marți, 26 noiembrie 2013

Poveste de iarnă

Ideea îi veni pe loc. I se părea prostesc de simplă. De fapt atât de simplă încât părea ireală. Nici măcar nu mai părea o idee, pentru că era mult mai banală decât orice poveste plăsmuită doar pentru amuzament. Nu prea avea curajul să o spună. De fapt nu prea era nimic de spus. Totul era evident. Era clar şi simplu. De fapt fusese întotdeauna acolo, întotdeauna clar şi întotdeauna simplu.

Îşi dădu seama imediat de puterea imensă a ideii, dar de asemenea realiză puterea oamenilor de a nega evidentul. De a respinge ceea ce fusese în faţa lor dar refuzară să vadă. Deci ideea singură, nu era destul. Avea nevoie de un plan. Avea nevoie de un mecanism prin care ideea să se poată răspândi mai repede decât puteau oamenii să o anihileze. Mai repede decât puteau ei să o ascundă sub preş.  Deasemenea ştia că ideea nu era a sa. Se împiedicase de ea... Îi căzuse în cap, hodoronc-tronc, nici el nu ştia de unde. Când visa uneori ,stând pe spate în iarbă, şi privind la formele pline de înţelesuri ale norilor, îi veneau asemenea gânduri ireale, simple, amuzante, dar le folosea ca o distracţie, ca o joacă pentru a se deconecta de stresul cu care îl presau problemele cotidiene. Şi iată că dintr-o mică revoltă contra propriilor gânduri, dintr-o mică nebunie se născu această întrebare: Dacă ar putea fi adevărat? Dacă ar funcţiona întradevăr? Dacă grijile şi viaţa sa erau o iluzie, şi de fapt aceste vise care le percepea privind norii erau reale? Dacă TOTUL era pe dos? NU nu... TOTUL nu putea fi pe dos. Dar dacă noi priveam TOTUL pe dos?

Dar ce visase? Să vă spun: La început a fost o revelaţie. A înţeles că suntem cu toţii singuri. Oricât de mulţi am fi la un loc, suntem singuri. Nu ne vedem, nu ne auzim, nu ne acceptăm. Suntem o mare îngrămădeală de oameni străini, adunaţi la un loc. Lunateci. Oameni perfecţi. Căci până la urmă reuşiră să reformeze sistemele de învăţământ ca să pregătească oamenii perfecţi. Deacum toţi oamenii ieşeau perfecţi din şcoală: Logică perfectă, planificare perfectă, înţelegere perfectă...Lunateci perfecţi. Căci, asemenea lunatecilor, ei erau deja autosuficienţi. Puneau întrebările şi răspundeau la ele. Creau problemele şi le rezolvau. Omul perfect: Autosuficient. Nimeni nu mai avea nevoie de nimeni! Fiecare îşi crea şi îşi rezolva singur problemele. E-adevărat că unii mergând pe drum şi tot întrebând şi tot râspunzând, aveai senzaţia că sunt nebuni...Dar nu. Nuuuu... era destul să te opreşti puţin şi să-i asculţi, ca să înţelegi că totul era logic. Că vorbeau clar şi coerent, că îşi creau şi rezolvau problemele foarte logic. Nu era nici un pic de nebuneală.Toţi gândeau. Erau perfecţi. Era absurd să mai asculţi pe cel de lângă tine, câtă vreme tu aveai deja răspunsul potrivit.

Oare există mai mult ca perfectul? Să fie asta posibil? Să fi fost această idee a lui un răspuns de natură să perfecţioneze şi mai mult ceea ce era deja perfect? N-aş putea să vă spun. Dar cred că era o idee asemenea celor pe care le avem noi. Acum când toţi căutăm independenţa de sistem, când vrem să ne descurcăm singuri, să nu depindem de nimic, un vis către omul perfect, autosuficient, şi independent pare o nebunie. Aşa cred că a fost şi pentru el, când din lumea autosuficienţei a lunatecilor perfecţi, s-a gândit cum ar fi dacă fiecare ar fi dependent de celălal. Cum ar fi jocul când ceea ce vrei tu să fie făcut de cel de lângă tine. Şi inventă astfel un noi concept, nemaiauzit până atunci : Relaţionarea. Aceea fu baza de pornire la toată revoluţia ce avea să urmeze. Haideţi să pretindem - zicea el-  să ne prefacem pentru o clipă imperfecţi. Să ne prefacem că nu avem răspunsul, iar cel de lână noi trebuie să îl găsească.

A fost o nebunie. Un haos. Vă daţi seama: ei nu erau pregătiţi pentru asta. Nu puteau înţelege ce-i cere cel de alături. Răspunsurile care se primeau la problemele lor de la ceilalţi se dovedeau pur şi simplu nepotrivite. Iar când începură să le aplice se declanşă un dezastru. Un dulce dezastru... Da da, Dulce! Pentru că odată cu frica de necunoscut, aveau şi o dulce senzaţie de Libertate. Simţeau că trebuie să meargă mai departe, că jocul abia acum devine interesant.  Astfel în Noua Ordine care se stabili, noi reguli se inventară. Trebuiră să inventeze un nou concept, care l-au numt "Liberul Arbitru" , ca să poată deosebi pe cei mai pricepuţi în acest joc, faţă de "Propriul Meu Arbitru" cu care funcţionau încă novicii prea perfecţionişti.

De câte ori se plictiseau de joc, noi şi noi reguli găseau ca sa-ă impulsioneze. Ca totul să fie fascinant, şi distractiv. La un moment dat au uitat că este un joc. De fapt era o realitate. O realitate plină de haos de care fiecare visa să se desprindă... să devină independent. Perfect. Autosuficient! Lunatec.

miercuri, 20 noiembrie 2013

Este vorba despre şcoală sau despre noi ?

Procesul de învăţare este unul complex. Toate informaţiile pe care le absorb copii de când vin pe lume şi care devin ulterior amintiri, fac parte din procesul de învăţare. Şi când spun toate, mă refer inclusiv la informaţia emoţională. Furia, depresia, bucuria, ignoranţa, frica, stima de sine sunt informaţii de natură emoţională care copilul le acumulează, le dezvoltă şi le trăieşte. Orice eveniment care se petrece în jurul copilului, care ajunge să fie stocat sub formă de amintire, care va fi folosită ulterior pentru compararea şi rezolvarea unor situaţii similare este un proces de învăţare.
Desigur şi transmiterea informaţiei raţionale, logice, face parte din acelaşi proces de învăţare. Nu doresc să disec acum procesul de învăţare, au făcut-o alţii deja, mult mai bine decât aş putea-o face eu. Scopul acestei postări este de a vă canaliza atenţia asupra câtorva deformări ale procesului de învăţare, care sunt atât de prezente, atât de "obişnuite", încât trec aproape neobservate.

1. Convingerea sau credinţa coform căreia copilul învaţă sau acumulează doar informaţia logică prezentată de mine sau de dascăl..
O eroare groaznică, cu consencinţe grave în educaţia copilului. Copilul absoarbe TOT ce transmit eu conştient sau nu în timpul procesului de învăţare. Adică la pachet cu informaţia emoţională şi cu conceptele de care eu mă folosesc. 
De exemplu vreau să învăţ copilul să deseneze o casă, dar din motive diverse, sunt nervos. Eu arăt cum se trasează acoperişul, ferestrele, explic liniile care definesc o casă, dar pe măsură ce copilul desenează şi nu reuşeşte să redea informaţia la nivelul pretenţiilor mele , mă enervez. Pe un ton APĂSAT repet din nou zonele pe care copilul nu le-a priceput, şi începem din nou. După o jumătate de oră, rezultatul nu este cel pe care l-am prevăzut, am mâzgălit 20 de coli, iar cumva copilul pare mai mult că vrea să-mi facă în ciudă decât să ma asculte. Invoc seriozitate şi atenţie, ridic TONUL şi APĂSAT trasez casa, arăt elementele şi liniile componente. În sfârşit copilul pricepe, eu sunt mulţumit de reuşită. Dar oare ce a învăţat copilul meu? La nivel logic a învăţat cum se trasează o casă pe hârtie. Dar la nivel emoţional a învăţat altceva. Ceva de care eu nici măcar nu eram conştient. A învăţat cum să se comporte când înveţi pe cineva ceva, când explici ceva cuiva. Dacă veţi avea ocazia să-l observaţi când se joacă cu alt copil o să vedeţi că în joaca lor, dacă mimează un act de învăţare (o joacă profesor-elev) a copiat întocmai tonul, nervozitatea şi emoţia dumneavoastră.
Exemplele sunt multe: 
Vede la un copil pe stradă  o ciocolată şi vrea să-i ceară. Tu ca părinte îi explici că nu e frumos să cerem de la necunoscuţi pe stradă. Copilul vrea ciocolata şi începe să plângă. Ca să ieşi din această situaţie îi promiţi că veţi cumpăra o ciocolată de la primul magazin. Copilul se linişteşte şi mergând pe drum, după câteva minute uită de ciocolată iar tu ca părinte răsuflii uşurat. Crezi că i-ai dat o lecţie bună, să nu ceară pe stradă, dar tocmai l-ai învăţat tergiversarea. 
Vă las să completaţi mai departe lista de exemple cu unele pe care le-aţi trăit, pentru că ele sunt cele mai relevante pentru dumneavoastră.

2. Rolul  greşit pe care îl atribuim şcolii. Trimitem copilul la şcoală ca să înveţe. Percepţia noastră este că va învăţa lecţiile acumulând informaţiile transmise de dascăli la nivel logic. Dar să vedem ce învaţă copilul la şcoală: Învaţă la pachet toate stările emoţionale pe care dascălul le transmite în timpul orelor, învaţă tot ceea ce vede pe drumul până la şcoală şi înapoi. Învaţă violenţa de la chioşc, învaţă frica de copii mai mari, ignoranţa faţă de copii mai mici. Uneori li se întâmplă ceva iar dascălii sunt neputincioşi..."Şi acum eu ce vrei să fac?" ... învaţă nepăsarea, fentarea. Ne povestim frustrarea faţă de dascăli acasă, iar când mergem la şcoală, de faţă cu copilul şi dascălul avem alt comportament: Învaţă ipocrizia. Tot ceea ce se pterece în jurul său, copilul învaţă. Dacă vom putea conştientiza acest fenomen, vom înţelege că atribuim şcolii ca instituţie  un rol prea mic în procesul de învăţare, fenomenele pe care le învaţă copilul fiind mult mai multe şi mai complexe.Paradoxal, dar şcoala este o părticică mică din procesul total de învăţare, este doar o piesă componentă dintr-un angrenaj mai mare.Acordând o importanţă exagerată doar procesului de acumulare a informaţiilor logice transmise în şcoală este ca şi cum am vrea să punem în funcţiune un mecanism complex, construind şi finisând foarte bine o anume roată dinţată din acel angrenaj. Fără să înţelegem că pentru funcţionarea ansamblului, fiecare rotiţă necesită aceiaşi atenţie. Suntem într-o contradicţie foarte interesantă... minimizăm rolul şcolii nefiind conştienţi de totalitatea informaţiilor pe care le acumulează copilul acolo. În acelaşi timp acordăm o valoare absolută şcolii , fără să înţelegem că ea este doar o piesă din întregul proces.  Cumva noi credem greşit că, copilul va fi suma şcolilor şi a dascălilor pe care i-a avut, suma materiilor şi a notelor pe care le-a parcurs. Da, el va fi suma la toate astea, dar şi ceva în plus...ceva de care nu suntem atât de conştienţi- suma întâmplărilor de pe strada pe care locuieşte, suma violenţelor la care a asistat, suma ipocriziilor, fentelor, înşelăciunilor, care le-a văzut la părinţi, profesori, colegi, golani, ... completaţi voi mai departe...

3. Marea paradigmă sub spectrul căreia se zbate învăţământul actual este competiţia. Sistemul de notare care presează copii să devină cei mai buni, împinge la individualism. Copilul învaţă să-şi urmărească scopul cu orice preţ, învaţă că rezultatul este cel mai important. Cât de conştienţi suntem că odată cu lecţiile predate, copilul învaţă la şcoală supunerea, individualismul, centrarea pe sine?  Încet încet apar curente care caută să împingă sistemele de învăţămând spre cooperare. Relaţionarea şi unitatea unui grup, în pofida rezultatului şi a gloriei personale, individuale. Lucrul în echipă, cooperarea, sunt activităţi care implică relaţionarea.Aceasta este o zonă care în sistemul actual este ignorată.

Ce se poate face?  Este simplu! Ca de obicei adevărul e undeva pe la mijloc. NU este grav faptul că sistemul actual promovează individualismul şi competiţia. Grav este că nu există nici un alt sistem care să promoveze cooperarea , relaţionarea, lucrul în echipă. Acest sistem însă poate fi construit. Şi nu mi se pare deloc că este treaba vreunui minister să facă asta. Este treaba noastră, a părinţilor! Necesită doar implicare şi conştienţă.
Se pot organiza activităţi extraşcolare în care să se urmărească stimularea cooperării. Astfel se va crea o contrapondere la sistemul existent deja, dând posibilitatea copilului să vadă ambele feţe ale monedei, să aleagă el însuşi modelul potrivit lui.  Părinţii se pot organiza în grupuri de supraveghetori , pot cere prin asociaţia de părinţi a şcolii să li se pună săli de clasă la dispoziţie pentru activităţi extraşcolare. Aceste activităţi ar trebui să se bazeze pe cooperare şi relaţionare. Copii să fie din clase diferite, să relaţioneze reciproc, să se cunoască, să facă ceva pentru un obiectiv comun.

 Principala  piedică pentru a face asta este tiparul în care am fost crescuţi noi. Noi nu am avut astfel de exemple în copilărie, nu am luat parte la astfel de acţiuni care implică părinţi şi copii care relaţionează. Caracteristica unui tipar este repetitivitatea. Avem o singură şansă dacă vrem pentru copii noştri un alt model, viaţă altfel. Ei trebuie să înveţe altceva decât am învăţat noi. Trebuie să spargem TIPARUL. Dacă vom repeta mereu aceleaşi acţiuni, vom obţine mereu acelaşi rezultat. Uitaţi-vă bine în şcoală, uitaţi-vă la materii, la profesori, la sistem ... nu vi se pare că e ACELAŞI? Nu vi se pare că ai noştrii copii repetă exact ceea ce noi am făcut la vremea noastră în şcoală? Dacă nu sesizaţi acest aspect, acest tipar, această similitudine, atunci totul este bine, nu aveţi de schimbat nimic. Dar acei care au înţeles asta şi nu sunt mulţumiţi trebuie să schimbe ceva. A nu face nimic când nu înţelegi ce ţi se întâmplă, este în regulă. Dar odată ce ai conştientizat, odată ce ai înţeles, odată ce ştii exact cum stau lucrurile şi nu faci nimic, asta este o ignoranţă nocivă, dăunătoare, este o condamnare voită şi conştientă a copilului tău la repetiţie, la şablon. 


Personal am organizat un club de lego la şcoala pe care o frecventează copilul meu. Au fost doar două întâlniri dar am putut să observ deja cât de adânc este înrădăcinat deja individualismul la copii de clase 1-4 . Practic erau 12 copii care se jucau fiecare singur, fără să perceapă grupul din care face parte. Nu era un grup de copii, era un grup de persoane individuale cu activităţi individuale, care stăteau unul lângă altul. Grupul era doar o conjunctură, un decor şi nu o relaţie inter-umană.

O să revin cu detalii despre activităţile extraşcolare în care mă implic, pentru  a fi un exemplu pentru alţii care ar vrea dar nu au impulsul necesar.  Şcoala poate deveni un loc în care copii să înveţe cooperarea, relaţionarea, implicarea. Eu văd o şcoală în care după cursuri, sălile se umple cu elevi şi părinţi care continuă procesul de învaţare fără programe, fără limitări, fără condiţionări. Şi asta nu ţine de ministere, de guverne, de profesori. Ţine de NOI! De TINE !


sâmbătă, 16 noiembrie 2013

Eu nu mă tem

Eu nu mă tem de omul adormit (inconștient), pentru că el este doar o păpușă de paie, interpretează un rol. Nu mă tem nici de omul trezit pentru că el nu îmi poate face rău fiind mereu conștient de acțiunile sale. Nu mă tem nici de sistem, pentru că el este doar suma oamenilor adormiți, de care nu mă tem și a oamenilor treziți, de care nu mă tem.
Nu mă tem că aș putea face rău cuiva, pentru că adormit fiind voi juca doar un rol, și nu voi fi conștient de ceea ce fac, iar trezit fiind nu pot să fac rău cuiva.
Am spus eu acum : dormi liniștit, nu te teme nimic? NU! Am spus trezește-te! Pentru că doar trezit vei putea scăpa de teamă. În timp ce dormi, ti-e teamă, pentru că în vis nu poți scăpa de ceea ce ți se întâmplă. Când ești trezit însă, tu știi că orice s-ar întâmpla poți prin alegerile tale să schimbi prezentul.

 Prezentul este determinat de acțiunile tale de acum și nu de amintirile tale, sau de gândurile tale, sau de fricile tale sau de iluziile tale.

vineri, 15 noiembrie 2013

Când eşti...

Să ajungi ceea ce îţi doreşti este cel mai uşor lucru când interpretezi un rol şi poate fi foarte greu când chiar trebuie să fii. Paradoxul este că în momentul în care ajungi să FII ceea ce îţi doreşti, constaţi că era mult mai greu să te prefaci.

Când sunt părinte nu trebuie să joc rolul părintelui, 
 Când sunt patron, nu trebuie să joc rolul patronului, 
 Când sunt bolnav, nu trebuie să joc rolul bolnavului.
Când ştiu, nu trebuie să joc rolul celui care ştie
Când nu ştiu, nu trebuie să joc rolul celui care nu ştie


Când joc rolul părintelui îmi este greu să Fiu părinte
Când joc rolul patronului îmi este greu să FIU patron
Când joc rolul bolnavului îmi este greu să Fiu bolnav
Când joc rolul deşteptului îmi este greu să FIU deştept
Când joc rolul neştiutorului îmi este greu să FIU neştiutor.

Când Eşti părinte, orice decizie vei lua va avea ca bază ceea ce simţi TU ca părinte.
Când joci rolul părintelui, orice decizie vei lua va avea ca bază ceea ce crezi tu că ar face un părinte.

Când Eşti patron, orice decizie vei lua va avea ca bază ceea ce simţi TU ca patron.
Când joci rolul patronului, orice decizie vei lua va avea ca bază ceea ce crezi tu că ar face un patron.

Când Eşti bolnav, orice decizie vei lua va avea ca bază ceea ce simţi TU ca bolnav
Când joci rolul bolnavului, orice decizie vei lua va avea ca bază ceea ce crezi tu că ar face un bolnav.

Când Eşti deştept, orice decizie vei lua va avea ca bază ceea ce ştii TU .
Când joci rolul deşteptului, orice decizie vei lua va avea ca bază ceea ce crezi tu că ar face un deştept.

Când Eşti neştiutor, orice decizie vei lua va avea ca bază ceea ce simţi TU ca neştiutor
Când joci rolul neştiutorului, orice decizie vei lua vei face pe prostul.

"Nu este nici un om înăuntrul omului, nu este nici un copac înăuntrul copacului, nu este nici un nor înăuntrul norului..."  Mooji

joi, 14 noiembrie 2013

Tiparul şi iluzia autorităţii

Temă care face parte din propunerile pentru prezentarea, care urmează să o fac. Aşa că expun aici câteva direcţii care vor fi disecate în cadrul prezentării.

În era abundenţei de informaţie, se pare că este din ce în ce mai greu de găsit ceva ce ne interesează. În trecut lipsa informaţiei ne ţinea în necunoaştere, astăzi se întâmplă acelaşi fenomen din cauza inflaţiei de informaţie.  Mi-am propus să pun lumina conştiinţei pe tipar. Tiparul pe care funcţionăm. Şi în acest sens internetul este plin de date , experimente şi statistici ştiinţifice făcute de specialişti de renume, informaţii care par a fi uitate undeva pe internet, sau în orice caz, pare că nimeni nu le foloseşte De fapt nu le folosim noi, oamenii obişnuiţi, dar ele sunt folosite inetens şi cu succes în PR (public relations) în Advertising, sau de către sistemele politice şi administrative.. Pentru că nu am o expertiză pe aceste domenii, ceea ce fac eu este foarte simplu şi în acelaşi timp foarte pertinent: Grupez informaţia pe o anumită tematică pe temele care le dezbat, astfel ca ea să deschidă pofta auditoriului pentru investigare personală. Doresc deci doar să prezint anumite cercetări în domeniu care duc la concluzii foarte interesante, dar concluziile va trebui să le trageţi voi. Încerc să creez aşadar un text deschis, supus investigării, interpretării, care să nască noi întrebări, care să împingă spre investigare personală. Căci fără investigarea personală, care să ducă fie la validarea fie la invalidarea informaţiei absorbite, totul rămâne un simplu text acumulat, fără vreo valoare de schimbare.

Tiparul - Suntem o sumă de condiţionări acumulate prin experienţe personale, prin educaţie , prin presiunea colectivului în care trăim. Toate aceste condiţionări formează TIPARUL. Tiparul după care noi ne petrecem viaţa, convinşi fiind că tot ceea ce facem este alegerea noastră. O parte din tipar după cum spuneam se bazează pe experienţele anterioare, adică, mai precis, pe amintiri. Aşa cum am văzut în prezentarea făcută de Elizabeth Loftus în postarea de aici  amintirile nu sunt exacte şi precise, dar totuşi noi ne bazăm pe ele ca şi cum ar fi. Aceasta este o primă influetă a tiparului după care ne comportăm.

A doua mare influenţă este presiunea exercitată de grupul social în care trăim. Deşi avem impresia că alegerile care le facem ne aparţin în totalitate, de fapt ele sunt urmări ale unui tipar manipulat de mediul din jur. Acest fapt a fost demonstrat în câteva experimente foarte interesante. Primul care vreau să-l supun atenţiei este experimentul Asch. El se poate viziona pe youtube aici. Este un filmuleţ mic, netradus dar care nu are nevoie de prea multe explicaţii. Arată clar cum ne conformăm, comportându-ne la fel cu restul grupului. Pe cine intrresează mai mult, se pot găsii graficele şi rezultatele complete ale acestui studiu, pe internet. Cert este că peste 80 % din cei testaţi s-au conformat presiunii grupului.

Al doilea experiment prezintă efectul Bystander imaginat  de dr. Philip Zimbardo care se găseşte aici. . Ceea ce se poate observa din acest experiment este comportamentul de neimplicare derivat pe baza neimplicării grupului. A doua concluzie care m-a şocat  a fost viteza de reacţie a oamenilor pentru persoana îmbrăcată în costum. Asta arată  în ce zonă periculoasă ne împing tiparele. Cum reacţionăm diferiţi în fucţie de stimuli. Dacă persoana este îmbrăcată casual, nu provoacă reacţie, dacă este imbrăcată în costum provoacă o reacţie imediată. Asta spune multe despre câtă credibilitate şi importanţă acordăm unei persoane îmbrăcate în costum -  de ex. un politician - acţiunile noastre  fiind ulterior perturbate de acest tipar.

Al treilea experiment  arată obedienţa sau supunerea faţă de o autoritate, sau faţă de o persoană căreia noi îi atribuim un rol autoritar. Se numeşte experimentul Milgram. . Nu o să descriu fiecare experiment cum a fost gândit, se poate vedea în filmuleţe, se pot vedea deasemenea şi concluziile. Cei care au o pasiune sau o căutare pentru un experiment anume din cele prezentate aici, desigur pot găsii mult mai multe informaţii pe internet . Ceea ce putem vedea în experimentul Milgram este că: Subiecţii studiului trec peste limita care o pot accepta ei, presaţi de o autoritate exterioară, interpretat  în experiment de rolul doctorului. Dintre subiecţii testaţi, 65% au mers până la capăt, ei administrând şocul de curent letal doar la presiunea exercitată de o autoritate exterioară. De aici trebuie să înţelegem că tiparul după care ne comportăm este influenţat de o persoană în costum, sau o persoană înzestrată cu o funcţie sau o autoritate de moment.

Al patrulea experiment care o să îl disec în amănunt la prezentare este experimentul Standford. Experimentul Standford ne arată că linia dintre "băieţii buni" şi "băieţii răi" nu este fixă. Ea se modifică mereu în funcţie de circumstanţe. Adică, o persoană "bună" poate deveni rea sau invers, modificându-şi tiparul comportamental în funcţie de circumstanţe. Chiar dacă ne credem buni, putem devenii foarte răi, de fapt diabolici în circumstanţele potrivite. Acest experiment a trebuit oprit la 6 zile după ce a fost iniţiat, persoanele implicate prezentând deviaţii comportamentale severe. Practic au devenit "băieţii răi" în mai puţin de o săptămână, doar pentru că li s-a dat mediul prielnic.

Sigur concluziile care reies din aceste experimente sunt multe şi complexe. O parte din ele sunt prezentate chiar în filmuleţele postate aici.  Problema este că aşa cum ochiul nu se poate vedea pe el însuşi, nici tiparul nu se poate observa pe el însuşi. Adică judecând toate acestea din interiorul tiparului nostru nu vom putea vedea tocmai tiparul nostru, adică tocmai faptul că noi înşine ne încadrăm şi ne comportăm înfluenţaţi de aceşti factori.

Rolul prezentării va fi acela de a vă arăta direcţiile de investigare, astfel ca fiecare să ajungă la propriile concluzii. Doar aşa tiparul poate fi demascat şi înţeles. Tiparul trebuie demascat şi asumat, în sensul că persoana, îşi asumă că se comportă pe baza unui astfel de tipar, şi în consecinţă acţiunile sale sunt influenţate, manipulate de diverşi factori externi. Odată demascat şi asumat el poate fi modificat prin libera voinţă. Este un proces de evoluţie ireversibil.




vineri, 8 noiembrie 2013

Acţiunea şi reacţia

Intenţionez să fac la Bistriţa o prezentare gen conferinţă a informaţiilor care le-am prezentat pe acest blog. Astfel am început să organizez informaţiile într-o ordine logică şi uşor de prezentat şi asimilat. Temele abordate vor fi: Tiparul şi condiţionările , Sinele Fals şi Conştiinţa, Sentimentele şi mintea logică,  Circuitul emoţiei, Acţiunea şi reacţia. Acum pregătesc ceva filmuleţe, ilustraţii, fotografii şi alte materiale multimedia pentru o mai bună exemplificare. Aici este schiţa prezentării pentru capitolul Acţiunea şi reacţia. 

Acţiunea şi reacţia

Acţiunea sau experimentarea este atributul Vieţii. Este exprimara Vieţii şi implică făptuirea unei activităţi care modifică o stare fizică. Este modificarea într-un sens sau altul al unei realităţi fizice date, în opoziţie cu conceptul, care este plăsmuirea, creaarea iluziei, abstractizarea fără a modifica universul fizic.

Pot face o grămade de tratate despre apă, pot să-i studiez toate calităţile, să o cercetez la infinit. Toate acestea sunt concepte. Ca cineva să înţeleagă cu-adevărat ce este apa va trebui să bea un pahar de apă.Aceasta este o acţiune.  Atunci şi doar atunci va scăpa de sete. Prin experimentare, care este atributul manifestării, a Vieţii.

Acţiunea - se naşte din concept prin dorinţă, planificare, proiecţie mentală şi se poate naşte din cunoştinţe
 sau concepte acumulate anterior. Tot ce înseamnă conceptul sau  activitatea mentală care precede acţiunea este atributul minţii logice. Acţiunea sau experimentarea este atributul corpului fizic, punerea în practică a conceptului, făptuirea, care va avea ca rezultat modificarea realităţii fizice. După experimentare, acţiunea devine din nou concept, sub forma amintirii.
Dat fiind că mintea logică poate ordona doar idei şi concepte care le cunoaşte deja fie din experienţa proprie fie din informaţiile preluate sub formă de concept de la alţii ea poate genera doar acţiuni repetitive, care au fost create deja. Actul de creaţie, actul prin care ceva nou, care nu a existat anterior este creat, nu este atributul minţii logice.
Actul de creaţie este atributul conştiinţei şi el se află înafara tiparului, a şablonului personal, a minţii logice. Mintea logică nu poate percepe nimic care este înafara tiparului său. Ce nu se încadrează în tipar nu este observat, ca atare nu există. Ceea ce nu este înregistrat în amintirile noastre nu există! Nu s-a întâmplat!
Actul de creaţie ia naştere din cercetare, din investigare, urmare a faptului că nu ştiu, că mă întreb, investigând fenomenul cu toate canalele deschise. Tiparul este închis, el ştie, el nu se întreabă. Egoul are întotdeauna dreptate, egoul ştie întotdeauna. Ego-ul nu se întreabă, el combate, impune, argumentează, respinge ceea ce este înafara sa şi acceptă şi se aliază cu fenomenele care-i corespund. Să ne reamintim că egoul este o unealtă prevăzută pentru a ne coordona, a ne sincroniza acţiunile şi nu pentru a crea, sau a prevedea. Trebuie deci folosit ca atare.

Reacţia - Este o construcţie mentală, iluzorie, care se opune realităţii existente şi care este alimentată de un tipar existent. Este deci previzibilă, repetabilă, şi nu implică modificarea realităţii fizice. Se manifestă prin gânduri,dialog interior , ceartă interioară, mânie,auto-justificare, sau toate acestea pot fi exteriorizate. Exteriorizarea se face prin vorbire, sau emoţie. De obicei sunt ambele şi se alimentează reciproc într-o buclă cu tendinţă de amplificare.

Exemplu - Eu mut un obiect care mă încurcă. Am ajuns la acel obiect care se află în calea mea, mă încurcă şi îl mut. Aceasta este o acţiune. Tu vii şi constaţi că noua poziţie te deranjează. Vii cu argumente logice că nu e bine unde este, că nu aveam dreptul să îl mut, că totul este un nonsens, că nu mă pricep la astfel de treburi  ca atare acţiunea mea este rezultatul unei incapacităţi ... etc...etc... Poţi face o mie de teorii pe această temă, toate sunt doar o reacţie la acţiunea mea. Ca să devină o acţiune necesită exercitarea, modificarea realităţii fizice. Pui mâna şi muţi obiectul înapoi, sau într-o altă poziţie care nu te mai încurce. Aceasta este o acţiune şi doar ea poate rezolva sau interacţiona în sensul modificării realităţii fizice.
Desigur, poţi face scandal mare, poţi argumenta, iar în urma aceste reacţii eu să mut singur obiectul înapoi. Dar aceasta este acţiunea mea, şi depinde în totalitate de voinţa mea. S-ar putea să vreau, s-ar putea să nu vreau. Deci oricât te-ai strădui să argumentezi atâta vreme cât aştepţi după acţiunea mea, cheile sunt la mine.
În cazul ciclului Acţiune-reacţie reacţia va pierde mereu, pentru că este o non-acţiune. Prin simplul fapt că ea se opune unei realităţi existente deja este perdantă. Nu poţi fi împotriva a ceva ce există deja. Sau poţi dar rezultatul nu va fi decât suferinţă. Amintiţi-vă definiţia suferinţei: Suferinţa este dată de diferenţa dintre realitate şi aşteptările sau pretenţiile noastre. Realitatea este ceea ce există ACUM. Prin urmare se modifică în fiecare clipă. Acţionând, pot modifica ceea ce este acum. Pot modifica realitatea în sensul dorit sau preferat de mine. Reacţionând nu fac decât să mă opun acelei realităţi care există deja. Acest scaun există în faţa mea... E un nonsens ca eu să mă opun acestui fapt.
Să nu uităm atributele reacţiei: este previzibilă - adică pot să prevăd ce vei face, dacă eu fac ceva anume.
Este repetitivă - dacă îţi fac mereu acelaşi lucru, vei avea mereu acelaşi răspuns.
Se bazează pe tiparul mental, pe o construcţie iluzorie.


marți, 5 noiembrie 2013

Paralele şi posibilităţi

După mulţi ani de muncă, un inventator a descoperit arta de a face foc. El şi-a luat uneltele şi a plecat în regiunile nordice, acoperite cu zăpezi veşnice, unde a iniţiat un trib în arta de a face foc şi în avantajele ei. Oamenii au fost atât de absorbiţi de această noutate încât au uitat să-i mai mulţumească inventatorului, care într-o bună zi s-a făcut nevăzut. Fiind unul din acei oameni puţini la număr înzestraţi cu harul modestiei, el nu dorea să rămână în amintirea acelui popor sau să fie respectat de el. Singurul lucru pe care îl dorea era satisfacţia de a şti că cineva a beneficiat de descoperirea sa. 

Următorul trib la care s-a dus era la fel de dornic să înveţe ca şi primul, dar preoţii locali, văzând influenţa pe care străinul o avea asupra oamenilor, au dispus asasinarea lui. Pentru a nu fi bănuiţi de crimă, ei au instalat un portret alMarelui Inventator chiar în altarul templului şi au conceput o liturghie specială pentru el, pentru ca toată lumea să se închine lui şi pentru ca numele său să nu fie uitat niciodată. Au decretat că noua liturghie se va ţine întotdeauna şi că ea nu va fi modificată niciodată. Uneltele pentru obţinerea focului au fost instalate într-o cutie,iar preoţii au afirmat că cei care îşi vor punemâinile deasupra lor cu o mare credinţă se vor vindeca. 

Marele Preot însuşi şi-a asumat sarcina de a scrie o carte despre Viaţa Inventatorului. Aceasta a devenit Cartea Sacră a tribului, în care se vorbea de bunătatea şi de iubirea lui ca de un exemplu care ar trebui urmat de toată lumea, în care viaţa îi era elogiată,iarnaturalui era decretată supraumană. Preoţii au avut grijă c noua Biblie să treacă din mâinile unei generaţii către generaţiile următoare, interpretând cu autoritate semnificaţia cuvintelor scrise în ea, respectiva vieţii sfinte a Marelui Inventator şi a morţii sale. Cei care deviau de la această doctrină erau pedepsiţi cu moartea sau excomunicaţi. Prinşi în capcana acestor sarcini religioase, oamenii au uitat cu desăvârşire cum trebuie făcut focul.


Anthony de Mello - Rugăciunea Broaştei

vineri, 1 noiembrie 2013

Cât de mult vă bazaţi pe amintiri?



Bashar spune că nu suntem suma acţiunilor noastre trecute ci rezultatul acţiunii prezente. Avem şansa de a alege în fiecare moment cine suntem, iar când alegem să ne schimbăm, nu doar că acţionăm diferit, dar şi trecutul nostru se schimbă acordându-se cu noi. Cum se poate modifica trecutul nostru ca urmare a unei acţiuni din prezent? Foarte simplu, ne amintim aceleaşi întâmplări prin filtre diferite. Ceea ce nu ne amintim, nu există! Poate teoriile universului holografic  sunt mai greu digerabile, tocmai de aceea postez aici un filmuleţ al unei specialiste care a studiat toată viaţa cum se formează amintirile şi ce feste ne joacă. Link-ul  cu filmul original de la Ted Talks aici. Dăm un credit total amintirilor noastre comparându-le cu o maşinărie care înregistrează un film la care avem ulterior acces de câte ori avem nevoie. Acest credit care îl acordăm amintirilor este eronat şi totuşi ne bazăm pe el. Sper ca acest film să mai scadă din importanţa exagerată care o acordăm amintirilor.