marți, 31 decembrie 2013

LMA

La Mulți Ani... s-au umplut paginile de faceboock, sms-urile și tot ce mișcă pe platformele de socializare de urări de bine. Fotografii cu sticle de șampanie și artificii care îmi inspiră... cel mult o beție, și în nici un caz un an nou mai bun. Chiar mă-ntreb când au devenit sticlele de șampanie simbolul anului nou?
Pentru mine primul an după sfârșitul lumii a fost bun. Iar premisele pentru al doilea an după sfârșitul lumii sunt promițătoare.De când am înțeles că singurul responsabil pentru ceea ce mi se întâmplă sunt eu, viața mea s-a schimbat în bine, așa că urările mi se par destul de simbolistice. Cuvinte goale, care spuse ne returnează sentimentul de "bine" că am făcut ce trebuia... Am urat pe toată lumea, ne-am încheiat și această ultimă sarcină, anul poate să se înnoiască de-acum.

Ceea ce spunem în cuvinte nu este, spun înțelepții. Și mi-a trebuit ceva vreme să înțeleg această vorbă. Mi s-a revelat în timp ce treceam cu bicicleta printr-un sat din apropiere. Niște copii stăteau pe marginea drumului și mâncau semințe, iar eu, arătare din altă lume...Cu tricou portocaliu fluorescent, cască, mănuși de bițicăl pe timp de vară, plus toate acareturile care însoțesc o asemenea pasiune treceam pe lângă ei. Și ei strigă după mine: Băăăă! La noi în sat se salută, băăăă!  Eu trec mai departe fără să răspund, fără să mă-ntorc. Urmează o cățărare de vreo zece minute care mă solicită până la un puls de vreo 150 bpm așa că în timp ce țin cadența potrivită îmi răsună în cap vorbele copiilor.

De ce nu oi fi salutat? Ce, mă durea gura? Asta e... Dar eram mai în vârstă, puteau saluta ei primii. De fapt da, chiar așa. În alte sate copii m-au salutat și întotdeauna le-am răspuns. Atunci îmi pică fisa, la pachet cu revelația... Ceea ce spui, Nu este! deci: La noi în sat se salută! nu este... Dacă era așa, trebuia să salute pur și simplu. Eu aș fi ajuns singur la concluzia, că în acel sat se salută. Dar spusă așa, a venit să inducă o realitate falsă care nu există. De fapt nu m-a salutat nimeni, deci în acel sat nu se saluta.În acel sat se pretinde că se salută. În momentul în care acțiunea există ea vorbește de la sine, nu mai trebuie întărită în cuvinte. Cuvintele pot să creeze doar o realitate care nu există.

Până la urmă aceste urări au un rol de politețe, o normă socială. Nu urezi, ești de neam prost, nesimțit. Să vă dea Domnul un an mai bun și...Sănătate multă, că e cea mai importantă... Și.... Și tot ce vă doriți voi! Cuvinte, cuvinte, cuvinte...

Principala caracteristică a egoului este că oscilează mereu între amintiri și proiecții despre un viitor iluzoriu. Niciodată nu stă în prezent. De ce nu urează nimeni "Un PREZENT mai bun" ? Mereu o perioadă viitoare, incertă mai bună. Să nu uităm: Ceea ce spui în cuvinte, nu este. Ceea ce este, nu trebuie spus în cuvinte. Iar ceea ce va fi, trebuie creat Acum.


duminică, 22 decembrie 2013

Nebunia scopului

Noi nu ne mai cunoștem. Noi nu mai creem! Viața este un proces de creație în continuă schimbare la care noi, oamenii suntem doar actori. Iar noi am ajuns  în individualismul nostru să ne opunem mereu. Să ne opunem cui? Nouă!

Să reluăm: Viața este un act de creație eternă! În fiecare moment, fiecare dintre noi, conștient sau nu, chiar dacă vrea chiar dacă nu vrea, crează realitate. Crează momentul Acum. E-adevărat că de cele mai multe ori creem inconștienți. Adică realitatea ni se întâmplă. Iar tot ce suntem în stare se creem este împotrivirea. Din infinitele opțiuni de creație ale Universului noi am ales să creem împotrivirea. În loc să ne creem o realitate după chipul și asemănarea noastră, tot ceea ce reușim să creem este să fim împotriva a ceva.

Și am ajuns aici din cauza individualismului. Din cauza nebuniei noastre în care am crezut că fiecare singur își va făuri calea. Și că singurul motiv pentru care există alți oameni pe pământ este ca să ne uităm din când în când la ei, să ne comparăm dacă suntem mai buni decât ei, sau mai tari decât ei sau tindem să fim.

Relaționarea, implicarea, cooperarea și toate acțiunile care implică a face ceva Împreună, sunt uitate. A face ceva Împreună cu sau pentru cineva înseamnă a valida Viața. A face ceva de unul singur și pentru tine înseamnă a deveni lunatec. Lunatecul perfect nu are nevoie de nimeni. El întreabă și răspunde, el strică și repară, el ridică probleme și le rezolvă.  Da da, modelul de capitalist perfect, omul care are răspuns la toate, care nu depinde de nimeni care până și succesul și-l construiește singur este modelul lunatecului perfect.

Avem din ce în ce mai mulți oameni care își ating scopurile. Avem antrenori și cursuri de atins scopul. Am creat o întreagă știință care poate să sară peste orice lucru este considerat a fi în afara țintei noastre. NU mai putem greși, lovim direct ținta, fără ocolișuri, fără intermediari. Astfel am devenit o planetă cu mulți indivizi individualiști care își ating fiecare scopul personal. Și ce rol sau ce rost mai are umanitatea în această schemă? Ce rost mai are jocul atâta timp cât oamenii din jur nu sunt decât obstacolele peste care trebuie să trecem cu tact și stil, pentru a ne atinge scopul personal?

Este amuzant, dar citisem un studiu conform căruia dacă albinele ar dispărea de pe pământ s-ar declanșa un lanț prin care însăși Viața ar putea dispărea de pe Terra. Albinele sunt răspunzătoare de cea mai mare parte a polenizării plantelor. Plantele s-ar împuțina în ritm accelerat, ceea ce ar duce la dispariția ierbivorelor, ceea ce ar duce la dispariția prădătorilor... Cât de simplu îi era Naturii să facă plantele să se polenizeze singure. Dar a ales relaționarea. A creat și planta și insecta și odată cu ele o relație care le dezvoltă și dau sens ambelor. Singura piedică în a devenii lunatecii perfecți și autosuficienți este actul Procreerii. Acolo Natura a avut grijă să nu mai lase la latitudinea nebuniei noastre posibilitatea de a o face singuri. Să ne forțeze să relaționăm, să vedem un alt om în față.

Aș putea spune că scopul a devenit dușmanul omenirii. Că putem scăpa din nebunie doar abandonându-ne scopurile. Până și ajutând un semen aflat în suferință o facem cu un scop: Fie să ni se ierte oarece păcate, fie  să ne simțim bine că am făcut-o, fie să ne simțim mai buni decât cei care nu ajută. Nu mai putem face nimic fără scop. Nu mai facem nimic doar de dragul de a face. Doar ca forță creativă a Universului. Universul se creează prin noi, și evoluează. NU are un scop în asta. EL EXISTĂ! Existența nu are nevoie de un scop. Doar noi în nebunia noastră am ajuns să căutăm înnebuniți scopul vieții. Atât de dependeți suntem de scopuri, încât în mintea noastră bolnavă până și Viața are nevoie de un scop.

Osho spunea foarte frumos că scopul vieții tale este acțiunea care o faci ACUM. Dacă acum speli podeaua, atunci scopul vieții tale este să speli podeaua. Dacă acum alergi pe o pistă atunci scopul vieții tale este să alergi pe acea pistă. Pentru că Viața este ACUM, scopul vieții tale este momentul PREZENT căruia trebuie să-i aloci întreaga ta atenție, întregul tău efort. Oamenii caută scopuri grandioase. Vor neaparat să încarce Viața cu o greutate și o seriozitate grandioasă, filozofică... Ceva măreț, care să poată fi înțeles eventual doar de câțiva cunoscători care să explice prostimii cum stă treaba. Orice acțiune ai făcut, ai creat ceva în Univers! Dacă ai spălat o dușumea ai creat o acțiune. Universul s-a manifestat, s-a expandat, s-a mărit odată cu acțiunea ta care anterior nu exista. Acesta este actul Sacru al creației. Doar că nu ne place că e la îndemâna oricui. Noi avem nevoie de o competiție și de un scop la capăt, și eventual un final grandios, cu aplauze și laude...

Vrei să te schimbi? Vrei să ieși din această nebunie? E simplu: Ieși pe stradă și primul om aflat în nevoie pe care îl vezi , Ajută-L. Dar ajută-l exact cu ce are nevoie el atunci. Nu cu ceea ce ți-e ție mai ușor să-i oferi! Vrei să ieși din această nebunie? orice lucru vei face de astăzi fă împreună cu cineva. Cu cineva oricine. Pentru că legătura care se crează între doi oameni când fac ceva împreună este o legătură a Vieții! Este însăși esența pentru care Viața nu a făcut florile să polenizeze singure. Și nu fă toate acestea doar cu grupul tău de cunoscuți. Creează legături noi. Relaționează, pentru că relaționând creezi Realitate. Făcând totul de unul singur, creezi iluzie! Iluzia că ți-ai atins scopul. Scopul cui? Al tău! Cui îi pasă de scopul tău?

 Ce valoare ai adugat tu Vieții inventându-ți un scop, și atingândul, de unul singur?
Și-apoi inventând un altul? 
Și-apoi repetând acest joc stupid de unul singur, numești asta Viață?




miercuri, 18 decembrie 2013

Poziţia oficială

Poziţia oficială este termenul care mi-a atras astăzi amuzamentul şi atenţia. De la invenţia termenului şi a meseriei de Public Relations, lumea s-a schimbat. În România este mai mult o preluare palidă a acestui concept. El este apanajul multinaţionalelor în general. Companiile mici nu au un asemenea departament. Totuşi... este un concept foarte folosit acolo unde nici nu vă aşteptaţi. Doar că are o denumire diferită, ca să fie mai greu de identificat.Găsim conceptul coafat sub diverse forme gen: Purtător de cuvânt, biroul de presă, reprezentantul cu mass-media, şi alte cele, care toate produc una şi aceiaşi acţiune: Poziţia oficială a unei instituţii.

Pe acelaşi principiu pe care politicienii ce ceartă poporul când face vreo acţiune care nu convine, pe motiv, că "poporul a stricat imaginea publică a ţării", de parcă imaginea ţării ar putea fi ceva separat de ţară. Ţara arde, baba se piaptănă iar imaginea ţării este o tânără îmbrăcată "office" care munceşte de "zbârnăie" . Deci nu merge.. Să vedem ce ce ascunde sub preş această poziţie oficială.

Poziţia oficială a unei instituţii este poziţia fabricată şi potrivită de jurişti astfel încât în raport cu un eveniment dat, o acţiune care a fost consumată deja să fie încadrată perfect în termenii legali. Deci, dacă mai citiţi odată cu atenţie definiţia de mai sus o să observaţi că nu conţine nici o referire la realitate.  Iar orice persoană din acea instituţie, dacă are o părere diferită, instituţia se disociază astfel: Este părerea personală a domnului X , poziţia oficială a instituţiei a fost comunicată deja în mass-media. Ha ha...Ce bine ne mai distrăm.

Să ne lămurim: O instituţe este o sumă de indivizi care muncesc sub acelaşi acoperiş. În lipsa poziţiei indivizilor, instituţia nu poate avea nici o poziţie. Entitatea conceptuală "instituţie" nu poate avea o poziţie sau o părere. Poziţia unei instituţii este suma poziţiilor individuale a persoanelor care lucrează în acea instituţie. Deci dacă suma angajaţilor unei primării , simte că o hotărâre este părtinitoare, sau chiar abuzivă, poziţia lor comună va reflecta acelaşi lucru. Acolo intervine "poziţia oficială" care este atent aşezată în cadrul legal, potrivită cu mâna şi dată mai departe spre publicare.Poziţia oficială are rolul de a deforma poziţia creată în mod natural de fiecare individ în parte. Este de-a dreptul o spălare de creier. De mâine, poziţia voastră oficială este asta.............. Ce legătură are poziţia oficială cu realitatea din teren? Nici una! Poziţia oficială este o sumă de declaraţii potrivite să se încadreze perfect în lege. Restul poziţiilor nici nu mai interesează pe nimeni. Am auzit de multe ori funcţionari interogaţi cu privire la anumite evenimente, care răspund: Nu ştiu, întrebaţi la biroul de presă... ei o să vă comunice poziţia oficială a instituţiei.

Poziţia oficială a instituţiei este departamentul PR al statului. Practic, nici un angajat la stat nu trebuie să se mai teamă că ar putea avea o poziţie greşită sau diferită faţă de instituţia în care lucrează. Singurul răspuns al lui va fi: Întrebaţi poziţia oficială. În acest fel, nu greşeşti nimic. Nu are treabă că el trebuie să servească cetăţenii, că el vede abuzuri, că el nu este de acord cu acţiunile instituţiei în care lucrează.Cu acest răspuns şi-a declinat toată răspunderea şi a scăpat de necazuri. Este arma creată de instituţii pentru a-i apăra pe cei care au poziţii diferite faţă de cea a instituţiei dar mimează o falsă unitate livrând acelaşi răspuns la unison. Ba mai mult: Sunt chiar prelucraţi şi informaţi să ştie: Băi, deci referitor la ce s-a întâmplat ieri... Ciocul mic. Dacă întreabă presa, poziţia oficială este asta....... Şi li se comunică răspnsul perfect, legal, acordat.
Este cedarea de putere perfectă...nu trebuie să gândeşti, şi nici nu poţi greşi.

Poziţia oficială, este ipocrizia legalizată a instituţiilor.

vineri, 13 decembrie 2013

Mirajul independenţei colective

Nici o comunitate de oameni, fie ea o ţară, nu poate fi independetă dacă fiecare individ în parte nu este independent. Dacă fiecare ţăran este independent în raport cu resursele de care are el nevoie, atunci suma ţăranilor este o comunitate independentă. Dacă mai mult de jumătate dintre indivizii unei ţări sunt independenţi, fiecare în parte, atunci putem vorbi de o independeţă la nivel de ţară. 

Independenţa nu este ceva separat de indivizi. Nu este ceva pe care o conducere construieşte pas cu pas. Avem în acest concept aceiaşi eroare ca şi când vorbim de imaginea României. Imagine care atât de mult se străduieşte sistemul să o coafeze. Imaginea României, este felul în care România se reflectă în afară. Imaginea nu este o chestie care o construieşti împotriva a ceea ce eşti. NU! Imaginea ta este ceea ce eşti tu. Tu nu poţi fi un gunoi care are o imagine desăvârşită. Sau poţi fi şi asta, dar vei suferi mereu, pentru că tu ştii realitatea. 

Realitatea zbiară mereu peste vocea ta cu care încerci să coafezi imaginea.Dacă prezinţi o imagine, şi tu eşti altcineva, de fapt joci un rol. Te prefaci a fi ceva ce nu eşti. Iar asta provoacă suferinţă. Dimpotrivă: Asumarea necondiţionată şi fără regrete că sunt ceea ce sunt, îmi va permite să modific părţile care nu le prefer. Altfel voi modifica mereu imaginea, eu rămânând acelaşi. Şi dacă eu modific mereu imaginea mea dar rămân acelaşi... Ce am schimbat eu de fapt? O iluzie! Un rol! Nu pot schimba nimic cu-adevărat, dacă eu rămân acelaşi!

Dacă vrem independenţă la nivel  de naţiune nu trebuie să căutăm ce să vindem cuiva, ca să nu mai cumpărăm de la altcineva. Acest concept este o himeră. Trebuie să căutăm un model care va permite la cât mai mulţi indivizi să fie independeţi. Să creem cât mai multe comunităţi care ele însele vor fi independente. Când suma totală a indivizilor independenţi si a micilor comunităţi independente vor crea o majoritate, atunci putem vorbi despre o independenţă la nivel naţional. Independenţa naţională nu este un concept măsurabil în cifre şi grafice. Ceva care analizez uitâtndu-mă peste pib-uri, bugete şi exporturi.Ea este suma indivizilor independeţi! Degeaba sunt indepăendent energetic, şi import 80% din alimente. Asta nu e independenţă. E doar o mutare a unei dependenţe către alta.

Vă rog permiteţi-vă să înţelegeţi: Nu există independenţă colectivă, dacă indivizii în parte sunt dependenţi. Chiar şi dependenţa de un sistem administrativ blochează independenţa. Desigur, independenţa vine la pachet cu implicarea, asumarea şi răspunderea. 

Un om care se implică, RĂSPUNDE! 
Un om care răspunde este RESPONSABIL! 
Un om Responsabil nu este MANIPULABIL!
Manipulabilul depinde de manipulant.
Responsabilul răspunde! El nu depinde de nimeni. El răspunde!

Manipularea şi responsabilitatea se opun una celeilalte.

joi, 12 decembrie 2013

69.997 de visători

Prima ninsoare! Albul din cer se aşterne peste mizeria străzilor negre. Întuneric şi lumină. Oraşul negru devine alb. Stratul pufos absoarbe şi sunetele stridente, estompează viermuiala oraşului.
E ora 19 şi băieţii mei sunt entuziasmaţi  de prima zăpadă. Luăm o sanie din pod şi ieşim să ne abandonăm zăpezii. La nici 500 de metri de casa unde locuim începe pădurea cu un mic derdeluş. Când văd chicoteala şi bucuria celor doi băieţi ai mei, mă răscolesc amintiri din copilărie. Hainele pe jumătate ude, pe jumătate îngheţate, mâini şi picioare ude şi îngheţate până la durere şi roşu în obraji. Bunicii ne culegeau pe întuneric direct de pe derdeluş.  Cu-aceste amintiri ajung pe derdeluşul înghesuit de case noi care s-au construit recent furând din spaţiul liber de altă dată...

Linişte. Nimeni. Copii , deşi doar doi, reuşesc din cauza bucuriei naturale să producă imediat o însufleţire a zonei. Mă uit năucit în jur. Nimic. Un moş intră într-o căsuţă dărăpănată, apoi iese repede şi trece alături în alta mai mare construită recent. Face asta trecând peste derdeluş...o clipă ne intersectăm destinele. O clipă. Nu se uită la noi. Nu existăm şi nu există. Universul ne-a oferit doar câteva secunde pentru a fi....

În spatele ferestrelor luminiţele dansează. Acele luminiţe. Luminiţele care ne-au adormit. Privită de pe derdeluş strada pare a fi vie. E animată de luminiţele care dansează. Toate la fel... Acelaşi ritm, aceleaşi culori. Oamenii s-au predat. Au trecut în nefiinţă. Privesc buimăciţi la ecrane de televizor care le dansează în faţă. E dansul morţii. Predarea necondiţionată. Dincolo de perdelele lor trei oameni vii se dau cu o sanie şi chicotesc. Dar nu contează. Realitatea a fost înlocuită cu visul. Toate ferestrele clipesc în acelaţi ritm. Ritmul programului care se încarcă, se injectează direct în creier.

Într-un oraş de 70.000 de locuitori, derdeluşul de pe strada care dă din oraş direct în pădure are trei oameni care se bucură. O mulţime de utilaje grele care preschimbă drumurile albe în unele negre. O mulţime de şoferi nervoşi în mica lor cutie de tablă. Claxoane , înjurături, blocaje...Mica bucurie care ne-o oferă natura a devenit un blestem. Un haos. Oamenii privesc fascinaţi un ecran cu imagini... Frânturi din vieţile altora. Vieţi care nu le aparţin. Au căzut în visare. Au aflat de la televizor că afară ninge.

miercuri, 11 decembrie 2013

Noi nu am construit nimic încă...




Ei nu sunt mulţi. În orice caz nu mai mulţi decât noi.

Noi nu am cerut exploatări otrăvitoare e-adevărat. Dar putem să ne opunem, şi-mi pare că acum este momentul potrivit pentru asta .

Noi nu am cerut măcinarea munţilor e-adevărat. Dar putem să ne opunem, şi-mi pare că acum este momentul potrivit pentru asta .

Noi nu am cerut mai mulţi parlamentari, e-adevărat. Dar putem să ne opunem, şi-mi pare că acum este momentul potrivit pentru asta .

Noi nu am cerut un sistem care să-şi poată vota singur remuneraţiile. Deasemenea nu am cerut un sistem care să hotărască singur mărirea fiscalităţii.

Nu am cerut un sistem care să reprime exprimarea liberă dar îl avem.
Nu am cerut un sistem care să controleze mass media dar îl avem.
Nu am cerut un sistem care să ne păcălească la numărătoare dar îl avem.

Nu noi, am cerut toate acestea, dar cu toate astea le avem.

Sistemul își măreşte salariile când vrea. Are această putere.
Sistemul hotăreşte legislaţia care o vrea. Are această putere.
Sistemul impune hotărârile sale. Are această putere.
Sistemul are putere şi voinţă proprie. Sistemul se reprezintă pe el însuşi!
Atâta timp cât sistemul poate face toate astea, el nu ne mai reprezintă!

Reprezentantul nu are voinţă proprie. Voinţa reprezentantului, este voinţa reprezentatului! Ceea ce nu e cazul...

Sistemul propune, propagă şi legiferează voinţa partinică. Şi voinţa partinică funcţionează după regulile lor interne. Iar toate acestea se întâmplă pentru că ne-am cedat puterea. Noi ne-am cedat puterea sistemului.

Dar cei cu pesimismul ăsta?
Voi strigaţi: Treziţi-vă! Eu spun: Ne-am trezit!
Voi strigaţi: Suntem puţini! Eu spun: Suntem destui!
Voi strigaţi: Să le dărâmăm sistemul! Eu spun: Să construim altul mai bun!
Voi strigaţi: Să plătească! Eu spun: Să iertăm !

Voi nu înţelegeţi că acest sistem nu e construit de noi? Voi nu înţelegeţi că noi nu am construit nimic încă??? Ceea ce încercaţi să schimbaţi nu vă aparţine! NU puteţi schimba nimic, pentru că nu vă aparţine! A fost construit de alţii după chipul şi asemănarea lor. Sistemul nostru este construit după chipul şi asemănarea altora.
Noi putem să construim altul după chipul şi asemănarea noastră. Atât!

Ei nu sunt mulţi. În orice caz nu mai mulţi decât noi.


vineri, 6 decembrie 2013

Marea scăpare 3

Dacă arunci o privire prin manualele şcolare, o să vezi că peste tot ni se spune că avem 5 simţuri: Auz, văz, miros, gust, tactil. Cumva, cineva, nu ştiu cine... oameni de ştiinţă, cercetători, oameni care au acces la butoanele care creează şi întreţin paradigmele, au hotărât de la ei putere, că simţul trebuie neaparat să aibă un organ separat al lui. Fiecare din simţurile enumerate mai sus are organul său de percepţie, dar să fie numai 5? Consider emoţia ca fiind cel mai puternic semnal care îl poate recepţiona corpul nostru. Nu are un organ separat, e-adevărat... sau nu ştim încă.  Probabil acest aspect, dacă e sau nu emoţia un simţ al omului poate naşte o mare discuţie între cercetătorii de profil. NU ştiu care e răspunsul "ştiinţific" dar până una alta ştiu că emoţia are o putere fantastică în modelarea vieţilor noastre. Poate am învăţat la şcoală că nu e bine să-mi lovesc semenii. Dar este doar o acumulare de informaţie la nivel logic, totuşi impulsul de furie care mă împinge să fac asta împotriva logicii este evident mai puternic. Altfel nu aş pune-o în practică. La nivel logic ştiu că nu e bine să îmi cert copilul, dar emoţia care mă cuprinde când el reacţionează într-un anume fel care eu îl consider "deplasat" mă conduce la o reacţie deasemenea "deplasată" şi e evident că şi de această dată emoţia a învins raţiunea.

Cum se face că o unealtă atât de puternică cum este emoţia, care ne modelează viaţa zi de zi, a fost lăsată deoparte de sistemele de învăţământ? Şi vă spun că sunt implicaţii mai mari decât cele care le-am descris mai sus. Emoţia vă modelează viaţa şi desfăşurarea evenimentelor mai mult decât credeţi! Infinit mai mult! Experimentul "Milgram" ne demonstrează încă din anii '70 că ne supunem în faţa unei autorităţi exterioare, care creează o presiune asupra noastră, determinîndu-ne astfel să luăm decizii pe care nu le-am lua în mod normal. Acest fenomen este posibil din cauza emoţiei pe care o autoritate exterioară o poate produce asupra noastră. NU intru acum în amănunte legate de acest experiment, este plin internetul de ele. Ceea ce vreau este să ne  întrebăm, să investigăm, cum modifică viaţa noastră faptul că acest simţ este scos dintre simţuri şi lăsat deoparte.

Repet: probabil se poate naşte o mare dispută dacă este sau nu un simţ, neavând un organ corespunzător. Totuşi emoţia este resimţită în tot corpul, o putem percepe şi ne modelează deciziile. Ar trebui predată sau nu în şcoli? Nu ştiu, dar pot să vă spun că sunt câteva entităţi care se folosesc din plin de emoţii: PR (public relations) , Advertiserii, în toate reclamele lor şi autorităţile care ne conduc. Toate reclamele se adresează emoţiei din noi şi nu minţii logice. De multe ori dacă analizaţi o reclamă "la rece" este o mizerie, dar este făcută de natură să nască în noi un sentiment. Acel sentiment îl "simţim", îl percepem, (cu sau fără organ specializat) şi îl traducem în gând: trebuie să cumpăr acel obiect, pentru că având-ul mă voi simţi într-un anume fel. Frica, este tot un sentiment. Un sentiment care este speculat de autorităţi. Multe ar face oamenii dacă nu le-ar fi frică, şi sunt oameni şcoliţi bine ca să se folosească de asta. Frica este propagată şi predată în tot sistemul de învăţământ şi nu numai.

Oamenii care nu mai suportă presiunea de la serviciu, oamenii care cedează în faţa unor sume de bani devenind corupţi, oamenii violenţi, oamenii care se sinucid... toţi aceştia au cedat impulsului emotiv. Acest impuls ne-a modelat deciziile fără să ştim măcar. Emoţia poate fi EDUCATĂ ! Impulsurile emotive pot fi modelate după dorinţa noastră la fel cum învăţăm să umblăm. Deocamdată de asta se ocupă psihologii, în cazuri extreme, când oamenii ajung în pragul depresiei sau când au deja căderi psihice. Dacă ele ar fi educate, antrenate, nu s-ar ajunge acolo. Dar o persoană educată emoţional nu mai este controlabilă. Nu mai răspunde la frică, la reclame, la persuasiuni, la presiuni simulate. Nu spun că nu ne-ar mai fi frică, ci că nu ne-ar influenţa deciziile. Am lua deciziile în cunoştinţă de cauză şi în acord cu ceea ce suntem şi nu sub presiunea emoţiei. Astfel emoţia nu ar mai fi un buton de care să răsucească cei care se pricep, jucându-se cu comportamentul nostru.

Gândiţi-vă la toate problemele pe care le-aţi avut în viaţă! Toate au fost generate de emoţiile voastre necizelate. Ai învăţat la şcoală , ai mers la facultate, te-ai specializat, iar când te-ai angajat, ai clacat psihologic. Lumea exterioară era diferită de ceea ce ştiai. NU ai putut gestiona situaţia, şi toate cunoştinţele care le-ai acumulat nu ţi-au folosit la nimic. Şi exact ce aveai nevoie să ştii, nu ţi-a spus nimeni. Ai ajuns robit de presiunea superiorilor, disperat de intrigile colegilor, lumea pare o casă de nebuni şi totuşi te uiţi în jur şi pare că toate astea ţi se întâmplă numai ţie.

Dar vremurile se schimbă. Sunt o grămadă de cursuri deja, la care te poţi înscrie (coaching, leadership, evoluţie personală), care îţi modelează emoţiile, te învaţă să le ţii în frâu. Fiecare emoţie poate fi o unealtă dacă este folosită ca atare. Totul este să fii conştient de ele, să ştii că există şi că îţi influenţează viaţa. Şi că poţi decide oricând să ţi le educi participând la un curs. Eu vreau mai mult să înţelegeţi că această aparent "mică scăpare" din sistemul de învăţământ ne modelează societatea. Şi nu în bine! Şi oricâte argumente mi-ar aduce cineva, că nu ne trebuie aşa ceva, eu spun că atâta timp cât corporaţiile îşi fac campaniile de PR folosindu-se de ele, iar guvernele folosesc frica ca modelare socială, e clar că e un factor foarte important.