miercuri, 22 octombrie 2014

Săgeţi de Conştiinţă

Acum vreo 3 ani, mergând spre casă am intrat într-o situaţie... Să vă spun. În drumul meu spre casă trebuie să trec o punte care trece peste râul Bistriţa. Şi văd un moş de vreo 70 de ani că se opreşte pe mijlocul punţii şi aruncă în apă două sacoşe mari de plastic cu gunoaie. M-a cumprins o furie instantaneu. Şi, deşi nu obişnuiesc să am reacţii de apostrofare către persoane pe care nu le cunosc, în momentul în care am ajuns faţă în faţă am început să fac circ. Adică strigam la el efectiv... I-am zis că s-a dat la televizor anunţ că nu se mai adună gunoaiele din oraş, şi oamenii să le arunce pe râu. Omul se uita la mine nedumerit...Şi desigur, cred că replica mea era prea subtilă pentru nivelul lui de înţelegere.

Era o persoană cu care de fapt aveam acelaşi traseu de multe ori dar nu o observasem până atunci. După faza de mai sus, am început să ne intersectăm des pe puntea respectiv, şi un soi de ruşine inexplicabilă mă cuprindea când dădeam ochii cu el. Trebuie să recunosc că întotdeauna mi-am dorit să ”pun la punct” pe unul care aruncă gunoaiele aiurea, şi iată că am făcut-o. Doar că nu am avut vreo senzaţie de mare victorie, ci una de neputinţă, de inutilitate în timp că bătrânul avea pentru mine o înţelegere şi acceptare. Nu ştiu cum dar din toată povestea asta tot eu am ieşit cu senzaţia de ”victimă”. Şi de agresor în acelaşi timp.

În fine, anii au trecut, povestea am îngropat-o prin ungherele amintirilor refuzate, abandonate sau ignorate, lăsând-o să hoinărească prin acele pustiuri ale minţii mele. Dar iată că într-o zi dau iarăşi nas în nas cu moşul cu pricina. Îl salut, merg mai departe şi încep să mă întreb care e de fapt ”buba” în toată faza asta. Unde începe şi unde se termină normalitatea?  Că nu este în regulă să arunci gunoaiele în apă este clar. Dar lăsând logica, normele, ”trebuie” şi dogmaticile deoparte rămânea sentimentul. Un sentiment că omul acela nu are nici o vină. Un sentiment prin care el mă înţelegea şi eu nu.

Şi am început să scormonesc şi să întorc situaţia în fel şi chip, poate poate voi găsi un unghi, pa care nu-l luasem în calcul până atunci. Din acest punct am început să mă întreb. Să investighez. Şi mi-am dat seama ca trebuie să plec de la prezumţia de nevinovăţie. Altimnteri , dacă pleci de la prezumţia de vinovăţie, condamnarea este inevitabilă. Mi-am pus deci la bătaie toate cunoştinţele pe care le acumulasem între timp şi care m-ar fi putut ajuta în acest caz greu.

Înarmat cu teoria lui Dabrowsky  am înţeles imediat că eu şi ”moşul” ne situăm pe nivele diferite de dezintegrare pozitivă, așa cum le numește Dabrowsky.. Moșul, după îmbrăcămintea şi paporniţele nelipsite de pe bicicleta sa, era evident că trăieşte de pe o zi pe alta. Acest nivel de viaţă se bazează pe nevoile imediate. Dacă nu am ce mânca astăzi, dau colţul. Este limpede că toate valorile lui se învârt în jurul prezentului imediat şi a supravieţuirii. Pe de altă parte , eu mă gândesc la poluare, la calitatea apei din râu, la cum va fi lumea peste zece ani . Adică un nivel de gândire foarte abstract.Punctul cheie din teoria lui Dabrowsky este tocmai că el analizând statisticile pe grupuri sociale mari a observat că ceea ce pentru cei aflaţi pe un anumit nivel este o problemă, pentru cei de pe nivelul inferior, nu există. Pur şi simplu ei nu pot percepe problema respectivă. Concret, ”moşul” meu nu poate percepe probleme de mediu, calitatea apei, ecologie. Pentru el acestea pur  şi simplu nu există. Ar putea ajunge şi la puşcărie pentru asta şi tot nu ar înţelege ceva. Decât că a făcut ceva interzis .

Deci primul pas a fost să înţeleg că eu aveam o problemă care pentru ”moşul” meu, nu era o problemă. Acum m-am dus mai departe întrebându-mă: Bun dar oamenii sunt de atâta timp pe acest pământ, şi au rezistat fără a avea niveluri profunde de înţelegere , totuşi unde este ruptura? Care este anormalitatea? Şi din acest punct întrebându-mă, am primit răspunsul de undeva dincolo de mine. Oamenii, pe vremuri nu aveau educaţie, dar nu au avut tehnologie. Acum 200 de ani, oamenii săraci, nu erau mai educaţi decât sunt astăzi, şi nu înţelegeau concepte ca ecologie, managementul deşeurilor sau poluare. Dar nu puteau arunca decât lucruri biodegradabile. Pentru ce neexistând industrie, nu aveau lucruri nocive pentru mediu.

Oamenii au evoluat. Au înţeles din ce în ce mai multe. A crescut nivelul tehnologic şi odată cu el nivelul de educaţie. Astăzi avem cunoştinţele şi capacitatea de a produce mii de tone de produse care pot dăuna mediului, dacă nu dispunem de cunoştinţele necesare de a le gestiona. Aceste cunoştinţe au venit la pachet odată cu tehnologia. Doar că... în goana noastră, în individualismul nostru am lăsat semeni de-ai noştri în urmă.

Aşa se face că am ajuns în situaţia ca oameni cu mentalitate şi cunoştinţe de secol 19 au acces la materiale dabricate în secolul 21. ”Moşul ” meu a fost lăsat în secolul XIX de societatea ”mea” la capitolul educaţie în schimb i-au fost date spre consum obiecte din secolul XXI . Lucruri care au ambalaje şi moduri de folosire care implică cunoştinţe pe măsura erei tehnologice în care trăim.

Probabil că mulţi ar vrea să-i acorde o ”corecţie” de rigoare ”moşului” meu, dar nu ştiu cât de mulţi ar fi dispuşi să-i ofere consultanţa de rigoare pentru a-l alinia cu vremurile în care trăim. Societatea noastră a eşuat în a echilibra nivelul cunoştinţelor în schimb se pricepe foarte bine să vândă orice, oricui. Şi prăpastia se adânceşte odată cu ideea noastră, a oamenilor ”normali” că cei care arungă gunoaiele aiurea ar avea vreo vină, fără să avem noi înşine capacitaea de a accepta că i-am lăsat în urmă, grăbiţi să ne atingem binele ”personal”. Fără a vrea să vedem că oamenii aceia nu au problema pe care o avem noi. Pentru cei care trăiesc de pe o zi pe alta, poluarea şi încălzirea globală nu există! Lupta cu poluarea, cu violenţa, cu alcoolul, cu delicvenţa sunt o himeră. Încercăm să a”transpunem” în secolul XXI persoane care au concepte şi educaţie de secol XIX. Utem să-i închdeim, să-i amendăm şi să-i batem, că nu vor înţelege de ce le facem asta. Este un război între ”noi” şi ”ei”.

Nici o problemă nu poate fi rezolvată dacă nu înţelegi sau nu recunoşti punctul în care te afli. Şi noi, societatea în ansamblul ei, prin mecanismele pe care le-am construit, sau am fost părtaşi la construirea lor, ne-am grăbit să ”câştigăm” singuri... Am jucat la individual, ignorând complet faptul că viaţa este un Joc de echipă. Am ignorat complet faptul că oricât de departe am ajunge, când ne voim uita în spate îi vom vedea mereu pe cei pe care i-am lăsat în urmă. Şi ei , acolo în spate unde i-am lăsat, vor continua să facă ceea ce ştiau ei să facă când am fugit de ei. Şi prin acţiunile lor, ne vor ruina mereu ţinta noastra individualistă.  Lupta împotriva a ”orice” este o luptă personală de a scăpa de responsabilitatea care ne revine în a nu lăsa pe nimeni în urmă.

2 comentarii:

  1. Multumesc ca mi-ai reamintit asta, Paul
    Mirela Hagea

    RăspundețiȘtergere
  2. Nu poti trăi cu adevărat fericit pe cont propriu, atâta timp cât în jurul tău e mizerie și nefericire - e ce am scris eu in mai mai multe texte pe blog.

    Da, asa este, o grămadă de oameni au rămas în urma (se observă asta si la milioanele de oameni mai in varsta care nu stiu sa foloseasca un calculator...).

    Si din pacate oamenii nu pot înțelege usor că oamenii sunt diferiti, diferiti din nenumărate motive.

    Mosul din articol si comportamentul lui reprezinta, la fel ca orice om, si orice comportament, un REZULTAT al mai multor factori: gene biologice, educatie (familie, scoala, strada, legi, coercitie, autoeducatie, biserică etc), relatia cu cei din jur, cu societatea, cu Statul etc etc etc. Din cauza/datorită acestor factori, cu totii suntem intr-o masura mai mica sau mai mare DIFERITI unii de altii. Din acest motiv, dorintele, opiniile, valorile si principiile unora NU se regasesc obligatoriu si la ceilalti oameni. Atunci cand o sa intelegem asta, o sa avem o altfel de relatie cu cei din jurul nostru - una mai pasnica, fara certuri si nervi etc.

    Reactia fata de mosul care arunca plastic in râu e dificila. Adica e dificil de gasit cea mai buna reactie, mai ales pe moment, la semi-enervare. Singurul sens al unei reactii este ca reactia sa produca un rezultat benefic (benefic pentru societate, sau macar pentru individul respectiv). Altfel reactia noastra in astfel de situatii n-are rost.

    VINA reală a mosului este foarte greu de stabilit. Exista vina juridica si vina morala. Vina juridica este foarte usor de stabilit - mosul e vinovat ca a incalcat legea x, si trebuie pedepsit cu pedeapsa/contraventia/amenta y.

    In schimb, VINA MORALA (asa-i zic eu) este poate cel mai complicat concept din lumea noastra. Vina MORALA este aproape imposibil de stabilit. Cine este vinovat moral de actiunea mosului de a arunca deseuri in râu? Mosul? In niciun caz doar el! Am stabilit ca mosul este rezultatul unor factori (la fel ca noi toți). Deci, cine poartă vina pentru acțiunile nocive ale moșului? Genele biologice ale mosului? Educatia primita (sau nu) in familie (deci parintii?) ? Educatia primita (sau nu) la Scoala (deci profesorii)? Educatia primita pe stradă (deci anturajul?), Lipsa cosurilor de gunoi la indemana (deci administratia locala)? Statul care il tine in saracie si in lupta pentru supravietuire de pe azi pe maine, incat nu are nici timp nici chef nici creier sa se gandeasca la poluare si alte chestii de genul asta? Poporul roman care nu actioneaza sa schiombe situatia in care se gaseste mosul si alti sute de mii/ milioane de mosi asemenea? Raspunsul este ca TOATE aceste lucruri sunt vinovate (vina morala), într-o masura mai mica sau mai mare. In orice caz, NU DOAR MOSUL este vinovat...

    Daca oamenii ar vedea asa lucrurile de fiecare dată, ar intelege ca NIMIC nu este simplu (cum pare la prima vedere) si ca TOTUL ARE LEGATURA CU TOTUL. Iar cauza reala a lucrurilor negative care ne apar/ne ies în față nu este neaparat tot in fata noastra. Cauza reală este putin mai dificil de identificat decat relele pe care le produce, insa asta e ce trebuie sa facem noi, sa identificam cauza reala, si in functie de asta sa ne calibram reactia la rău.

    RăspundețiȘtergere