marți, 2 decembrie 2014

Pariez pe blogging

De fapt am pariat de mult pe blogging. Nu ştiu exact care a fost momentul decisiv. Poate momentul în care am renunţat la televizor, sau poate din momentul în care am început să ţin chiar eu un blog. Ori poate momentul în care mi-am dat seama că sunt mai interesat de comentariile unui articol şi de relaţia dintre comentarii şi conţinut. Am mai spus-o, şi au mai spus-o şi alţii: Zilele televizorului ca sursă de informare sunt numărate. Televizorul a ajuns o unealtă exclusiv de distracţie şi toate emisiunile ar trebui tratate ca având caracter de pamflet. În era comunicării bi-laterale, televizorul este o unealtă de comunicare privată (lipsită) de un sens. A fi informat, presupune să cunoşti păreri. A fi implicat, presupune să emiţi păreri.

Blogging-ul mai are o caracteristică foarte importantă pe care televizorul nu o are: O mare sumă de păreri diferite şi independente care se dezvoltă diferit. Fiecare blogger, găseşte nişa lui pe care o cunoaşte şi o dezvoltă. Aceşti oameni vor găsi soluţii diferite şi diversificate de a-şi susţine publicul şi cititorii , fiecare din ei participând cu o amprentă personală. În zilele noastre când totul este atât de centralizat, atât de controlat, multitudinea de păreri care implicăî o multitudine de puncte de vedere mi se pare esenţială. Pe ,ăsură ce oamenii înţeleg ce li se întâmplă, ei vor să fie mai puţin distraşi şi mai mult informaţi.


Zilele trecute am primit un mesaj pe privat că fac parte din top 100 bloguri de dezvoltare spirituală. Desigur este un top realizat de un blogger nu este nimic ”oficial ”. Totuşi, noi bloggeri, nu prea mai căutăm clasamente oficiale, care nu sunt altceva decât părerile unui alt terţ din ecuaţie. Am pariat deja pe blogging aşa că acest top nu face decât să mă încânte, cu-atât mai mult cu cât el se suprapune pe trecerea pragului de 20.000 de vizualizări ale blogului reamintirea drumului spre casă. Această sumă nu e o mare realizare în sine în materie de trafic de blog dar poartă în ea validarea de care am atâta nevoie. Deja am 20.000 de motive să mai scriu.

Da, ştiu că ultima redută a bloggerului este ”smulgerea” de comentarii. Este provocarea unei reacţii măsurabile. Eu nu am urmărit acest aspect, rezumându-mă la prezentarea unor noi unghiuri din care se pot privi lucrurile. De cele mai multe ori suntem blocaţi (nu-i aşa?) în punctul nostru de vedere. Care nu este nici mai mult nici mai puţin decât un singur  şi mic punct în Terabiţii de puncte de vedere care circulă astăzi pe Terra. De multe ori simpla conştientizare, a unei noi poziţii ne dărâmă un întreg zid de condiţionări. Ne schimbă cu totul perspectiva şi punctul din care privim.

Aceste 20.000 de vizite au şi un ajutor în spate. Ele vin în urma unui proces de cooperare cu alţi bloggeri. Viaţa este un joc de echipă, eu am înţeles asta deja. Aşa că o să fac şi eu un mic top al blogurilor care mi-au adus cei mai mulţi vizitatori:
1. http://antiiluzii.blogspot.com/ - 1366 intrări
2. google - 1023 intrăti
3. https://ceicunoi.wordpress.com/ 1009  intrări
4. facebook - 957 intrări
5. http://trezirea-constiintei.blogspot.ro/ 602 intrări
6. https://conspiratiisimistere.wordpress.com/ 482 intrări
7. http://ellenamihaela.blogspot.ro/      189 intrări

Restul pînă la 21,938 câte sunt la momentul publicării sunt intrări directe pe adresă de la persoanele care mă urmăresc în mod constant alte saituri mai mici care nu apar explicit în statistici precum şi spammeri de trafic.

Energia şi încrederea pe care le-am acumulat îmi spun că lucrurile nu se vor opri aici. Am planuri mari pe 2015. Şi iată că pe data de 6 dec. 2014 organizez o conferinţă care transpune activitatea mea din virtual în real. Consider că internetul este doar o unealtă care folosită inteligent, contribuie la schimbarea lumii reale.

”Lumea s-a schimbat doar că nu s-a anunţat încă la televizor!” 
sursa- de undeva de pe bloguri...



luni, 24 noiembrie 2014

Când ai investit în tine ultima dată?

Când ai investit în tine ultima dată?

Investitia în tine nu este afectată de criză
Investitia în tine nu este afectată de criză
Singura constantă din Univers este schimbarea ! Totul se schimbă, nimic nu poate  fi păstrat sau controlat. În acest moment, cea mai bună investiţie de pe glob a ajuns să fie investiţia în tine! Este singurul lucru care nu poate afectat de nici un fel de criză. Abilităţile pe care le dezvolţi, te vor însoţi mereu. Oamenii de succes au această deprindere de a investi mereu în ei. Oamenii de succes participă la cursuri, seminarii şi evenimente care le pot creşte valoarea personală.  Totul se mişcă, totul evoluează, totul creşte.  În cărţie de educaţie financiară am văzut că oamenii de succes au chiar şi un buget destinat dezvoltării lor. Adică, din orice sumă de bani câştigă, pun deoparte un procent pentru evoluţia lor. Aşa că se adună la un moment dat sume consistente pentru cursuri de calitate pe domeniile care-i pasionează şi nu ajung depăşiţi de evoluţia generală.

Ce te împiedică să investeşti în tine?

În programarea neuro lingvistică (NLP) există conceptul ”moment de stop”. Adică îmi formulez un obiectiv clar, bine definit, şi un moment de stop, ca să nu ajung în situaţia de a nu mă putea opri. De exemplu există riscul, dacă îmi doresc să fac o activitate din care să fac bani, dacă nu îmi stabilesc momentul de stop, să nu mă mai opresc toată viaţa. Poate aţi văzut oameni care au afaceri, au succes, şi totuşi continuă să muncească, fără să-şi acorde răgazul sau oportunitatea de a savura ceea ce au câştigat. Acelea sunt persoane care s-au setat pe un obiectiv, fără să-şi pună un moment de stop. Momentul de stop, este un simplu setup mental care-mi va spune că mi-am atins obiectivul.Pentru că obiectivele trebuie să poată fi atinse.
Ceea ce am realizat zilele trecute povestind cu cineva, este că pe perioada vieţii avem momente inconştiente în care ne setăm setare moment stopefectiv momente de stop, după toate regulile programări neurolingvistice. De exemplu, persoana cu care vorbeam mi-a spus: Pur şi simplu nu mai pot citi ceva, mai mult de 20 de minute indiferent cât de interesant ar fi subiectul. Pur şi simplu nu pot. Şi eu am întrebat: Când erai în facultate şi învăţai nopţi în şir, nu-ţi spuneai că după ce scapi de facultate nu mai citeşti toată viaţa? Răspunsul a fost - Ba da. Acesta este un veritabil ”moment de stop” inconştient, formulat după toate caracteristicile NLP-ului. Cinci ani de zile, pe parcursul sesiunilor, cât timp eşti student îţi ”promiţi” că nu mai pui mâna pe o carte cât trăieşti. Felicitări! Tocmai ţi-ai blocat inconştient evoluţia. Nici nu e de mirare că nu mai poţi citi nimic.  Aşa ajungem adulţi, având setări mentale care ne blochează să înaintăm, şi de care nu suntem conştienţi.

Vestea bună este că poţi schimba situaţia

Acest mecanism are valoare atâta timp cât nu eşti conştient de el. Nu spun că este simplu să ne găsim imediat limitările pe care le cărăm după noi de o viaţă, dar cu timpul şi cu investigarea interioară, putem să le aflăm şi să le corectăm. Acestea sunt până la urmă reziduuri mentale pe care le-am preluat inconştient şi ne blochează pur şi simplu să obţinem rezultatele pe care ni le dorim. Am observat multe persoane adulte, care realmente fug când aud de termeni ca: Dezvoltare personală, Coaching, Evoluţie, NLP, conferinţă, prezentare, etc.
-Aşa ceva nu este pentru mine. Eu ce am avut de învăţat am învăţat deja când eram tânăr.
Cât de departe poate ajunge o persoană care gândeşte astfel ? Analizaţi voi !
Lumea se schimbă. Şi încă repede! Numărul în creştere a persoanelor care sunt interesate de domeniile dezvoltării personale o confirmă. Mulţi oameni participă la cursuri şi prezentări pe care le plătesc (şi nu ieftin!) pentru că au văzut pe pielea lor rezultatele! Domeniile cele mai ”fierbinţi” pentru o viaţă împlinită, respectiv: Succesul, Banii, Sănătatea, Relaţiile nu sunt în manualele şcolare. Şi nici nu cred că o să apară prea curând!  Sunt Paul Adam şi sunt pasionat de dezvoltare personală. Şi pentru că nu pot sta deoparte, am adus ceea ce mă interesează mai aproape de mine! Te invit să participi la Bistriţa pe 6 Decembrie la conferinţa ”Pledoarie pentru sentiment” pentru a afla uneltele de dezvoltare personală, şi cum îţi pot schimba ele viaţa. Am invitat-o pe Mirela Hagea, coach acrediat şi pe Denisa Florea care practică ”Călătoria emoţională” metoda Brandon Bays.
Evenimentul este privat iar participarea se face pe bază de invitaţie. Dacă doreşti să participi, dă click aici !
inscriete acum

Îţi  mulţumim pentru interesul în dezvoltarea TA ! Denisa, Mirela şi Paul.

Untitled-1

vineri, 21 noiembrie 2014

Echipa!

Viaţa e un joc de echipă! Oricât de mult ne-am îndepărtat de ideea asta prin individualism şi competiţie, Viaţa rămâne un joc de echipă.Nici un organism de pe planetă nu poate exista de unul singur!
În imagine, Bruce Lipton care mai mult de 20 de ani a cercetat celulele
În imagine, Bruce Lipton care mai mult de 20 de ani a cercetat celulele
Bruce Lipton, celebrul cercetător, arăta foarte frumos, că şi corpul uman este o structură imensă şi complexă de celule Vii aflate într-o perfectă cooperare şi sincronizare. Fiecare celulă din corpul uman, are toate funcţiile unui organism viu: Se hrăneşte, se înmulţeşte, elimină toxine. Această afirmaţie a lui Bruce Lipton m-a pus pe gânduri: Dacă iau câteva celule din corpul meu şi le pun într-o eprubetă păstrată în condiţiile prielnice, şi hrănite, celulele vor trăi şi se vor înmulţi. A cui e Viaţa acelor celule? Ele sunt Vii independent de mine! Organele sunt celule specializate pe o anumită funcţie, care trăiesc într-o comunitate. ”Văd corpul uman ca o sumă de comunităţi, de entităţi vii, care cooperează” - Bruce Lipton.
Viaţa este un joc de echipă! Şi-atât de frumos am văzut asta în recentele evenimente de răsturnare a situaţiei la preşidenţie. Citeam pe un blog declaraţiile unor persoane care stăteau la coadă în diaspora, aşteptând să voteze.images Îmi pare rău că nu mai reţin exact unde am citit, dar tipul zicea ceva de genul: ”Am stat câteva ore mii de oameni la coadă. Atmosfera era atât de minunată încât la sfârşit nu ne venea să mai plecăm acasă!” Şi în acel moment am înţeles şi cheia care a declanşat schimbarea neaşteptată! Jocul de echipă! Printr-un dat al sorţii, mii de oameni au fost forţaţi să stea împreună! Au fost forţaţi să se vadă! Gândiţi-vă cum se petrece un vot obişnuit, când totul e organizat bine: Intrii, dai buletinul, iei ştampila, votezi, bagi în urnă votul şi pleci. O relaţionare minimală, o mişcare de oameni sub efectul ”autobuzul” în care fiecare este atent să nu calce pe celălalt şi se uită inert undeva... oriunde, în gol.
În momentul în care procedura viciată a pus oamenii în aşteptare, totul s-a schimbat. În prima fază, e frustrarea datorată disconfortului produs de aşteptare. Dar după o oră două de stat împreună, oamenii încep să vorbească între ei. Se naşte o conexiune. Acea conexiune, acea cooperare, este scânteia care pune în mişcare orice. Ce poate fi mai grozav decât să fii înconjurat de o mare sumă de oameni care gândesc la fel ca tine şi cu care să vorbeşti cu entuziasm? Nu sunt sociolog şi nici politolog, dar se vede de la o poştă că cheia acestui fenomen a fost relaţionarea, care mai departe a produs efecte în cascadă.
Paradigma competiţiei şi individualismului este depăşită. Toate sistemele din natură se bazează pe echilibru, cooperare şi interdependenţă, în timp ce oamenii sub imperiul Egoului, caută mereu independenţa. Gândeşte-te  ce s-ar întâmpla dacă rinichii tău ar lupta pentru independenţă. Nu ar mai vrea să filtreze sângele pentru restul organelor, pe motiv de independenţă! Competiţia este uzată. Cine ajunge primul nu mai contează atâta timp cât coechipierii s-au risipit pe drum.
Cu toţi analiştii, experţii şi strategii din campanie, întoarcerea rezultatului nu a putut fi nici prevăzută nici înţeleasă. Epoca raţionamentului a apus! După toate logicile, rezultatul trebuia să fie altul. Dar ceea ce s-a întâmplat, nu are legătură cu logica, raţionamentul ori intelectul. Fenomenul a fost relaţionarea, care duce la emoţie, la empatie la solidaritate. Este vorba de emoţie ! de ceea ce au simţit acei oameni şi nu despre logică,strategie ori grafice şi statistici. Intelectul este unealta noastră responsabilă de o mică părticică din ceea ce este o Viaţă completă! Intelectul dacă nu are o legătură cu emoţia, nu face două parale. Şi aici se impune o cooperare şi un echilibru. Intelectul nu face excepţie de la legea naturii. Nici el, intelectul cu toată deşteptăciunea lui, nu poate exista de unul singur. Arte nevoie de suport şi cooperare.
Iată că noua paradigmă este relaţionarea, este comunitatea, este valoarea pe care o adaug celuilalt şi nu mie.  Am citit o istorioară foarte interesantă în cartea ”Economia sacră a darului” a lui Charlesi Eisenstein.Era vorba despre un studiu în comunităţi izolate, pentru a vedea ce alternative au găsit la monedă, pentru a face schimburi. Au ajuns într-o comunitate de pe o insulă de prin Polinezia. Comunitatea folosea pentru schimb scoicile. Totuşi scoicile respective se găseau relativ uşor, ceea ce după principiile noastre, ar duce la inflaţie. Aşa că cercetătorul, nedumerit îl întreabă pe şeful comunităţii cu care avea întrevederea: ”Înseamnă că în lumea voastră cel care are cele mai multe scoici este cel mai bogat?” la care interlocutorul începe să râdă, ca  la aflarea unei remari deplasate şi răspunde: Nu! Cel mai bogat este cel care are cele mai multe relaţii. Cel care poate interconecta şi folosi scoicile în cât mai multe şi diverse feluri! Iată un concept nou. Care desigur este foarte valabil şi în sistemul capitalist, oricât de deformat ar fi el: Nu contează câţi bani ai ci câte relaţii ai, astfel încât să poţi face bani oricând.relatii umane Relaţionare! Despre asta este vorba! Nu despre logică, nici despre deşteptăciune nici despre statistici. CONEXIUNI UMANE! Aceasta este epoca spre care ne îndreptăm cu paşi rapizi. O văd în persoanele care se înscriu la cursuri de dezvoltare personală. O văd în persoanele din diaspora care au stat la coadă şi au răsturnat o situaţie. O văd în comunităţile funcţionale. Şi vom vedea asta tot mai des!
Vă urez un week-end deştept!

miercuri, 12 noiembrie 2014

Viaţa ca un Kitsch

Da da.. Astăzi nu vă pun poze. Ştiu... Ştiu regulile blogului, regulile succesului. Cuvinte cheie, fotografii în concordanţă cu subiectul, dacă se poate să transmită emoţie. Scrie pe limba lor, că pe a ta oricum nu te înţeleg. Ştiu toate astea. Dar azi scriu pentru mine. Îmi pare rău că v-am înşelat aşteptarea făcându-vă să deschideţi această postare, care este de fapt pentru mine. Dar staţi liniştiţi, că nu am făcut-o pentru clicuri. Nu trăiesc din clicuri deşi uneori aş vrea.

O definiţie a kitsch-ului am aflat într-un timp şi într-un loc pe care nu le mai reţin. Zdrobitor de clară mi-a apărut respectiva formulare, care aranja cuvintele în această ordine: Kitsch-ul este adevărul evident strigat în gura mare! Ce senzaţii mi-a declanşat mie acest şir de cuvinte? O să rearanjez aceste cuvinte, ba chiar o să mai adaug altele în plus, pentru a exprima mai în amănunt combinaţia complexă de acorduri pe care am regăsit-o eu însumi în interiorul meu.

 Adevărul evident este o combinaţie de cuvinte foarte reuşită pentru această definiţie. Eronat! Cu totul Eronat, Presupunem că adevărul este evident într-un mod universal. Adică pentru toţi, evident. Nu prieteni, nu am atins încă acel nivel. Beţi! Beţi umblăm încă pe drumuri, amăgindu-ne cu adevarul. Există această credinţă care ne îmbată: Că dacă cineva ar cuvânta adevărul în gura mare, mare belea şi-ar pune în cap. Din partea celor care -chipurile- nu vor ca adevărul să se ştie.  Şi îmbătare spun, pentru că o astfel de idee are o falsă presupunere la bază: Presupunerea că toţi ar înţelege adevărul, prin urmare vor sări să îl suprime. ”Dacă ştii, vezi. Dacă nu ştii, nu vezi” A.Einstein a pus această ordine în cuvinte de mult timp. Vă asigur prieteni că dacă vreunul din voi ar ieşi la televizor să strige adevărul în gura mare, nu-şi va atrage oprobiul public. Nu va fi înţeles pur şi simplu. Aşadar, adevărul nu este evident, deşi pentru toţi cei care Îl cunosc, el elste.

Strigat în gura mare! Agresiune.Agresiune zbierată! Strigătul în gura mare a exprimat întotdeauna agresiunea. Credeţi-mă! Ştiu exact despre ce vorbesc. Eu însumi strig în gura mare. Îmi recunosc propria agresiune. Mai mult decât atât... Îmi văd propria agresiune în ţipetele voastre. Atât de bine ştiu despre ce vorbesc. Apoi repetiţia. Mai e şi repetiţia... nu destul că cineva zbiară. Mai şi tocăne... Repetă acţiunea. Strigăt în formă continuată....Atât de bine e exprimată repetiţia aici, pentru a scormoni urechea. Pentru că strigărul însuşi e strident, tare şi agresiv. Făcut şi în gura mare, îmi subliniază asta, îmi repetă, îmi tocăne.

Să folosim mai multe cuvinte acum după ce am disecat corzile la care fac ele atingere: Kitsch-ul este partea de adevăr evidentă pentru mine, agresiv zbierată într-o formă continuată. Evidentul ţine agresiv sub papuc subtilul. 

Dacă viaţa ar funcţiona cum hazardat uneori credem, ca şir de evidente reguli strigate şi impuse, totul ar funcţiona perfect. Am fi obţinut de mult un asemenea rece mecanism. Noroc cu emoţiile care vin mereu să strice jucăria evidenţei. Viaţa e subtilă prieteni.Şi nu e strigată în gura mare. Acelaşi lucru lasă spaţiu... permite...interpretări.... personale.... intime....ne-evidente.Rezultatul nu poate fi decât intim şi personal .

 Am obosit să strig. Am răguşit. În jurul meu sunt adevăruri evidente strigate în gura mare. Dacă vorbesc în şoaptă... Cine să le audă? Dacă le zbier, se amestecă cu celelalte. Zid de cărămizi fac credinţele pe care le car după mine de mic. Uneori găsesc cărămizi care nu-mi aparţin, şi le scot din zidul meu. Până la urmă macar zidul să fie al meu. Dar gaura? Gaura din zid a cui e? Parcă suntem antrenaţi să nu vedem golurile. Nu avem capacitatea să vedem un gol. Vedem doar un zid găurit...

99% din orice este spaţiu gol! Demosntrat ştiinţific! Cui îi pasă? Vedem planetele din sistemul solar care sunt punctiforme în comparaţie cu spaţiul gol în care plutesc. Vedem protoni şi electroni, care ocupă mai puţin de 1% dintr-un atom. Şi întreaga lume materială se bazează pe atom! Pe această iluzie goală pe dinăuntru. Trăim într-o iluzie, spun înţelepţii. Trăim într-o iluzie...Ştiaţi? Ştiaţi că nu s-a descoperit? Nimic cu-adevărat solid nu s-a descoperit încă! Nu... Nu ştiaţi. Oamenii au luat o cărămidă, şi s-au uitat în ea. Cum să vezi într-o cărămidă? Cu mircroscopul. Şi au văzut atomi. Şi între ei mult spaţiu gol. Apoi s-au uitat în atom. Cum poţi să te uiţi într-un atom? Folosind un microscop mai mare....Au găsit tot felul de particule care exercită tot felul de energii. Dar nu s-a găsit încă partea solidă. Doar forţa dintre ele. 

Viaţa e subtilă.... Am văzut deja evidenţa zidului, şi îl strigăm în gura mare. Dar subtilitatea găurii din zid? Subtilitatea cărămizii lipsă? O singură cărămidă lipsă într-un zid îţi permite deja să vezi ce este dincolo. Mintea. MinTea sau MinŢea? Ce să fac? Aşa e propoziţia: Mintea, minţea. Mă întreb acum când m-a minţit pe mine mintea că lumea e solidă. Când merg pe stradă în lumea ”tare” doar tălpile ating solidul. Restul corpului meu este cufundat în gol. Cu o mică parte din mine, cu tălpile, ating evidenţa. Şi cu restul întregului meu plutesc în subtil. Şi totuşi nu văd subtilul, dar văd evidenţa.

Orb... Orb mă prefac.Răutatea lor este răutatea mea. Ignoranţa lor este ignoranţa mea. Corupţia lor este corupţia mea. De ce mintea mă minţea? De parcă tot ce e în jur e rupt de mine? Auzi ce mă păcălea odată mintea: Mă uitam la ei şi vedeam că corup...Auzi. Că ei corup! Dar eu ştiam deja că vezi doar dacă ştii, şi dacă nu ştii nu vezi. Şi eu vedeam la ei, deci eu ştiam. Şi de unde ştiam? V-aţi întrebat vreodată de unde ştiţi?
Păi... dacă ţi-a spus cineva, trăieşti în presupuneri. Dacă ai experimentat tu, ştii cu-adevărat. Iată o pistă nouă: A şti - în formă continuată. Înseamnă a experimenta în formă continuată, prin urmare, a vedea în formă continuată. De fapt realitatea însăşi este o formă continuată...Am obosit. Aş putea continua la nesfârşit. Am apelat la toate trucurile mele. V-am scos din tiparul propoziţiei să nu vă plictisiţi. Am răsucit ordinea cuvintelor, am răsucit ideile, am răsucit totul cu capul în jos...Eu vă arăt cărămida lipsă, voi vedeţi zidul. 

Şi asta pentru că nu poţi arăta nimănui o cărămidă lipsă. Pot să-ţi arăt o cărămidă. Dar nu pot să-ţi arăt o cărămidă lipsă. Pot să-ţi arăt un atom, dar nu pot să-ţi arăt spaţiul lipsă din el. S-a descoperit recent că două particule se pot conecta. Şi astfel conectate dacă una îşi schimbă starea, şi cea de-a doua îşi schimbă starea. Instantaneu. Indiferent de distanţa care le separă. Instantaneu. Oriunde în Univers. De ce s-ar conecta două particule? 

Şi până la urmă ce e aia empatie? Pluteşti într-o mare lipsă, într-un spaţiu lipsă, de aia nu ţi-l pot arăta, întocmai ca şi cărămida lipsă. Pluteşti în acest spaţiu lipsă, cu tălpile având un contact infim cu ceva ce numeşti solid, dar pe care nu-l înţelegi prea bine oricum, din moment ce nici nu ştiai că se bazează pe un spaţiu gol. Şi vezi un om. Un om care suferă. Suferă de o lipsă... Îi lipseşte poate dragostea, poate hrana, poate adăpostul. Şi empatizezi. Te conectezi la el întocmai ca cele două particule. Credeam că ştiu ce este Viaţa... dar m-am încurcat în particule. Nu ştiu nimic. Am obosit de strigat în gura mare. Totul e atât de evident.




marți, 11 noiembrie 2014

Toţi copii sunt speciali!


Există studii şi experimente care ar trebui să schimbe felul în care vedem lumea. Am depăşit de mult era informaţională. Trăim în vremuri de inflaţie a informaţiei. Există tone de informaţie, dar mai ţine cineva cont de ea? Cred că orice sceptic va găsi studii care-i vor spulbera aproape orice temă pe care o neagă.  Personal, trăiesc în continuare cu convingerea că sistemele sociale sunt mult în urma progresului tehnic. Totuşi atâta timp cât există studii care dărâmă efectiv o paradigmă veche, nu pot să nu mă întreb de ce nu se mişcă nimic...

Citind cartea ”Crescându-l pe Cain ” de Dan Kindlon şi  Michael Thompson am dat de un experiment
foarte interesant referitor la sistemul de învăţământ. S-a plecat de la ideea că tiparul de gândire al oamenilor se bazează pe etichete şi arhetipuri. Astfel , profesorii nu reuşesc să vadă potenţialul real al copiilor. Experimentul s-a petrecut în felul următor: S-au simulat nişte teste ”speciale” şi s-au ales câţiva copii absolut la întâmplare care să participe la test.Copii nu ştiau nimic, iar profesorilor li s-a spus că în clasa respectivă  s-a făcut un test special, şi anumitţi copii au un potenţial promiţător. Li s-a sugerat aşadar că există nişte copii ”speciali”. Rezultatul a fost, că la sfârşitul anului şcolar, copiii respectivi, au obţinut rezultate mult peste media clasei şi mult peste rezultatele lor din anii anteriori. Iar asta, pentru că profesorii i-au tratat ca fiind speciali, trecând astfel peste arhetipurile însuşite cu timpul.

Mă întreb de ce un asemenea experiment cu un asemenea rezultat nu a schimbat lumea? Sau măcar sistemul de învăţământ.? Iată că acest experiment ne spune că alegând copii la întâmplare şi tratându-i ca fiind speciali, ei devin într-adevăr speciali. De ce să nu considerăm toţi copiii ca fiind speciali? De ce să nu dăm şansa tuturor să fie speciali? Dascălii au fost convinşi de un test şi o comisie că acei copii sunt speciali, iar acei dascăli nu au făcut mai departe decât să transfere sistemul lor de credinţe acelor copii. Dacă acesta este modelul unui sistem care returnează rezultate atât de fantastice, de ce nu pregătim profesorii să vadă în toţi copii, nişte copii speciali? Care mai este relevanţa unor astfel de studii dacă ele nu schimbă nimic? 

Întrebări retorice poate, dar vă spun un lucru: Majoritatea oamenilor funcţionează pe acelaşi principiu. În mediul şcolar s-a petrecut experimentul pentru că acolo era mai relevant rezultatul, dar câţi dintre noi avem capacitatea să vedem în proprii noştrii copii nişte copii speciali? Dacă ai afla mâine de la  o comisie”specială” că al tău copil este de fapt un copil special, mai deştept decât l-ai perceput, şi nu s-a dezvăluit din cauza emotivităţii ţi-ai schimba comportamentul? Ai începe să te porţi cu el ca şi cu un copil special? Ei bine, poţi face la fel fără să-ţi spună nici o comisie asta! 

Toţi copiii sunt speciali, doar că nu s-a anunţat încă la televizor.

luni, 10 noiembrie 2014

Ce intenţii ai astăzi?

Ieri seară, stăteam în bucătărie la o ”şuetă” cu băieţii mei. Eu pe un scaun, cel mic pe un fotoliu comod şi cel mare pe cel de-al doilea fotoliu, care din cauza poziţiei îl situa în spatele meu. La un moment dat băiatul cel mare se ridică şi cu a atitudine interesată se îndreaptă spre cameră, după care îl strigă plin de entuziasm pe cel mic: Matei! Vino repede să vezi ceva! Matei fuge în viteză să vadă ”minunea”, moment în care băiatul cel mare se întoarce şi îi ocupă locul tocmai eliberat de păcăleală. Acest episod copilăresc, mi-a readus în minte o temă de investigaţie pe care o urmăresc de ceva timp: Cum se face că păcălitul cade în capcana păcălitorului ? Pentru că rezolvând această ”ecuaţie”, înţelegând acest mecanism am scăpa de multe probleme.

Acest mecanism are o cheiţă. Şi este o cheiţă foarte puternică! Aceiaşi cheiţă deschide două tipuri de comportamente şi dă acces la două rezultate complet diferite: Copilul cel mare a obţinut ceva, iar cel mic a pierdut ceva. Câştigul şi pierderea au un mecanism controlat de aceiaşi cheie! Înşelătorul obţine ceva, înşelatul pierde ceva. De fapt chiar şi noi, în nevăzuta luptă cu noi înşine, uneori pierdem ceva, alteori câştigăm ceva.Şi în acest caz, drumul spre pierdere sau spre câştig, are aceiaşi cheie. Această cheie este INTENŢIA!

Păcălitorul va câştiga mereu în faţa păcălitului pentru simplul motiv că are un plan!


Diferenţa dintre înşelător şi înşelat este INTENŢIA. Persoana care caută să ne înşele, are o intenţie. Iar intenţia dă naştere unui plan, unei strategii. Un om care are un plan, va fi întotdeauna cu un pas în faţa celui care nu are un plan. De asta povestea înşelătoriei, sau a ”abuzului de încredere” se repetă mereu şi mereu. Hoţul are un o intenţie, un plan, victima nu are. 

Cea mai clasică schemă, pe care putem ”lucra” foarte uşor pentru exemplificare, este păcăleala cu inelul de aur fals, schemă care încă funcţionează. Înşelătorul, vrea să câştige bani, prin păcăleală. Asta este deja o intenţie. Pentru asta va face un plan. Intenţionează să vândă un inel fals, ca fiind de aur, unor naivi. Pentru asta, are la el un inel care imită bine aurul, apoi alege un loc potrivit pe unde trec oameni din când în când, pentru ca să poată convinge victima netulburat. Iată, deja alege un loc, are un plan! Apoi când o potenţială victimă apare, se apleacă brusc ca şi cum tocmai a găsit ceva, exact în faţa victimei, şi ”ridică” chipurile de jos inelul. Opreşte şi victima pentru a-i arăta ”captura” şi propune... pentru că era pe jos în faţa ambelor persoane, să împartă câştigul.  Apoi sub diferite pretexte, că nu are acte sau timp, cad de acord, ca viitoarea victimă, să meargă singură la bijuterie să-şi ridice câştigul, şi astfel să dea o sumă de bani pe loc, înşelătorului. Povestea astfel construită, dă prilejul de a anticipa ce ar putera face victima, şi prin urmare, dă şansa înşelătorului să facă scenarii diferite, pe care le va schimba în funcţie de comportamentul victimei. Victima, nu are o intenţie anume, şi nu va avea nici o şansă în faţa unui plan pus la punct anterior.

O persoană care are un plan este cu un pas în faţa uneia care nu are nici un plan! Înşelătorul anticipează şi te
atrage în planul lui ghidat de intenţie. Înşelatul , nu are nici o intenţie şi ”pică” în plasă, aşteptând să vadă ce urmează. Într-o oarecare măsură la fel se întâmplă şi în politică: Aleşii au un plan, o intenţie clară: Să câştige alegerile! Alegătorul nu are o intenţie. El urmăreşte să vadă ce se întâmplă. Alegătorul aşteaptă un rezultat în timp ce alesul livrează un rezultat.   Intenţia dă naştere unei acţiuni, aşteptarea permite unei acţiuni să existe. Aşteptările nu modifică acţiunile. 

Ce faci în momentul în care înţelegi că urmează să fii înşelat ? Intenţionezi să ieşi din capcană! Îţi faci un plan cum să scapi! În momentul în care ai un plan, cauţi elementele care te pot ajuta, eşti atent la detaliile celuilalt... Începi să vezi!


Este interesant de observat că în marea majoritate a timpului oamenii nu au o intenţie clară. Ei aşteaptă să vadă ce se va întâmpla. Această aşteptare, nu are nici un plan, prin urmare nu va influenţa realitatea în nici un fel. Dacă eşti nemulţumit de rezultatele tale în viaţă, dar nu ai nici o intenţie, eşti de fapt un simplu spectator. Priveşti la viaţa ta cum se petrece, fără a avea nici o intenţie dar aşteptându-te să ai rezultate diferite.

Cu ce intenţii mergi noaptea la culcare? Cu ce intenţii te duci dimineaţa la serviciu? Ai de rezolvat o sarcină importantă... Cu ce intenţie te arunci în luptă? Ai intenţia de a rezolva problema sau ai intenţia de a ”vedea ce se întâmplă”? Sau mai rău... nu ai nici o intenţie? 





joi, 6 noiembrie 2014

Invitaţie Specială

Am găsit o poveste pe net care zice cam aşa:
Într-o zi s-a organizat un concurs pentru a traversa deşertul Sahara. Un bătrân arab a concurat împotriva unui
atlet profesionist, câştigătorul a mai multor competiţii.. Atletul s-a antrenat în laboratoare speciale, asistat de o echipă de medici şi specialişti. I s-au construit echipamente ultrauşoare şi încăţări inspirate din spuma tehnologiei moderne. Bătrânul a plecat în călătorie îmbrăcat în hainele lui obişnuite şi un cuţit. Făcea pauze dese pentru odihnă, curăţatul pantofilor şi hidratare cu apă din tulpinile planetelor. Atletul a luat un avans considerabil, în timp ce bătrânul părea că nu concurează.După două săptămâni prin deşert, atletul a fost recuperat cu elicopterul, având răni grave la picioare şi deshidratare severă. Bătrânul când a ajuns la destinaţie s-a grăbit acasă să-şi adape cămilele.

Povestea am preluat-o din audiobook-ul ”Nu trimite găina la şcoala de vulturi ” a lui Robert Ionescu. Revelaţia mea vis-a-vis de această poveste este că în goana de a atinge obiective, tiparul predominant al societăţii noastre este cel al atletului. Şi că deşi, ascultând povestea asta, ”bătrânul” ne apare ca un model de urmat, în realitate la primul obiectiv care ne provoacă, primul lucru este să ne căutăm toate uneltele care ne-ar putea da un avantaj, şi intrăm în ”luptă” abordând tipologia atletului din poveste.

Competitivitatea dezvoltată în noi de societate şi sistemul de învăţământ ne transpune mereu în rolul ”atletului” din poveste. Prea rar şi prea puţin suntem înclinaţi ca în atingerea unor obiective să adoptăm înţelepciunea ”bătrânului” din poveste. La nivel de societate, bătălia între atlet şi bătrân are loc zilnic, în diverse forme şi variante. Graba de a ne demonstra priceperea şi supremaţia este piatra de moară pe care o purtăm atârnată de gât.

Întotdeauna am fost de părere că simpla conştientizare a unui tipar, are puterea de a-l destrăma. Te provoc să te analizezi puţin: Cum tratezi un obiectiv? Cum te ”arunci în luptă”? În care tipologie din povestea de mai sus te regăseşti? Crezi că secretul de a reuşi este să perfecţionezi şi mai bine tehnica atletului sau să schimbi strategia complet? Iată câteva piste pentru investigare interoară. Este foarte important să găseşti răspunsurile tale la aceste întrebări, şi nu să le intuieşti cu intelectul.

(În imagine se află Fauja Singh, care nu este bătrânul african din poveste. Este indian şi este cel mai în vârstă alergător de maratoane. Are 101 ani şi s-a apucat de alergat la maratoane la 80 de ani.O simplă căutare pe google după numele lui, vă va returna numeroase recorduri pe care le-a doborât! )


Povestea cu atletul şi bătrânul mi se pare colosală, pentru că surprinde întreaga esenţă a suferinţei umane. Avem pe de o parte graba de a atinge obiectivele mânată de dorinţa de a demonstra ceva, de a câştiga ceva, orice... împotriva cuiva, oricui, în luptă cu starea de a face un lucru fără forţare. fără miză şi fără a fi împotriva cuiva. ”Bătrânul când a ajuns la destinaţie s-a grăbit acasă să-şi adape cămilele.” - o normalitate debordantă... nimic competitiv, nimic individual în această victorie.


Aşa cum scriam şi în postarea ”Întregul OM” avem trei componente esenţiale. Sau de acestea trei suntem conştienţi acum: Corpul fizic, Intelectul şi Emoţiile.  Şi ele se dezvoltă la un om exact în ordinea în care le-am enumerat. Prima dată învăţăm să ”controlăm” corpul fizic, când începem să umblăm, şi să ne descoperim funcţiile motorii. Apoi ne dezvoltăm intelectul , care presupune capacitatea de a raţiona şi de a jongla cu idei şi informaţii. Asta se petrece în şcoală, care se preocupă exclusiv de această componentă. Partea emoţională este de obicei ignorată. Dacă vedem un copil de zece ani care nu ştie să scrie şi să citească , ne alarmăm imediat. Este ceva de neacceptat în zilele noastre. Dar dacă vedem un adolescent care nu ştie să identifice şi să numească ceea ce simte, sau nu ştie să identifice starea emoţională a interlocutorului... sau mai mult, nu-i pasă de starea emoţională a celuilalt... ni se pare perfect normal.

Lumea evoluează 

Mi-a trecut prin cap o analogie care se suprapune peste evoluţia colectivă. În epoca primitivă, atributul principal pentru a supravieţui era forţa fizică. Cu ”deşteptăciunea” mureai de foame, dacă nu aveai forţa să-ţi capturezi hrana. După ce s-au dezvoltat sistemele sociale, atributul principal supravieţuirii a devenit intelectul. Toată lumea ştie astăzi că pentru a trăi bine trebuie să ştii  ”să te descurci”. Este deasemenea era conducătorilor, era politicii. Dacă în epoca primitivă conducătorul tribului era cel mai puternic, condiţie necesară pentru a te impune în grup, iată că în ”epoca politică” atributul principal al liderilor este intelectul. Capacitatea lor de a jongla cu idei, de a manipula de a se impune ca deşteptăciune. Contează diplomele, numărul şcolilor terminate, lucrările publicate... în sfârşit tot ceea ce ţine de intelect. Suntem în epoca schimbării. Emoţiile încep să conteze. Acum am aflat că emoţiile ne influenţează deciziile. Acum începem să realizăm că lideri noştri oricât de deştepţi ar fi, vor lua decizii bazate pe frică, prin urmare pe baza unei emoţii şi nu a cunoştinţelor acumulate.

Schimbă-ţi paradigma, scapă de trecut

Acum începem să aflăm ABC-ul emoţional. Cum vi s-ar părea dacă a-ţi termina liceul ştiind cum se construieşte o relaţie, cum îţi influenţează emoţiile deciziile sau ce simte persoana  de la televizor, chiar dacă ceea ce spune, este altceva?  Nu crec că sistemul de învăţământ se va grăbi să introducă în programă asemenea materii, pentru că pur şi simplu nu are acest scop. Aşa că ar fi bine să punem mâna pe carte chiar noi.  A alege modelul bătrânului din poveste este mai mult decât o simplă alegere. Este o schimbare completă de paradigmă. Este înţelegerea faptului că competiţia nu ne mai serveşte. Nici cea cu noi înşine. Ne serveşte răbdarea de a ne rezolva sarcinile pas cu pas, cu atenţie şi cu răbdare. Cooperare, relaţionare, emoţie, entuziasm... Acestea vor fi atributele vremurilor care vin.

Dezvoltare personală la Bistriţa

Am văzut că circumstanţele ne modifică. Lumea din jurul nostru sunt circumstanţele care ne modelează comportamentul. Trăim înconjuraţi de oameni cu tipologia atletului din poveste, şi aceşti oameni ne modelează comportamentul, trăim vremuri în care şcoala dezvoltă excesiv şi exclusiv intelectul, ignorând celelalte componente umane, şi asta ne modelează şi pe noi. Trăim într-o lume în care liderii se bazează pe intelect şi ignoră emoţia. Caută soluţii exclusiv raţionale, şi întreaga lume politică este o imensă luptă de idei şi raţionamente. Şi asta ne modelează. Eu am ales să schimb aceste circumstanţe. Am înţeles că dacă eu vreau să-mi fie bine trebuie să te schimb pe tine, cel de lângă mine, pentru că tu îmi modelezi comportamentul.

Pregătesc o prezentare. O pledoarie pentru uneltele moderne de dezvoltare personală. O să-ţi prezint ce înseamnă NLP, Coaching, sau Călătorie emoţională. O să fie doi invitaţi: Mirela - coach acreditat, şi Denisa - specializată în Călătoria emoţională a lui Brandon Bays. O să prezentăm ABC-ul unei lumi care se bazează pe descoperirile de ieri şi nu pe cele de acum 100 de ani. Informaţiile de care ai cu-adevărat nevoie nu se predau la şcoală. Evoluţia ta s-a oprit când ai terminat şcoala.. Ai dezvoltat partea fizică şi intelectul, acum a venit timpul să te ocupi de emoţiile tale.  Deasemenea am în plan organizarea unui curs de NLP practitioner la Bistriţa începând din 2015.  NU te aştepta să se schimbe ceva în viaţa ta dacă te foloseşti mereu de aceleaşi informaţii. Ca să ai ce n-ai avut, trebuie să faci ce n-ai făcut ! A venit timpul să te ocupi de tine.Aştepţi cumva invitaţie specială? Perfect ! Lasă-mi adresa ta de e-mail şi îţi voi trimite o invitaţie specială!


luni, 3 noiembrie 2014

nota 4 la ”Opţionale”

În postarea anterioară prezentam cele trei elemente de bază care ne compun ca şi oameni. Deasemenea am susţinut, şi mai susţin că suferinţele personale provin din necunoaşterea felului în care funcţionăm. Încercăm să facem manevre dibace, folosind un echipament sofisticat despre care nu ştim nimic. Este ca şi cum, în dorinţa de a ajuta înaintaşii noştri să evolueze mai rapaid, le-am face cadou o maşină. Incapacitatea lor de a înţelege cum funcţionează, va duce la încapacitatea lor de a copia maşina şi de a  o re-produce, pentru a se dezvolta într-un ritm accelerat. O persoană care nu a auzit niciodată despre curentul electric, va rămâne cu impresia că întrerupătorul este mecanismul care aprinde becul, devreme ce acţionând asupra lui se face lumină. Curentul nici măcar nu poate să-l vadă, prin urmare pentru el nu există.

Suntem cam novice la folosirea celor trei dimensiuni ale noastre- Corpul fizic, mintea logică şi corpul emoţional. Copilăria ne învaţă câte puţin din fiecare ce-i drept, însă rămânem la nivel de începători. 

Corpul Fizic - Pentru a folosi corpul fizic, ne mulţumim cu faptul că am învăţat în copilărie să-l controlăm, şi putem să ne ”cărăm” fizicul prin lumea materială în care vieţuim. Acesta este nivelul de bază, dar dincolo de  el există nutriţia, pentru a da corpului de nutrienţii care ne vor returna maxim de randament, şi sportul care va ţine ”maşinăria” în condiţii bune. Sport şi nutriţie, iată două domenii în care ar trebui să ieşim experţi din şcoală, devreme ce viaţa noastră se bazează pe corpul fizic. Totuşi în societatea actuală, acestea sunt materii opţionale.

Mintea logică - aici nu putem să ne plângem... Sistemul de educaţie l-a supra dezvoltat în devafoarea celorlaltor două. Capacitatea de a argumenta orice ne este ”infinită”. Dimpotrivă... pentru a echilibra balanţa trebuie să mai reducem puţin din turaţia motoarelor generatoare de gânduri. Dacă pe celelalte două domenii trebuie să adăugăm câte ceva, când vine vorba de raţionamente şi intelect trebuie să mai ”tăiem”. Asta se face cu meditaţia. Adică mai oprim şirul gândurilor pentru un timp. Dăm un ”shut down” generatorului de griji, şi vise generatoare de planuri care nu se vor realiza niciodată.

Corpul emoţional - aici e cea mai mare ”durere” după părerea mea. Pentru că a fost cel mai ignorat domeniu, din cauza paradigmei materialiste în care ne zbatem de secole. Acesta se ”repară” prin identificarea emoţiilor ascunse şi exprimarea lor. Prin scoaterea la lumină a tuturor emoţiilor negate sau reprimate de-a lungul timpului. Există suficiente metode deja pentru a face asta, aşa cum arătam în postarea anterioară. Desigur şi ştudiul ”emoţiei” este trecut tot la - opţionale, prefăcându-ne că nu înţelegem că toate deciziile noastre sunt emoţionale. Desigur există cineva care a înţeles asta: Advertisingul , şi politica.

Viaţa este un drum plin de distracţii. Prin distracţie înţeleg exact ceea ce acest cuvânt exprimă - o distragere de la esenţă. E distragere de la miezul problemei.Noi am reuşit în individualismul nostru să credem că realitatea ne aparţine. Ne-am însuşit realitatea cu obrăznicie. Am mai spus-o şi o mai spun: Nu TOT ce se petrece în jurul nostru este pentru noi ! Realitatea este multidimensională, oferind fiecăruia să-şi extragă ceea ce are nevoie pentru a experimenta. În lumea hoţului se fură, în lumea plagiatorului se copiază, în lumea muncitorului se munceşte, în lumea neatentului se produc accidente. Toate acestea CO-EXISTĂ ! Ne oprim confuzi la fiecare fenomen din jur, având convingerea că este pentru noi. Ne băgăm nasul în toate, încercăm să reparăm tot ceea ce este stricat după mintea noastră, ajungând să traversăm  strada obligând baba care nu voia să treacă convinşi fiind că am făcut un lucru bun.Te identifici cu tot ce se întâmplă în jur, şi aşa ajungi blocat în situaţii fără ieşire care nici măcar nu erau pentru tine. Te-ai simţit ”obligat” să acţionezi în situaţii care nu ţi se adresau. Care este drumul tău? Are legătură acţiunea la care te-ai ”băgat ca musca” cu drumul tău? Dacă nu, du-te mai departe. 

Lumea în care vieţuim este o sumă de fenomene complexe pe care suntem incapabili să le înţelegem. ”Toţi oamenii de ştiinţă de pe pământ nu sunt în stare să înţeleagă viaţa care animă o muscă! Atât de mare este măreţia Mea!” - citat din memorie, din ”Conversaţii cu Dumnezeu - Neale Donald Walsch”  .   Ne zbatem plini de condiţionări într-o societate care ne modelează povestea vieţii printr-un interminabil şir de ”trebuie” . Am ajuns în faza în care este imposibil să mai vezi rezultatul acestor trebuie, transformate într-un lung şir de butoane pe care ”maeştrii jocului” apasă la nevoie.

Întocmai cum se programează un calculator care iese ”gol” din fabrică, ne este programat intelectul prin condiţionare. Suntem atât de orbi în acest joc, încât ne-am aruncat la gunoi toate visele, toate idealurile personale şi urmăm orbeşte o paradigmă care nu ne aparţine, jucând o piesă din care nu înţelegem nimic. O piesă care nu ne aparţine, dar o jucăm traşi de sforile lui ”trebuie” .

Oricât de incredibil ar părea, există pe Pământ oameni care nu se opresc în ”distragerile” lumeşti. Şi o să le numesc distrageri de-acum, pentru că termenul de ”distracţii”  este uzat deja indicând amuzament mai degrabă decât distragere.  Există Oameni spuneam care se nasc, fac treaba pe care o au de făcut , şi pleacă. Nu se opintesc în  mândrie naţională, pentru a justifica graniţe, nu se opintesc în ”trebuie” pentru a se deturna de la drumul lor, nu se opintesc în războaie. Filmuleţul pe care vi-l propun astăzi, exemplifică colosal ce ”minuni” se petrec când oamenii nu intră în jocul colectiv al societăţii. 

”Omul care planta copaci”  după o poveste de Jean Giona m-a captivat realmente prin forma grafică foarte sugestivă, prin vocea şi inflexiunile tonale ale naratorului precum şi prin tâlcul poveştii.  Intelectul nostru a fost ”deturnat” de nişte hackeri fără să ne dăm seama. Mă întreb câţi dintre privitorii acestui film îi înţeleg adâncimea.... Vizionare ... adâncă !




joi, 30 octombrie 2014

Întregul OM

Întotdeauna am fost de părere că principala cauză a suferinţei umane în general provine din faptul că nu ne cunoaştem Pur şi simplu nu ştim cum suntem făcuţi şi cum funcţionăm. Ceea ce spun sună incredibil ? Haide să vedem... Pentru a porni la drum în această investigare ar fi bine să menţionăm câteva capcane care ne distrag. Capcane pe care le-am preluat la pachet de la lumea din jur. Le-am luat fără o cercetare personală, doar la nivel de intelect. Intelectul, sau capacitatea de a ne juca cu raţionamentele sunt o mică părticică din ceea ce este un OM întreg! Iar capcanele de care vorbesc sunt tipare de raţionament, care odată preluate, stau la baza credinţelor noastre. Pe aceste erori se bazează mai departe toată construcţia mentală despre noi înşine. Pentru că în spatele unei suferinţe se află o construcţie mentală. Dar să vedem erorile.

Erorile care ne blochează percepţia a ceea ce suntem 

Prima eroare care ne distrage de la ceea ce un om este cu-adevărat este identificarea cu corpul său. Mulţi oameni cred că ei sunt corpul pe care e îl manevrează.

A doua eroare care ne distrage de la ceea ce este un om întreg, este identificarea cu gândurile. Mulţi oameni cred că ei sunt suma gândurilor din capul lor.

A treia eroare care ne distrage de la ceea ce un om complet, este identificarea cu senzaţiile, cu ceea ce percep ei prin intermediul simţurilor. Mulţi oameni cred că realitatea este ceea ce percep prin simţurile lor, şi că ea, acea realitate, există undeva ”în afara lor” de sine stătătoare.

Şi de fapt, nu ne cunoaştem ca ceea ce suntem nu din cauza uneia dintre erorile enumerate mai sus. Ci din cauza tuturor 3. Ne zbatem într-un melanj în care cele trei erori sunt prezente într-o proproţie mai mică sau mai mare, în funcţie de necesitatea minţii logice de a justifica un fenomen sau o acţiune.

Consecinţele identificării cu corpul, gândurile şi simţurile.

Când corpul  este obosit , noi folosim expresia : Sunt obosit! Şi astfel , pe lângă oboseala fizică am adăugat şi o oboseală psihică. Nu mai pot face cutare lucru pentru că sunt obosit -  am adăugat deja şi o justificare raţională. Şi iată cum mi-am târât întregul ”Eu” în starea de oboseală, pentru că m-am identificat cu corpul meu.  Dacă ai veni noaptea târziu şi te-ai prăbuşi într-un fotoliu epuizat după o zi de muncă, şi ai afla că ai câştigat la loterie , te asigur că ai găsi imediat resursele să faci un chef pe cinste. Nu ţi s-a aprins nici un beculeţ?

Identificarea cu gândurile este flagelul lumii noastre. Consecinţa directă a identificării cu mintea şi gândurile tale este incapacitatea de a observa realitatea. Te consumi în tipare pe care le repeţi mereu, tipare de gândire care le suprapui peste orice situaţie reală, mascând-o. Mooji spune foarte frumos:”Cum un deget ţinut în faţa ochiului poate acoperi soarele, la fel un concept  acoperă realitatea ” .  Tu priveşti realitatea, dar te vezi pe tine. Nu poţi vedea cu nimic mai mult decât gândirea ta care te absoarbe în ea.  Nu este un concept chiar simplu de înţeles aşa că vin cu următorul exemplu: Ai o bibliotecă plină de cărţi. Unele le-ai citit, altele nu. Pe unele le-ai răsfoit doar, iar altele le-ai citit în urmă cu ani de zile şi ai uitat complet conţinutul. Dar le cunoşti titlurile. Faptul că le cunoşti titlurile şi faptul că ai citit o parte din ele îţi dă senzaţia că ştii. Şi apoi în discuţii poţi aminti o carte sau alta referindu-te la titlul ei., fără să-i mai ştii conţinutul.  ”Realitatea” acelei cărţi este cuprinsă în paginile ei, dar tu te referi doar la titlul ei. Tot astfel , peste ceea ce observi în jur, suprapui cuprinsul unor poveşti din trecut cu înţeles asemănător, şi consideri că deja cunoşti realitatea. Pui etichete, şi le foloseşti fără să mai analizezi.

 Identificarea cu simţurile are şi ea o legătură directă cu felul în care percepem realitatea.Dacă vedem ceva şocant, un accident să zicem. Suntem complet absorbiţi de acele imagini. Suntem total cufundaţi în simţul vizual, şi nu mai avem capacitatea de a ne vedea ca - un om care priveşte la un accident.  Nu mai percepem ce suntem ci pentru scurt timp suntem chiar ”accidentul”.

Cine suntem cu-adevărat

Suntem cele trei stări enumerate mai sus: Suntem  o parte corp fizic, o parte minte logică şi gânduri raţionale, şi o parte emoţie sau simţ. Toate acestea la un loc compun un om întreg. Probabil că există instanţe superiare şi mai subtile decât acestea, dar pentru început trebuie să învăţăm să le stăpânim pe acestea trei.

Prima dată învăţăm să ne ”manevrăm” corpul în copilăria fragedă. Înainte de a se identifica cu corpul, copii dau din mâini şi din picioare haotic pentru că pur şi simplu nu ştiu că le aparţin. Între ceea ce percep ei ca realitate, şi membrele pe care ei le văd că se agită prin faţa ochilor lor, nu există nici o conexiune. În clipa în care descoperă asta.... se petrece magia.
Haideţi să ne reamintim cum arată un om întreg când descoperă că poate ”controla” jucăria numită corp.

Insist să concentraţi pe mirarea descoperirii. Este un fapt incredibil că maîinile îi aparţin.

Acelaşi fenomen este când îşi descoperă picioruşele. Iar chiotele sunt specifice momentului în care îşi descoperă vocea.
După ce îşi descoperă corpul, şi învaţă să-l manevreze, urmează vorbirea şi odată cu ea gândirea. Încep să exprime. Apoi vine şcoala, care dezvlotă exclusiv intelectul. Şi iată-ne ajunşi adulţi cu partea emoţională nedezvoltată.

Oamenii ajung adulţi, şi nu ştiu să-şi gestioneze sentimentele. Nu ştiu ce să se ”facă” cu ceea ce simt. Şi cam acesta este şi starea evoluţiei în care ne aflăm la nivel colectiv. Începem să observăm că avem emoţii. Începem să înţelegem că ele contează. Începem să înţelegem că ne influenţează deciziile care le credeam atât de ”raţionale”. Începem să descoperim la nivel de societate că setul de reguli  şi obligaţii numite legi, nu fac doi bani dacă nu ţin cont de emoţii. Şi începem să aflăm că felul în care ne creştem copii se află sub spectrul abuzului emoţional, care este cel puţin la fel de periculos ca şi abuzul fizic.
Educarea copiilor prin condiţionare (care la animale se numeşte dresură) fără a ţine cont de ceea ce simt. Condiţionarea, limitarea, negarea sentimentelor copiilor, ruşinarea , ameninţarea... toate acestea sunt abuzuri emoţionale şi vă sugerez să  revedeţi filmul lui Teal Swan din postarea anterioară ”Chemare la trezirea emoţională”pentru a afla câteva reguli minimale de mediu emoţional sănătos.
Problemele lumii moderne nu sunt nici pe departe intelectuale, sau de logică, ori de acumulare de cunoştinţe. Avem de toate din plin. Ne aflăm în ”epoca primitivă” a emoţiilor. Am aflat că avem emoţii, aşa cum copilaşii îşi descoperă mânuţele. E cazul să învăţăm să stăpânim această componentă a întregului OM. 






miercuri, 22 octombrie 2014

Săgeţi de Conştiinţă

Acum vreo 3 ani, mergând spre casă am intrat într-o situaţie... Să vă spun. În drumul meu spre casă trebuie să trec o punte care trece peste râul Bistriţa. Şi văd un moş de vreo 70 de ani că se opreşte pe mijlocul punţii şi aruncă în apă două sacoşe mari de plastic cu gunoaie. M-a cumprins o furie instantaneu. Şi, deşi nu obişnuiesc să am reacţii de apostrofare către persoane pe care nu le cunosc, în momentul în care am ajuns faţă în faţă am început să fac circ. Adică strigam la el efectiv... I-am zis că s-a dat la televizor anunţ că nu se mai adună gunoaiele din oraş, şi oamenii să le arunce pe râu. Omul se uita la mine nedumerit...Şi desigur, cred că replica mea era prea subtilă pentru nivelul lui de înţelegere.

Era o persoană cu care de fapt aveam acelaşi traseu de multe ori dar nu o observasem până atunci. După faza de mai sus, am început să ne intersectăm des pe puntea respectiv, şi un soi de ruşine inexplicabilă mă cuprindea când dădeam ochii cu el. Trebuie să recunosc că întotdeauna mi-am dorit să ”pun la punct” pe unul care aruncă gunoaiele aiurea, şi iată că am făcut-o. Doar că nu am avut vreo senzaţie de mare victorie, ci una de neputinţă, de inutilitate în timp că bătrânul avea pentru mine o înţelegere şi acceptare. Nu ştiu cum dar din toată povestea asta tot eu am ieşit cu senzaţia de ”victimă”. Şi de agresor în acelaşi timp.

În fine, anii au trecut, povestea am îngropat-o prin ungherele amintirilor refuzate, abandonate sau ignorate, lăsând-o să hoinărească prin acele pustiuri ale minţii mele. Dar iată că într-o zi dau iarăşi nas în nas cu moşul cu pricina. Îl salut, merg mai departe şi încep să mă întreb care e de fapt ”buba” în toată faza asta. Unde începe şi unde se termină normalitatea?  Că nu este în regulă să arunci gunoaiele în apă este clar. Dar lăsând logica, normele, ”trebuie” şi dogmaticile deoparte rămânea sentimentul. Un sentiment că omul acela nu are nici o vină. Un sentiment prin care el mă înţelegea şi eu nu.

Şi am început să scormonesc şi să întorc situaţia în fel şi chip, poate poate voi găsi un unghi, pa care nu-l luasem în calcul până atunci. Din acest punct am început să mă întreb. Să investighez. Şi mi-am dat seama ca trebuie să plec de la prezumţia de nevinovăţie. Altimnteri , dacă pleci de la prezumţia de vinovăţie, condamnarea este inevitabilă. Mi-am pus deci la bătaie toate cunoştinţele pe care le acumulasem între timp şi care m-ar fi putut ajuta în acest caz greu.

Înarmat cu teoria lui Dabrowsky  am înţeles imediat că eu şi ”moşul” ne situăm pe nivele diferite de dezintegrare pozitivă, așa cum le numește Dabrowsky.. Moșul, după îmbrăcămintea şi paporniţele nelipsite de pe bicicleta sa, era evident că trăieşte de pe o zi pe alta. Acest nivel de viaţă se bazează pe nevoile imediate. Dacă nu am ce mânca astăzi, dau colţul. Este limpede că toate valorile lui se învârt în jurul prezentului imediat şi a supravieţuirii. Pe de altă parte , eu mă gândesc la poluare, la calitatea apei din râu, la cum va fi lumea peste zece ani . Adică un nivel de gândire foarte abstract.Punctul cheie din teoria lui Dabrowsky este tocmai că el analizând statisticile pe grupuri sociale mari a observat că ceea ce pentru cei aflaţi pe un anumit nivel este o problemă, pentru cei de pe nivelul inferior, nu există. Pur şi simplu ei nu pot percepe problema respectivă. Concret, ”moşul” meu nu poate percepe probleme de mediu, calitatea apei, ecologie. Pentru el acestea pur  şi simplu nu există. Ar putea ajunge şi la puşcărie pentru asta şi tot nu ar înţelege ceva. Decât că a făcut ceva interzis .

Deci primul pas a fost să înţeleg că eu aveam o problemă care pentru ”moşul” meu, nu era o problemă. Acum m-am dus mai departe întrebându-mă: Bun dar oamenii sunt de atâta timp pe acest pământ, şi au rezistat fără a avea niveluri profunde de înţelegere , totuşi unde este ruptura? Care este anormalitatea? Şi din acest punct întrebându-mă, am primit răspunsul de undeva dincolo de mine. Oamenii, pe vremuri nu aveau educaţie, dar nu au avut tehnologie. Acum 200 de ani, oamenii săraci, nu erau mai educaţi decât sunt astăzi, şi nu înţelegeau concepte ca ecologie, managementul deşeurilor sau poluare. Dar nu puteau arunca decât lucruri biodegradabile. Pentru ce neexistând industrie, nu aveau lucruri nocive pentru mediu.

Oamenii au evoluat. Au înţeles din ce în ce mai multe. A crescut nivelul tehnologic şi odată cu el nivelul de educaţie. Astăzi avem cunoştinţele şi capacitatea de a produce mii de tone de produse care pot dăuna mediului, dacă nu dispunem de cunoştinţele necesare de a le gestiona. Aceste cunoştinţe au venit la pachet odată cu tehnologia. Doar că... în goana noastră, în individualismul nostru am lăsat semeni de-ai noştri în urmă.

Aşa se face că am ajuns în situaţia ca oameni cu mentalitate şi cunoştinţe de secol 19 au acces la materiale dabricate în secolul 21. ”Moşul ” meu a fost lăsat în secolul XIX de societatea ”mea” la capitolul educaţie în schimb i-au fost date spre consum obiecte din secolul XXI . Lucruri care au ambalaje şi moduri de folosire care implică cunoştinţe pe măsura erei tehnologice în care trăim.

Probabil că mulţi ar vrea să-i acorde o ”corecţie” de rigoare ”moşului” meu, dar nu ştiu cât de mulţi ar fi dispuşi să-i ofere consultanţa de rigoare pentru a-l alinia cu vremurile în care trăim. Societatea noastră a eşuat în a echilibra nivelul cunoştinţelor în schimb se pricepe foarte bine să vândă orice, oricui. Şi prăpastia se adânceşte odată cu ideea noastră, a oamenilor ”normali” că cei care arungă gunoaiele aiurea ar avea vreo vină, fără să avem noi înşine capacitaea de a accepta că i-am lăsat în urmă, grăbiţi să ne atingem binele ”personal”. Fără a vrea să vedem că oamenii aceia nu au problema pe care o avem noi. Pentru cei care trăiesc de pe o zi pe alta, poluarea şi încălzirea globală nu există! Lupta cu poluarea, cu violenţa, cu alcoolul, cu delicvenţa sunt o himeră. Încercăm să a”transpunem” în secolul XXI persoane care au concepte şi educaţie de secol XIX. Utem să-i închdeim, să-i amendăm şi să-i batem, că nu vor înţelege de ce le facem asta. Este un război între ”noi” şi ”ei”.

Nici o problemă nu poate fi rezolvată dacă nu înţelegi sau nu recunoşti punctul în care te afli. Şi noi, societatea în ansamblul ei, prin mecanismele pe care le-am construit, sau am fost părtaşi la construirea lor, ne-am grăbit să ”câştigăm” singuri... Am jucat la individual, ignorând complet faptul că viaţa este un Joc de echipă. Am ignorat complet faptul că oricât de departe am ajunge, când ne voim uita în spate îi vom vedea mereu pe cei pe care i-am lăsat în urmă. Şi ei , acolo în spate unde i-am lăsat, vor continua să facă ceea ce ştiau ei să facă când am fugit de ei. Şi prin acţiunile lor, ne vor ruina mereu ţinta noastra individualistă.  Lupta împotriva a ”orice” este o luptă personală de a scăpa de responsabilitatea care ne revine în a nu lăsa pe nimeni în urmă.

sâmbătă, 18 octombrie 2014

Pledoarie pentru sentiment

Poveștile au un rol important în viețile noastre. De fapt aș putea spune că poveștile ne hotărăsc destinul. Dacă analizăm cu seriozitate lumea din jur observăm că întreaga construcție a realității în care trăim se bazează exclusiv pe povești. Legile sunt un șir de povești asupra cărora ne-am pus de acord să le credem la nivel colectiv. Istoria este o poveste. Totalitatea amintirilor tale de când ai venit pe lume , este tot o poveste., Constituția, manualele, cărțile, teoriile evoluționiste, dogmele, normele socialismului și normele capitalismului.... Toate sunt povești cu care suntem mai mult sau mai puțin de acord, dar toate ne influențează viața.

Experiențele personale după ce s-au consumat, rămân înscrise în memorie ca amintiri, sub formă de poveste. Cea mai mare limitare a minții este că se bazează pe trecut. Orice decize luăm, o facem pe baza experiențelor anterioare, prin urmare pe baza unei povești ,și nu pe baza realității imediate. Dacă vrei să schimbi ceva în viața ta va trebui prin urmare să schimbi povestea care ți-o spui despre tine. 

Desigur, unele povești au o putere mai mare decât altele în funcție de numărul de persoane care cred în ele.  Istoria unei națiuni de exemplu, este o poveste atât de puternică încât modelează credințele persoanelor de pe o arie geografică vastă. Există desigur povești care modelează întreaga umanitate. Economia de exemplu nu este altceva decât un set de reguli, o poveste lungă și complicată, pe care oamenii au adoptat-o în mare parte. Există populații izolate care au dezvoltat culturi de schimburi reciproce care au cu totul alte seturi de valori decât economia așa cum o cunoaștem noi. Gândiți-vă doar că diferența dintre economia capitalistă și cea comunistă este dată de povestea pe care cele două ideologii au construit-o și au propagat-o. Dacă vrei să schimbi realitatea, schimbă-ți povestea după care te ghidezi.

Dar povestea care a modelat lumea cel mai profund și care are o contribuție covârșitoare la evenimentele care se întâmplă în zilele noastre, este povestea materialismului. Povestea materialismului care se bazează exclusiv pe raționamentul uman și exclude orice componente de natură non-fizică. Emoțiile și sentimentele au fost excluse cu totul din această poveste, pe care s-a construit lumea așa cum o știm astăzi. Sistemele de educație se bazează pe dezvoltarea exclusivă și excesivă a raționamentelor logice în timp ce ignoră cu desăvârșire latura emoțională. Șiștemele juridice se bazează exclusiv pe respectarea unor reguli și norme rațioale, excluzând total sentimentul care a stat la baza generării faptelor. 

Naționalismul extrem implică un sentiment de ură la adresa altor naționalități. Crima pasională implică un sentiment de atașament față de persoana iubită. Sinuciderea implică un sentiment de inutilitate și lipsă de încredere în sine. Agresiunea fizică implică un sentiment de control asupra persoanei dominate. Și în fine, așa cum toate companiile de advertising o știu deja, la baza deciziilor noastre de a cumpăra ceva, stau emoțiile și nu raționamentul. Politica are la bază sentimentul nostru a da fi mai bine, sau dimpotrivă, fuga noastră de o situație de care ne-am săturat și o simțim apăsătoare.

Din ce în ce mai multe studii demonstrează că la baza bolilor fizice stau emoțiile noastre netrăite, reprimate, negate sau ascunse. Stați liniștiți, nu o să auziți de ele prea curând. De regulă este nevoie cam de 20 de ani ca o studiile noi să apară în manuale. Și cifra asta este valabilă pentru țările civilizate. Poate credeți cumva că studiile care au generat paradigme moderne, sunt cumva făcute de neavizați, și de asta nu se știe de ele. Nimic mai fals. Personalități recunoscute în lumea științifică la nivel internațional au demonstrat în repetate rânduri că paradigmele după care se ghidează societatea modernă sunt depășite de mult. 

Începând de la Nassim Haramein în fizică cuantică, Bruce Lipton, doctor în biologia celulelor stem, Rupert Sheldrake cu teoria câmpurilor morfice, și până la demontarea paradigmelor economice cu Charles Eisenstein în ”Economia sacră a darului” sunt personalități recunoscute în domeniul lor prin aceea că au demonstrat rezultate evidente și de necontestat. Și am amintit doar câteva nume... Aceste persoane țin seminarii în lume săptămânal, au cărți tipărite în miliane de exemplare. Simplul fapt că nu i-ați văzut la televizor este pentru că mass media modelează altă poveste. 

Povestea istoriei umanității s-a schimbat deja, doar că nu s-a anunțat la televizor!  iată de ce consider că este cazul să ne aplecăm asupra laturii emoționale a noastre. Sistemele propagă în continuare o poveste bazată exclusiv pe raționament în timp ce pentru a ține în viață această poveste se folosesc de emoțiile noastre. Tot ce înseamnă relații cu publicul, advertising, reclame, implică oameni care au studiat emoțiile, și le folosesc. Este cazul ca și noi să trecem la etapa emoțională a poveștii care ne modelează realitatea.

Fenomenul nu este nici pe departe la început, nici pe departe necunoscut sau minor. Există comunități uriașe , există învățători, se fac seminarii, cursuri, există personalități marcante pe aceste domenii.  Nu vei auzi de ele la televizor, nici în main-stream dar le vei găsi imediat ce te va interesa subiectul și vei începe să faci cercetări personale. Nume ca Brandon Bays, Gregg Braden, Eckhart Tolle, este imposibil să mai rămână necunoscute. Dai peste ele pe internet la tot pasul.

S-au dezvoltat noi științe, care au rezultate în dezvoltarea personală mult peste ce poate să ne învețe școala. Programarea neuro-lingvistică (NLP) , călătoriile emoționale, modelarea credințelor, coaching-ul sunt doar câteva domenii care au rezultate uimitoare.

Această postare este mai mult o pledoarie personală pentru a vă deschide apetitul intrării în domeniul emoțiilor. Și pentru că întreg sistemul educațional se bazează exclusiv pe raționament, este absolut normal să nu avem cunoștințe pe acestt domeniu. Așa că e bine să începeți cu începutul. Cu lucrurile simple, de bază.

De curând am tradus filmul lui Teal Swan - Chemare la trezirea emoțională. Un filmuleț care conține elemente simple și de bun simț care stau la baza dezvoltării emoționale sănătoase.

Dacă nu vă apare subtittrarea, intrați pe youtube > butonul CC și alegeți - româna


Relaționarea cu persoanele din jur, nu s-a predat la școală. Iată că ajungem adulți implicați în relații pe care nu știm să le gestionăm. Nu ne putem recunoaște emoțiile, nu le putem numi, identifica,și gestiona.  Povestea care ne-a modelat viețile până acum , spunea că luăm deciziile rațional. Că dezvoltându-ne suficient abilitatea de a ne juca cu raționamente ne va conduce spre cele mai bune decizii și finalmente spre succesul în viață. Dar iată că numărul persoanelor cu rezultate bune la școală, dar care au eșuat lamentabil în viață din cauza incapacității lor emoționale este covârșitor. A fost deja demonstrat în nenumărate studii, și însăși industria advertising-ului ne arată din plin că la baza deciziilor pe care le luăm stă EMOȚIA. Raționamentul nu face decât să justifice o decizie deja luată pe fond emoțional.

 Nu cumperi un deodorant ci iluzia că te vei simți un bărbat puternic. Nu cumperi alcool ci iluzia că te vei simți bine cu prietenii. Nu cumperi o mașină ci iluzia că vei avea un statut social. Cumpărăm sentimente. Sentimente pe care nu suntem în stare să le găsim în noi. Căutăm să umplem un vid de emoții, cumpărând obiecte.

Dacă vrei să faci ceva care să conteze într-adevăr în felul în care te simți, participă la un workshop de profil, înscrie-te la un curs, citește o carte care te îndrumă la investigare interioară. Recomand cu căldură cartea ”Călătoria” a lui Brandon Bays , bestseller la nivel mondial, carte care a pus bazele unei comunități impresionante. Se fac anual seminarii în București. Dr. Yousry Menis are un program de seminarii destul de activ în România. Marius Simion pe saitul http://www.nlpmania.ro/ deasemenea are un program activ de cursuri și seminarii pe teme emoționale. O mulțime de filme și autori importanți sunt traduse gratuit de către entuziaști. Informația e peste tot. Ignoranța a devenit în adevăratul sens al cuvântului, o chestiune de alegere personală.

”Lumea s-a schimbat deja doar că nu s-a anunțat la televizor” - nu știu de unde de pe net...

P.S. Am primit reacţii de la cunoscuţi şi se pare că tendinţa este de a citi articolul fără a vizualiza filmul. Scopul acestei postări este chiar acela de a vă stimula curiozitatea pentru acest film. Durează 33 de minute, şi conţine reguli de bază ale dezvoltării emoţionale sănătoase.


luni, 13 octombrie 2014

Ghid pentru viaţa în captivitate

Dacă eşti o persoană lucidă, conştientă de sine şi ţi-ai luat responsabilitatea totală a celor ce ţi se întâmplă, atunci acest text nu este pentru tine.  Aşa că pentru început trebuie să afli dacă eşti captiv sau nu.

Aşadar cum ştii că eşti captiv? Ei bine răspunsul la această întrebare este foarte simplu. Îţi voi da câteva indicii ca să îl poţi afla. Dacă aşteptai un răspuns direct la această întrebare, acesta este un indiciu foarte puternic că eşti captiv. Este o dovadă simplă că aştepţi răspunsurile altora. Întocmai ca într-o închisoare reală, părerile şi concluziile personale sunt periculoase pentru liniştea detenţiei. Prin urmare, pentru ca viaţa în captivitate să-ţi fie mai uşoară, primul sfat este ca la întrebările tale să aştepţi răspunsurile altora şi să ţi le însuşeşti. Asta va reduce conflictele cu cei din jurul tău, şi te va face să ai aceleaşi păreri cu mulţimea, asigurându-ţi un confort psihic atât de necesar în viaţa grea din captivitate. Cum afli părerile celor mai mulţi , ca să te poţi pune în acord cu ele? Din fericire, pentru a se evita confuziile, există câteva unelte care ne spun exact aceste păreri. Recomand deci urmărirea cu atenţie a televizorului, ziarelor, radioului.

După acest prim paragraf , o parte din cititori deja au înţeles despre ce este vorba şi s-au sortat. Încet, încet vor rămâne pe poziţii doar aceia care au într-adevăr nevoie de acest ghid. Probabil cei care au contiuat să citească nu sunt chiar lămuriţi încă dacă sunt captivi sau nu, prin urmare nu ştiu încă dacă acest ghid de captivitate le este de vreun folos. Te asigur că acest ghid practic vine în urma unei bogate experieţe personale în captivitate, şi este conceput să răspundă aşteptărilor unui captiv veritabil. Că veni vorba de aşteptări: Este cel de-al doilea indiciu că eşti captiv.  Aşteptările sunt pretenţia captivului ca oamenii şi evenimentele din jurul său să se comporte conform planurilor lui, fără ca aceste planuri să fie comunicate. Aşadar, pentru a te mişca cu talent prin viaţa din captivitate, va trebui să-ţi construieşti aşteptări pe care să nu le comunici nimănui şi să aştepţi cu ardoare ca ele să fie puse în practică. Faptul că cei din jurul tău nu sunt în stare să se potrivească planurilor tale, transmite un semnal ferm că eşti mai deştept decât ei. Unde mai pui că acest semnal de deşteptăciune îţi creşte încrederea în sine, fiind deci un factor foarte benefic în viaţa din captivitate.  În momentul în care ştii ce este de făcut, şi toţi ceilalţi fac altfel, nu poate fi decât un semn clar că ei nu ştiu, şi asta te va plasa în mod cert deasupra lor. Aşteaptă-te aşadar mereu să-ţi crească salariul, să obţii nişte sporuri neaşteptate, să fi recunoscut ca expert pe un domeniu, etc.Aşteaptă-te ca alţii să ia decizii ca tu să trăieşti mai bine. Aşteptările presupun pretenţii, deci inacţiune. Aşteaptă-te deci mereu, ca diverse organizaţii, lideri sau conducători, să-ţi rezolve problemele. Poate te întrebi care sunt riscurile de a rata acest punct important din viaţa captivului? Acest risc a fost prevăzut aşa că lideri şi organizaţiile de diferite feluri se schimbă periodic, astfel ca tu să-ţi poţi construi mereu aşteptări noi. În practică s-a constatat că riscul ca aşteptările tale vis-a-vis de o organizaţie să devină realitate sunt nule. Aşadar nici un pericol...

Cam atât pentru astăzi dragi cititori. O să continui în postări viitoare, acest ghid, pentru a vă uşura viaţa din captivitate. Sigur nu toţi s-au lămurit încă dacă sunt captivi sau nu dar vă asigur că veţi înţelege cu timpul. Vă las cu următoarele sfaturi: Pentru o captivitate uşoară asiguraţi-vă că: Preluaţi ideile altora pe care le susţineţi necondiţionat, fără să le fi experimentat. Dacă acele persoane sunt experte pe domeniul lor cu-atât mai bine. Vă scuteşte de cercetăriile proprii. Nu vă întrebaţi nimic. Tot ceea ce aveţi nevoie pentru o viaţă în captivitate se află deja la îndemână pe mass-media. Totul are un echilibru, aşa că este recomandat să combateţi pe oricine ar veni cu păreri proprii de natură să strice acest echilibru. Vă asiguraţi astfel că regulile pe care vi le-aţi însuşit cu-atâta greutate, nu vor fi schimbate. Astfel nu vă expuneţi riscului de a trebui să învăţaţi reguli noi. Succes în captivitate... P. A. 


luni, 8 septembrie 2014

Gânduri de noapte

   Realitatea este senzaţia pe care o percep după ce interpretez ceea ce îmi transmit simţurile. Prin urmare dacă visez şi trăiesc o mare spaimă, în acel moment, acea spaimă este realitatea mea. Obişnuiam să tratez visul şi ”realitatea” ca lumi diferite, dar amândouă sunt doar un cadru pentru stimulii care mă fac să percep un şir de senzaţii care îmi definesc realitatea mea la un moment dat. Prin urmare ambele lumi sunt la fel de reale, ambele lumi îmi pot provoca senzaţii puternice care mă plasează într-o realitate.

Diferenţa  evidentă dintre vis şi realitate este că visul mă plasează în cadre diferite în fiecare noapte, pe când realitatea mă plasează în fiecare dimineaţă în acelaşi cadru. Se pare astfel că în ceea ce numim cu toţii viaţa reală, am un rol care e mereu acelaşi , mereu reluat din locul de unde l-am lăsat înainte de a culcare. Interesant este că ştiu când sunt treaz, dar nu ştiu când visez. Cum reuşesc aşadar să deosebesc cele două realităţi? Prin conştienţă! Conştienţa este acceptarea rolului pe care îl am ştiind că este un simplu rol. 

Când visez, mă găsesc într-o realitate arbitrară, mereu alta, fără să fiu conştient de asta, iar şirul evenimentelor mi se întâmplă în afara controlului meu, livrându-mi o serie de senzaţii care  sunt realitatea mea din acel moment. Când mă trezesc, intru în rolul meu.  Teoretic pot schimba lucrurile după propria mea voinţă, practic am descoperit că, cu cât îmi impun voinţa mai mult cu-atât rolul decurge mai greu. Şi cu cât las rolul să ”curgă” cu-atât rezistenţa pe care o întâmpin este mai mică. Este un fel de ”Facă-se voia Ta...” dacă vreţi.

Iată că ştiind şi acceptând că am un rol înseamnă că am devenit conştient de ce mi se întâmplă şi împotrivindu-mă rolului, zac în inconştienţă. Ajuns în acest punct am căzut pe gânduri... Să fie deci viaţa mea un simplu rol care încorsetează ca un şablon suma unor realităţi de care nu voi scăpa niciodată fie ele plăcute sau nu? Şi da şi nu! Pentru că un rol poţi să-l joci împiedicându-te mereu pe scenă, bombănind, şi înjurând Regizorul sau poţi să-l joci cu Graţie lăsând mută lumea din jurul tău.  Poţi să te împiedici la fiecare cui din podea, sau dimpotrivă poţi face salturi impresionante asemenea balerinilor care par că levitează.

Rolul este rol! Nu ţin minte audiţiile şi probele prin care am trecut ca să îl primesc, dar în mod cert m-am potrivit de minune pentru rolul Vieţii mele. Am trăit însă împiedicându-mă de podelele de pe scenă, uitând replicile, şi încercând mereu să schimb piesa... Ba chiar m-am răfuit şi cu Marele Regizor. Dar acum mi-am dat seama că toate asstea nu sunt altceva decât tracul începătorului şi disperarea actorului novice de a primi aplauze necondiţionat pentru a se păcăli că a avut o prestaţie bună. Interesant este că reacţia lumii care este martoră la rolul vieţii noastre este invers de cum ne-am aştepta: Când joci cu Graţie, ea, lumea, în loc să aplaude frenetic, rămâne mută.

Mi-am acceptat aşadar rolul şi am început să devin atent la semnele Regizorului, la replicile celorlalţi actori, la firul poveştii... La decor... La detalii. Nu am atins nivelul celor care se mişcă cu Graţie prin realitate dar am scăpat de frustrările începătorului. Am început să simt gustul piesei. Din momentul în care am început să ascult indicaţiile Marelui Regizor, piesa a deveneit perfectă. De fapt, ea era perfectă dinainte, doar eu mă împiedecam bombănind.

Mă-ntreb uneori cum ar fi dacă toţi ne-am juca rolul cu Graţie? Cu acceptarea totală a indicaţiilor din regie? S-ar chema că am renunţat la Liberul Arbitru sau la Voinţa Proprie? Nu ştiu dar cu siguranţă piesa ar fi ”Divină” .


luni, 4 august 2014

Schimbă perspectiva asuprea stresului

Am dat de o părezentare pe platforma Ted talks care mi-a întărit nişte convingeri personale. Anume, că experienţele pe care le avem ne pot modifica corpul în funcţie de felul în care le percepem. Iată că acest filmuleţ, prezintă o serie de studii ştiinţifice legate de stres care schimbă perspectiva cu care am fost opbişnuiţi. Stresul poate să ne slăbească imunitatea corpului sau poate să o întărească, dacă îl alegem în mod conştient. Ve recomand acest film foarte util pentru vremurile în care trăim şi vă spun că el vă va schimba complet perspectiva asupra stresului. Rămâne doar ca alegerea să o faceţi conştient... mereu aceiaşi conştienţă :)

luni, 16 iunie 2014

Oglinzile Esseniene

Oglindirea în persoanele din jur a fost pentru mine primul concept mai complex care simţeam că funcţionează dar nu reuşeam să-i surprind esenţa. Ţin minte şi acum că Mooji spunea”Când te uiţi la un om ceea ce vezi nu este alt om ci eşti tu”. Mult timp am măcinat pe marginea acestei reflecţii în fel şi chip.

Explicaţia a venit ulterior de la Bashar, într-un mod extrem de simplu şi intuitiv: Ceea ce pentru tine nu prezintă interes nu există. Nu va fi înregistrat în amintiri prin urmare pentru tine nu există ca referinţă ulterioară. Prin urmare când evaluăm persoana din faţa noastră, comportament, haine, vorbă, etc... toate aceste judecăţi ne aparţin. Sunt etalonul personal după care judecăm, şi faţă de care ne raportăm. Desigur, dacă persoane diferite evaluază acelaşi om, vor obţine rezultate diferite, pentru că au etaloane diferite. S-ar putea prin urmare ca cineva să observe pantofii uzaţi şi conform standardului personal asta ar putea indica o persoană de condiţie sub medie. În acelaşi timp alţii, nici măcar nu vor observa pantofii, pentru că ei nu constituie un interes, deci nu au importanţă. Aşa că încadrarea sau judecata , plasarea pe scara socială se va face pe alte criterii.

Devine limpede că întotdeauna criteriile au legătură cu observatorul şi nu cu subiectul. De aici şi oglindirea: Ceea ce observi sau prezintă interes faţă de interlocutori, este de fapt propria ta oglindă.

După ce am priceput şi am simţit în mine aceste aspecte, am căutat mai departe subtilităţile acestei oglindiri.Aceste oglindiri sunt un barometru foarte precis despre cine suntem noi. Ne putem cunoaşte astfel prin ceea ce ne deranjează sau ceea ce ne place la cei din jur, pentru că acele aspecte se regăsesc în noi. Ştiţi acele cazuri când vine vorba despre o terţă persoană, şi la un moment dat, cei angajaţi în discuţie descoperă că parcă vorbesc de persoane diferite? Au observat aspecte diferite, iar altele le-au scăpat pur şi simplu. Asta pentru că fiecare vorbea despre el, şi a observat ceea ce a contat pentru el. S-a oglindit.

Am dat recent de filmul lui Gregg Braden numit Cele 7 oglinzi Esseniene în care am descoperit şi mai adânc aceste oglindiri. Cu cât intrii mai adânc în problemă cu-atât aspectele devin mai subtile. Sunt mai uşor de acceptat ca experienţă dacă le regăseşti în sine şi mai greu de acceptat la nivel raţional, logic. Atât de mult m-a impresionat acest film, încât am considerat necesar să-l traduc în româneşte pentru ca şi alţii să beneficieze
de el. Dacă traducerea nu porneşte automat apăsaţi butonul de subtitrări.

miercuri, 11 iunie 2014

Eu vreau să gust schimbarea

Mic ghid pentru părinți implicați.

Particip deja de un an de zile la ședințele comitetului/asociației de părinți de la școală. Am avut suficient timp spre observare, investigare și chibzuință. Iată se încheie încă un an școlar, și simt nevoia unui bilanț personal. Postarea de față însumează gânduri și experințe pe care le-am adunat pe parcursul întregului an și se adresează exclusiv părinților.

Pentru că în cadrul ședințelor timpul este limitat, răbdarea părinților este greu pusă la încercare și controversele  abundă, este imposibil să prezinți o idee completă. De aceea m-am hotărât să o fac în scris. Pe de o parte nu forțez pe nimeni să asculte ceva plictisitor, iar pe de altă parte, nu pot fi întrerupt de eventualele păreri contradictorii înainte măcare de a-mi termina ideea.

Am constatat atât pe parcursul ședințelor cât și pe parcursul activităților pe care le-am derulat o lipsă totală de implicare din partea părinților. Și am început să caut cauzele. Nu pot spune cu certitudine dacă ceea ce am găsit se aplică tuturor, dar am găsit rădăcini puternice în mine, și confirmate și la alți părinți.Desigur observațiile sunt personale și poartă încărcătura subiectivității mele personale. Totuși se poate desprinde o linie generală , și ca membru al asociației consider de bun augur să vă împărtășesc aceste gânduri.

Din capul locului trebuie să vă spun că rezultatele acestor observații sunt foarte subtile, adânci și vin din educația și regimul în care am fost crescuți. . Îmi pot aminti cu precizie greața părinților mei referitor la ședințele școlare. La începutul fiecărui an școlar, în primele ore dirigintele făcea un necesar de activități care ar trebui făcute spre folosul clasei, prilej ca noi copiii, în încercarea de a fi remarcați, promiteam câte-n Lună și în stele, preluând fără a clipi măcar sarcini pe care le transferam mai departe în responsabilitatea părinților.

Tata știe să facă suporți pentru flori, mama face fața de masă, tata e tâmplar, o să facă cutia pentru cretă și burete... Și promisiunile curgeau. Spre disperarea părinților care se găseau încălțați cu diverse sarcini, pe care din cauza regimului din acea vreme, într-un fel sau altul cu chiu cu vai, cu mustrări asupra copilului, până la urmă se făceau. Este limpede de înțeles pentru mine acum ruptura dintre copilul care își asuma o sarcină pe care nu trebuia să o facă ea ci părintele. Aș putea spune că a fost chiar o lecție pentru acele generații. Aș merge mai departe și aș spune că a fost un model. A fost exemplul pe care l-am preluat inconștient, și care l-am însușit mai apoi, așa cum Albert Einstein  observase când spunea că: ”Nu doar că exemplul personal este o formă de educare ci este singura!” Și noi ne-am învățat lecția. A devenit astfel foarte evident pentru mine de ce fug acum de implicare. Nu știu alții de ce fug de implicare dar cred că acest tipar l-am preluat de la părinții noștri.

Mai erau desigur celebrele ședințe cu părinții și copiii. Am avut astfel ocazia să văd că părinții mei păreau că se comportă diferit în ședință decât acasă. Părea că tot ceea ce știam despre ei și părerile lor despre școală dispăruseră ca prin minune la ședință, fiind foarte binevoitori,și implicați. Ceea ce credeau acasă despre școală era una, și ceea ce ziceau la ședință era alta, lucru desigur de înțeles având în vedere regimul și vremurile. Pe vremea când eu eram copil, ședințele păreau o chestiune plictisitoare, interminabilă, și incapabilă să hotărască ceva. Incapacitatea de a se lua o decizie în vremurile în care totul trebuia făcut cum deja era hotărât a lăsat șanțuri adânci asupra generațiilor din care fac și eu parte. Deși factorii respectivi au încetat să mai existe, persistă această incapacitate de a lua o decizie, a oamenilor care se grupează sau se asociază în diverse forme.

Consider că cel mai mare câștig pe care îl avem în Constituție este dreptul la liberă asociere. Este bine știut că ”Unde-s doi puterea crește” dar ca să  completez această vorbă eu spun: Puterea crește doar unde cei doi gândesc la fel! Dacă cei doi  se contrazic, puterea lor va scădea, anulându-se reciproc, după o lege a fizicii bine știută. Asocierea de orice fel prin urmare poate fi benefică acelor persoane care au același ideal, același scop, aceiași viziune.  Avem acest drept,deși nu prea uzăm de el, iar dacă uzăm nu prea știm cum.

Orice fel de asociație ca să funcționeze , ca să ia decizii și ca să le implementeze are nevoie de ACORD. Iar acordul se obține din CONSENS. Iar consensul răsare din idealul comun. Din țel, din direcție. ”Nici un vânt nu este prielnic pentru corabia fără port de destinație” spune un citat al cărui autor nu mi-l amintesc acum. Numai în momentul în care ai o direcție poți ști care este vântul potrivit, care este decizia bună și care este momentul prielnic. Asociațiile fără port de destinație, sunt ca un bolnav în perfuzii: Nu moare, dar nici nu se poate bucura de viața pe care o are.

Spuneam mai la început că acele cauze pe care le-am descoperit sunt foarte subtile. Și ele pleacă (ca de obicei de altfel) de la însăși baza pe care stă această construcție. Cu riscul de a plictisi cititorii care eventual au avut răbdarea necesară să ajungă până aici, se impune să fac câteva precizări, pentru a pleca la drum cu aceleași definiții.
-Comitetul școlar este o structură școlară prevăzută în legea învățământului cu scopul de a intermedia cooperarea dintre cadrele didactice și părinți. Modul de funcționare este prevăzut în legea învățământului. Dacă ar fi să avem o linie de corelare, ea este pe orizontală, deciziile se iau împreună cu cadrele cu funcție de conducere și NU se supun lor.
-Asociația școlară din care fac parte și la care mă refer, este o structură juridică, bazată pe dreptul de asociere al cetățenilor care au un țel/scop/ideal comun, în acest caz scopul (dacă mai era vreun dubiu) fiind binele comun al copiilor dintr-o școală. E adevărat  că aici deja poate apărea o mică fisură. O asociație se constituie și are membri persoane care cred în același ideal. Acuma nu am convingerea că toți părinții au o părere bună vis a vis de sistemul de învățământ, ceea ce poate duce la convingeri contrare unei astfel de asocieri. Totuși cred că ORICE părinte dorește binele copilului său, și ăsta deja este un punct suficient de puternic pentru a da naștere unei asociații.

O mare confuzie care poate produce o piedică pe măsură într-o asociație școlară este faptul că învățământul este gratuit în România prin lege. Și pe vremea comunismului era gratuit dar uniformele, le cumpărau părinții, rechizitele și culegerile la fel... flori, ghivece, și alte cele. Deci nimic nou sub soare. Ca să aduc ecuația într-un unghi mai lesne de observat, faptul că nu plătim cadrele didactice,utilități și chirie la spațiu pe care îl folosește școala, înseamnă învățământ gratuit. TOT ceea ce se dorește peste acest nivel se plătește. Desigur în măsura în care se dorește. O asociație puternică poate face pentru copiii dintr-o școală înzecit mai multe decât un minister! În plus pentru a schimba ministerul ceva în legislație va trebui să așteptăm după cineva... Să ne dea... Eterna așteptare. Dar hei! O asociație poate lua și implementa o decizie pe loc. De ce să așteptăm după cineva când putem face noi? ACUM???

Structurile școlare nu permit operarea cu bani. Sistemul de învățământ este suportat de la bugetul de stat și nu are pârghii legale de a opera alți bani din alte surse decât bugetul. Prin urmare structura care a apărut după schimbarea regimului și care a deschis drumul spre revoluție,(apropos revoluție înseamnă o schimbare majoră de sens, nu neaparat de regim) adică a făcut diferența majoră pentru schimbarea de sens a fost tocmai... Asociația. Cetățenii care au un țel comun se puteau de-acum asocia într-o formă juridică care să le permită inclusiv adunarea, de fonduri, donații, cotizații, sponsorizări și operarea lor într-o formă legală.

Însă... orice structură e o simplă structură, și orice asociație o simmplă asociație dacă e lipsită de elementul fundamental care pune lumea în mișcare: Entuziasmul. Iar entuziasmul se obține când credem în aceiași idee. Avem deci nevoie de un port de destinație. Comuniștii știau foarte bine toate astea, de asta exista acea societate utopică spre care noi eram îndrumați să visăm. Noi în anul 2000 când nu vom mai fii copii.... Ideologiile oricărui sistem nu sunt altceva decât porturile de destinație de care avem nevoie pentru a găsi vântul prielnic.

Încerc să mă scuz cât pot de mult pentru timpul răpit cu aceste explicații seci pe care le-ați citit probabil numai ca să ajungeți odată la acele subtilități promise la început. Vă asigur că nu aș fi făcut-o dacă nu ar fi avut un sens foarte clar în pledoaria mea.

Cea mai subtilă observație pe care am putut să o surprind în cadrul ședințelor este înclinația majorității membrilor spre a obliga. În lipsa înțelegrii mecanismelor, și incapabili să urnim acest mecanism democratic poraspăt obținut ne-am întors repede la ceea ce era mai viu în maintirile noastre din vremea copilăriei: Obligația. O asociație este suma indivizilor care CRED în aclași țel, iar a impune acest țel celor care nu cred în el este începutul muribundului de a intra în perfuzii. Aceste două concepte, A acționa dintr-un crez comun și a obliga pe altul să creadă ca tine se bat cap în cap. Și este începutul subtilității pe care am să încerc să v-o împărtășesc.

În speță, referitor la problema cu uniformele școlare vreau să fac câteva precizări: Consiliul director sau profesoral sau de alt fel din sistemul de învățământ poate hotărâ in extremis de unul singur că uniforma este obligatorie și să o prevadă în normele interne. Totuși nerespectare acestor norme poate duce la sancțiuni doar pe linie școlară: Nota la purtare, etc. Nici un fel de structură școlară subordonată vreunui minister nu poate hotărâ pe banii părinților! Aceasta este prima fisură. Nici o asociație nu poate face membrii ”implicit” sau ”automat” . Ei se fac conform prevederilor din statut și întotdeauna pe bază de cerere a celui care dorește să se alăture și aprobare a celor care sunt deja.( nici măcar PCR nu a făcut membrii automat.) Nici măcar într-o astfel de asociație nu poți obliga pe cineva să facă ceva, pentru că el dacă nu are aceiași viziune pur și simplu nu va mai adera la respectiva asociație.

Trebuie că asociațiile care funcționează au alte metode prin care își propagă dorința și viziunea. Și aici vine interesul surpriză...Trăim în capitlism de atâta vreme și nu am înțeles elementul esențial: Beneficiul! Ce beneficiu am eu ca membru? Ce beneficiu am eu în urma banilor pe care-i dau? Ce pierd dacă nu fac parte din asociația respectivă???  În momentul în care am un beneficiu, se schimbă toată ecuația. Am un iteres, sunt direct interesat să respect norme și reguli. Și dacă nu le respect? Simplu: Voi pierde calitatea de membru. Și s-ar putea, ca al meu copil, deși premiant și olimpic, să nu beneficieze de nimic, pentru simplul motiv, că beneficiile merg DOAR la membrii asociației. Iată că deja am un motiv REAL și foarte puternic să fac parte dintr-o asociație.

Este foarte interesant că noi facem deja toate astea... Și totuși nu funcșionează. De ce? V-am spus că e subtilă! Nu funcșionează pentru că ne bazăm pe principii false. Pentru că încercăm în continuare să obligăm pe cineva să facă ceea ce hotărăsc o mână de oameni. Am convingerea de neclintit, că această mică schimbare de optică va schimba TOTUL! Hai să schimbăm obligația cu beneficiul. Hai să schimbăm și ideologiile nu doar sistemul. În așa fel încât cei câțiva care nu vorr intra în asociație să le pară rău că nu o fac nu să-i obligăm să o facă!

O fi greu? O fi ușor? Se spune că schimbările majore au nevoie de timp. Paradoxal dar schimbările se fac pe loc! Chiar din secunda în care ai luat hotărârea. Timpul ne este necesar doar pentru a ne gândi dacă să ne schimbăm sau nu, să punem în balanță ce pierdem și ce câștigăm.

Cu voia și răbdarea dumneavoastră, aș mai atinge un punct esențial. Am mai identificat o mare piedică în calea schimbării. Ce facem cei din clasa a 8-a care am dat bani, și la anul plecăm? Ce facem cei din clasa a 4-a care am cotizat la clasă și schimbăm sala în gimnaziu??? Cum vom echilibra noi ceea ce am dat? cum ni se va renta suma cheltuită??? Vă reamintesc că cel mai mare beneficiu pe care vi-l aduce orice fel de asociere este puterea de a implementa și administra și de a beneficia de rezultatul țelurilor comune. Nu există alt beneficiu! Ați beneficiat de tot ce s-a putut beneficia pe parcursul periaodei în care ați fost membru. Nu există rentabilitate! Nu este SRL-eu..Acestă atitudine sună cam așa: Sunt de acord să se schimbe ceva dar nu vreau să fiu eu primul. Sunt de acord să schimbăm totul dar nu vreau să fieu eu primul care gustă din schimbare.

Ba eu vreau să fiu primul! Eu vreau să gust schimbarea indiferent de costuri. Pentru că acest deum știu deja unde duce! Și știu că dacă eu mă voi implica voi fi exemplu pentru copii mei! Și știu că UNICA șansă a copiilor mei ca ei să se implice când vor fi părinți este ca eu să mă implic acum. Și știu că unica șansă a copiilor mei să le pese, este ca me să îmi pese acum. Și mai știu că sungura șansă ca ai mei copii să se construiască asociații puternice este ca eu să construiesc asociații acum. Einstein zicea” Oamenii se compotă ca nebunii repetând aceleași greșeli și așteptând rezultate diferite ”. Cumva scena se repetă... Amintiți-vă atitudinea părinților voștri despre ședințe și implicare... Și comparați.

O asociație este o sumă de indivizi, care prin credință proprie și viziune poate implementa schimbări majore. Am trăit deja vremurile în care am fost obligat, și nu am ajuns prea departe. Hai să schimbăm Obligația cu Benneficiul!  Părinți pot pleca și veni, membrii pot pleca și venii, dar dacă există o viziune și un beneficiu, vom avea și vântul prielnic. eu vreau să gust schimbarea indiferent de costuri!