antrenez pe altcineva care să poată face ceea ce fac eu, la fel de bine. Nu mai câştig din serviciul propriuzis ci din training-ul pe care îl ofer. Antrenez oamenii să facă ce făceam eu, iar pe clienţii care mă caută pentru conceptul şi brandul personal construit în timp îi voi direcţiona către cei pe care i-am antrenat. Doar că în timp făcând asta mereu şi mereu, devin bun în a-i antrena pe alţii. Aşa că încep să-i învăţ cum să antreneze ei pe alţii la rândul lor.


Este o schemă pe nivele şi funcţionează în multe domenii. Cel mai des întâlnită la noi în ţară este în MLM-uri, dar nu numai. În acest caz ceea ce se întâmplă este că însuşi creatorul sistemului devine autoritatea. Eu certific că persoana antrenată de mine este expertă. Şi eu ca şi valoare recunoscută în piaţă nu mai am nevoie la rândul meu de nici o certificare. De fapt certificarea mea este tocmai numărul mare de clienţi care mi-au acordat încrederea lor. Dacă 1000 de oameni au cumpărat un serviciu trebuie să fie bun. Dacă 100.000 au cumpărat acel serviciu nu mai am dubii sau temeri că mă voi păcăli.

Personal cred că balanţa înclină din ce în ce mai mult spre autoritatea construită pe experienţă şi iese din ce în ce mai mult din sfera ”atestatelor” şi a hârtiilor.  Patronii angeajează totuşi pe bază de experienţă şi nu pe bază de diplomă. 

Mă uit de exemplu la Lorand Soares Szasz care este prima persoană pe care am auzit-o să recunoască cu subiect şi predicat că nu are studii superioare. Şi-a construit un sistem personal, a câştigat recunoaştere şi nu a avut nici o hârtie care să ”ateste” că ştie ce face. Lorand este deja o autoritate în domeniul de marketing şi antreprenoriat. 

Mă uit la acest etern război cu administraţia ”învechită” şi birocraţia. Este total lipsit de sens. Oricine îşi poate crea propriul sistem de autoritate pe care o poate da mai departe după regulile personale. Nu spun că este uşor, dar spun că alţii au făcut-o deja şi funcţionează. Dacă şi se pare că sistemul este nedrept, că cere diplome, hârtii şi atestate ce te opreşte să îţi creezi propriul sistem de valori? În care tu să fii autoritatea care certifică?