luni, 8 septembrie 2014

Gânduri de noapte

   Realitatea este senzaţia pe care o percep după ce interpretez ceea ce îmi transmit simţurile. Prin urmare dacă visez şi trăiesc o mare spaimă, în acel moment, acea spaimă este realitatea mea. Obişnuiam să tratez visul şi ”realitatea” ca lumi diferite, dar amândouă sunt doar un cadru pentru stimulii care mă fac să percep un şir de senzaţii care îmi definesc realitatea mea la un moment dat. Prin urmare ambele lumi sunt la fel de reale, ambele lumi îmi pot provoca senzaţii puternice care mă plasează într-o realitate.

Diferenţa  evidentă dintre vis şi realitate este că visul mă plasează în cadre diferite în fiecare noapte, pe când realitatea mă plasează în fiecare dimineaţă în acelaşi cadru. Se pare astfel că în ceea ce numim cu toţii viaţa reală, am un rol care e mereu acelaşi , mereu reluat din locul de unde l-am lăsat înainte de a culcare. Interesant este că ştiu când sunt treaz, dar nu ştiu când visez. Cum reuşesc aşadar să deosebesc cele două realităţi? Prin conştienţă! Conştienţa este acceptarea rolului pe care îl am ştiind că este un simplu rol. 

Când visez, mă găsesc într-o realitate arbitrară, mereu alta, fără să fiu conştient de asta, iar şirul evenimentelor mi se întâmplă în afara controlului meu, livrându-mi o serie de senzaţii care  sunt realitatea mea din acel moment. Când mă trezesc, intru în rolul meu.  Teoretic pot schimba lucrurile după propria mea voinţă, practic am descoperit că, cu cât îmi impun voinţa mai mult cu-atât rolul decurge mai greu. Şi cu cât las rolul să ”curgă” cu-atât rezistenţa pe care o întâmpin este mai mică. Este un fel de ”Facă-se voia Ta...” dacă vreţi.

Iată că ştiind şi acceptând că am un rol înseamnă că am devenit conştient de ce mi se întâmplă şi împotrivindu-mă rolului, zac în inconştienţă. Ajuns în acest punct am căzut pe gânduri... Să fie deci viaţa mea un simplu rol care încorsetează ca un şablon suma unor realităţi de care nu voi scăpa niciodată fie ele plăcute sau nu? Şi da şi nu! Pentru că un rol poţi să-l joci împiedicându-te mereu pe scenă, bombănind, şi înjurând Regizorul sau poţi să-l joci cu Graţie lăsând mută lumea din jurul tău.  Poţi să te împiedici la fiecare cui din podea, sau dimpotrivă poţi face salturi impresionante asemenea balerinilor care par că levitează.

Rolul este rol! Nu ţin minte audiţiile şi probele prin care am trecut ca să îl primesc, dar în mod cert m-am potrivit de minune pentru rolul Vieţii mele. Am trăit însă împiedicându-mă de podelele de pe scenă, uitând replicile, şi încercând mereu să schimb piesa... Ba chiar m-am răfuit şi cu Marele Regizor. Dar acum mi-am dat seama că toate asstea nu sunt altceva decât tracul începătorului şi disperarea actorului novice de a primi aplauze necondiţionat pentru a se păcăli că a avut o prestaţie bună. Interesant este că reacţia lumii care este martoră la rolul vieţii noastre este invers de cum ne-am aştepta: Când joci cu Graţie, ea, lumea, în loc să aplaude frenetic, rămâne mută.

Mi-am acceptat aşadar rolul şi am început să devin atent la semnele Regizorului, la replicile celorlalţi actori, la firul poveştii... La decor... La detalii. Nu am atins nivelul celor care se mişcă cu Graţie prin realitate dar am scăpat de frustrările începătorului. Am început să simt gustul piesei. Din momentul în care am început să ascult indicaţiile Marelui Regizor, piesa a deveneit perfectă. De fapt, ea era perfectă dinainte, doar eu mă împiedecam bombănind.

Mă-ntreb uneori cum ar fi dacă toţi ne-am juca rolul cu Graţie? Cu acceptarea totală a indicaţiilor din regie? S-ar chema că am renunţat la Liberul Arbitru sau la Voinţa Proprie? Nu ştiu dar cu siguranţă piesa ar fi ”Divină” .