joi, 31 octombrie 2013

DE CE?

Mintea logică, raţională, operează cu idei, concepte, raţionamente. Este o sumă de cuvinte şi condiţionări preluate din educaţie şi experieţa personală. Tot ceea ce mintea logică aranjează în idei şi jonglează cu ele a fost odată văzut, cunoscut, citit, sau aflat de undeva.Fiecare informaţie absorbită prin citire, observare, experimentare devine o mică piesă de puzzle. Mintea logică face apoi combinaţii şi aranjamente din aceste mici piese . Toate acestea formează TIPARUL.

Cea mai mare parte a sistemului educaţional, social, administrativ din zilele noastre se bazează pe tipar.  Eşti un bun cetăţean dacă: plăteşti taxele, nu arunci mizeria pe jos, participi la acţiunile cetăţeneşti. Eşti un bun angajat dacă: dai totul pentru compania angajatoare, rămâi peste program dacă e nevoie, te implici în dezvoltarea companiei. Eşti un bun părinte dacă: ....completaţi voi... Eşti un bun român dacă: ....completaţi voi... Dacă, dacă, dacă...esenţa condiţionării. Aşa se fac algoritmii logici la programele de calculator: IF <condiţie> THEN <acţiune> .

Să fie omul doar o sumă de condiţionări? Dacă ar fi fost aşa atunci am fi aplicat cu succes fiecare condiţionare impusă de societatea în care vieţuim. Societatea era o maşinărie perfectă, care ar fi funcţionat fără greşală. Totuşi... e evident că nu este aşa. Ce anume determină societatea să ne returneze un rezultat diferit decât cel care îl aşteptăm? Credeţi că hoţul nu ştie că furtul este ilegal? Credeţi că vitezomanul nu ştie că viteza excesivă este ilegală? Credeţi că funcţionarul nu ştie că mita este ilegală? Credeţi că agresorul nu ştie că violenţa este ilegală? Ei ştiu toate acestea şi totuşi nu le respectă. DE CE? Să nu le fi învăţat bine? Să nu le fi repetat destul?

Repetiţia este mama învăţăturii! iată un concept strecurat în educaţia noastră care ne modelează în mare parte viaţa şi societatea. Întreg sistemul educaţional se bazează pe repetiţie, şi nu prea vedem rezultatul. Chiar tu cititorule, dacă te îndoieşti poţi recurge la un exerciţiu foarte simplu: Aminteşte-ţi de câte ori ai repetat în liceu o lecţie pregătindu-te pentru teză. Ai învăţat-o nu-i aşa? Te rog să o transpui acum pe o hârtie să vedem ce ai învăţat. Poate vei spune că ai uitat conţinutul dar ai rămas cu povaţa, cu "învăţămintele". În regulă, scrie cinci învăţăminte care ştii sigur că le-ai învăţat în urma repetării lor la şcoală. Dacă eşti suficient de cinstit cu tine însuţi vei descoperi că nu poţi. Repetiţia stă la baza formării tiparului. Tiparul este o formă care se dezintegrează în timp.

Experienţa este mama învăţăturii! Scrie pe o hârtie cinci experienţe la care ai luat parte în copilărie şi ce ai reţinut din ele şi o să vezi că îţi vine mult mai uşor decăt să redai ceva ce ai repetat, dar la care nu ai luat parte. Poţi scrie o mie de tratate despre apă dar ca să ştii cu-adevărat cum este trebuie să bei un pahar de apă. Oare de ce caută angajatorii persoane cu experienţă şi nu persoane care au rezultate bune la teoria pe domeniul respectiv? Deasemenea repetarea unei experimentări nu înseamnă acelaşi lucru cu repetarea unei lecţii, teorii, concept. Pot să repet o experimentare de câte ori e nevoie, trăgând de fiecare dată concluzii noi. Experienţa este un fenomen viu care împinge spre observare şi înţelegere indiferent de câte ori este repetată. Să presupunem că un copil doreşte să ajungă un mare doctor în calculatoare. În acest sens el învaţă tot ce se găseşte posibil de învăţat pe tema respectivă, apoi repetă până totul este fixat perfect şi poate da răspunsul potrivit pe loc, în orice moment. Pentru acţiunea de învăţare a avut nevoie de 10 ani. Ce a învăţat el? În zece ani totul s-a schimbat în tehnica de calcul. Ca să poată fructifica cunonştinţele trebuie să pună mâna, să experimenteze, să tragă cocnluzii, obţinând astfel capacitatea de a previziona, de a înţelege lucruri care nu le-a învăţat nicioată.

Repetiţia este mama manipulării! Ne educăm mereu mintea logică astfel ca prin repetiţie să se conformeze noilor seturi de reguli acumulate. Apoi toată media nu face decât să se folosească de această capacitate dobândită de partea raţională. Ce facem noi repetând mereu lecţii şi învăţături? Experimentăm! Experimentăm un model care prin repetiţie devine un set de reguli.Repetăm ceva pînă ne deprindem cu acel ceva. Devine realitatea noastră. Repetând mereu, noi experimentăm repetiţia. Repetânduni-se mereu, vom urma acelaşi tipar care noi înşine l-am experimentat şi ni l-am fixat. Vreau să te fac să ştii care e cea mai bună pastă de dinţi? Îţi voi repeta mereu la televizor până vei ştii asta. Dar ai experimentat oare 5 paste de dinţi un timp suficient de îndelungat ca să ai o părere corectă?

Este atât de simplu să identifici manipularea în ziua de azi... E destul să urmăreşti media şi să vezi ceea ce se repetă obsesiv, dar nu poate fi experimentat. Poţi fi sigur că este o manipulare. Am mai spus-o şi în alte postări: Termenul corect pentru formator de opinie este manipulator profesionist. De ce ar avea nevoie un om ca alt om să-i modeleze opinia?

Mintea logică este o unealtă! Este unealta cu care ne-a dotat Universul ca să ne putem coordona şi sincroniza acţiunile. Iar noi? Ce-am făcut? Ne-am grăbit să ne identificăm cu unealta. Să credem că noi suntem suma gândurilor logice, raţionale. Este ca şi cum tâmplarul ar credee că este ciocanul şi groparul că este lopata. La fel noi credem că suntem gândurile noastre. Cum am ajuns aici? Simplu: Tot sistemul social se bazează doar pe partea logică, raţională. Legile, normele, regulile de conduită, toate sunt şiruri de cuvinte, gândite logic să reglementeze comportamentul societăţii. Sunt foarte logice, frumoase, şi utopice. Pentru că omul este o fiinţă spirituală şi nu raţională. Desigur partea spirituală se estompează din ce în ce mai mult pe măsură ce partea raşională este agresiv impusă prin repetiţie.

Ne-am încâlcit în gândurile noastre fascinaţi de feeria lor. Dar cine vede gândurile ? Este o instanţă deasupra gândurilor, care le poate observa?  Căutaţi-o! Experimentaţ-o! "Caută şi vei afla!"

marți, 29 octombrie 2013

Aceşti iresponsabili care ne conduc

Preluare de pe "gândeste.org"

Investitorul elveţian Marc Faber consideră că lumea este împinsă spre criză de elite care îşi asumă riscuri nebuneşti tocmai pentru căştiu că nu răspund cu nimic. Cel mai periculos joc este asumat de bancherii centrali care umflă baloane speculative, ce pot fi urmate de un colaps deflaţionist.

“Un sistem corupt care recompensează prostia.” Aşa caracterizează Marc Faber, investitor cu experienţă în pieţele financiare internaţionale, realitatea politico-economică din lumea occidentală. “Problema pe care o avem acum este că liderii politici şi cei din business frecvent nu sunt responsabili pentru acţiunile lor”, scrie acesta într-un articol publicat pe portalul financiar Daily Reckoning. Cel mult, persoanele care iau decizii greşite îşi pierd demnităţile în cazul în care înregistrează un eşec, însă de multe ori, ei sunt chiar răsplătiţi în pofida faptului că deciziile lor au consecinţe deosebit de grave pentru categorii largi de oameni. Aşa ceva este fără precedent în istorie, întrucât în alte epoci liderii plăteau scump, ceea ce îi împiedica, de cele mai multe ori, să se comporte iresponsabil.
Printre primii care se joacă riscant fără frica unor consecinţe sunt bancherii centrali, oameni de formaţie academică, lipsiţi de experienţa din sectorul privat, spune Faber, autor al newsletter-ului “The Boom, Gloom & Doom Report”. Puterea acestora este enormă ceea ce este, de-a dreptul înfricoşător. Forţele pieţei se vor dovedi finalmente mai puternice decât capacitatea băncilor centrale de a tipări bani, mai spune investitorul care se aşteaptă la o criză majoră în următorii ani. În acest context, niciun fel de investiţii sau plasamente nu vor mai fi sigure, avertizează acesta.
Era mai bine când regii îşi pierdeau capetele
Pen>tru cea mai mare parte a perioadelor istorice, liderii care se aflau în poziţie pentru a exercita puterea erau responsabili pentru acţiunile lor. Dacă purtau războaie sau îşi apărau teritoriile de invazia unor forţe ostile, aceştia în mod frecvent îşi pierdeau vieţile, pământurile, armatele, puterea şi coroana, observă Faber. Nu putem nega că au fost în istorie lideri iresponsabili, dar, în general, aceştia erau responsabili pentru actele lor şi, în consecinţă, se purtau responsabil.
Faber îl citează pe economistul Thomas Sowell, profesor la Universitatea Stanford, potrivit căruia “este greu să ne imaginăm un mod mai prostesc şi mai periculos de a lua decizii decât acela de a pune acele decizii în mâinile unor oameni care nu plătesc nimic dacă greşesc”. Acum, însă, când liderii politici şi din business eşuează, cel mai rău lucru care li se poate întâmpla este acela de a nu fi realeşi sau numiţi din nou. Ei devin apoi lobişti, consultanţi, adesea conferenţiază… “Probabil pentru prima oară în istorie avem astăzi un sistem în care liderii nu numai că nu sunt pedepsiţi pentru eşecurile lor, ci sunt, de fapt, chiar răsplătiţi”, spune investitorul elveţian rezident în Thailanda.
Executivii corporaţiilor şi administratorii de fonduri mutuale nu au pielea la bătaie în compania care îi angajează şi chiar şi după ce sunt daţi afară pentru că nu şi-au îndeplinit mandatul corect, îşi primesc pensia. Această decuplare între responsabilitate şi decizie este de natură să antreneze o înlănţuire de hotărâri greşite, consideră Faber.
Puteri prea mari pentru băncile centrale

Warren Buffet a spus recent că banca centrală a SUA este cel mai mare fond de hedging. În opinia lui Faber, greşeşte. Fondurile de hedging sunt conduse de oameni care îşi asumă riscuri având banii lor în joc. Rezerva Federală Americană se joacă, însă, cu banii altor oameni.
Cei din conducerea Fed sunt foarte puternici. Tipăresc bani, finanţează deficitele bugetare şi războaiele, manipulează costul banilor (ratele de dobândă), pot interveni direct în economie salvând instituţii financiare (bănci) sau ţări (Grecia), intervin în pieţele internaţionale, influenţând chiar şi alegeri. Apare întrebarea de ce oficialilor Fed li s-ar încredinţa asemenea puteri, fiind un grup de oameni de formaţie academică, fără experienţă în sectorul privat. “În opinia mea, puterea enormă a oamenilor de formaţie academică de la Fed este un gând înspăimântător”, mai spune Faber.
Finalmente, economia de piaţă este singura instituţie care exercită un control asupra celor care conduc Fed. “Fed este o organizaţie extraordinar de puternică, dar peste timp economia de piaţă este o forţă mult mai puternică ce poate depăşi în inteligenţă oamenii de formaţie academică întrucât este adaptativă şi dinamică”, scrie Faber. Spre exemplu, în urmă cu un an, şeful Fed, Ben Bernanke, aprecia că al treilea program de relaxare cantitativă va reduce ratele de dobândă, însă, de atunci, acestea s-au înscris pe o traiectorie de creştere. Investitorul spune că, iniţial, se gândea că inflaţia creată în 2008 se va duce în aur, în cotaţiile mărfurilor; nu îşi imagina, totuşi, că va inflama şi preţurile acţiunilor sau cele din zona economiei de lux (artă, maşini de epocă, vinuri vechi, imobiliare scumpe). Politicile promovate de oamenii de formaţie academică din fruntea Fed favorizează oamenii bogaţi care deţin active, creând baloane speculative periculoase pentru întreaga economie.
Un balon gigantic care poate fi urmat de un colaps deflaţionist

“Este un bubble gigantic în toată lumea”, a declarat Faber săptămâna trecută, într-o intervenţie pentru CNBC, adăugând că Fed nu are o strategie de ieşire din aceste politici excepţional relaxate. Nu se pune problema reducerii cantităţii de active financiare cumpărate de banca centrală, ci mai degrabă o majorare a acestor programe; pot fi 100 miliarde dolari pe lună, 200 miliarde pe lună, sau chiar un trilion de dolari pe lună. Totuşi, el se aşteaptă ca această inflaţie a activelor să se oprească la un moment dat şi să fie urmată de un colaps deflaţionist. Nici în anul 2007 Rezerva Federală Americană nu sconta pe faptul că, în pofida politicii monetare relaxate, preţurile proprietăţilor vor scădea cu 50%, a mai zis investitorul elveţian.
Nu este loc sigur pentru a ne feri de “idioţiile Guvernelor”

“Idioţiile Guvernelor” vor aduce o nouă criză, a declarat Marc Faber pentru Bloomberg TV. În acel context, nu va mai exista niciun paradis de refugiu. Depozitele bancare, care odinioară erau sigure, nu mai sunt; banii plasaţi în titluri de stat nu mai sunt 100% siguri pentru că este inflaţie în sistem şi abia mai obţii vreo dobândă. Acţiunile de pe Bursa americană sunt relativ scumpe după orice indicatori de evaluare fundamentală a-i folosi. “Nu văd nimic, în mod particular, sigur. Cel mai bun lucru la care poţi spera este să ai un portofoliu diversificat pe diverse clase de active care să nu intre în colaps în acelaşi timp”, a spus Faber.


miercuri, 23 octombrie 2013

Aceasta este provocarea!

Poţi să mergi pe stradă şi să găseşti un portofel cu bani. Acesta este un eveniment care ţi se întâmplă.Are rezultate necontrolabile.
 Poţi să prestezi un serviciu şi să câştigi nişte bani. Acesta este un eveniment provocat care are rezultate controlabile. Îl pot repeta, pot pune condiţii, pot prevedea sumele pe o perioadă de timp, etc. 

Cei care se exprimă în stradă cu privire la exploatările nocive provoacă ei acest eveniment. Aleg să fie acolo. Celor care se uită la televizor acest lucru li se întâmplă. Pentru ei acest fenomen nu poate avea un rezultat măsurabil, previzibil, pentru că nu îl provoacă, nu îl aleg conştient. Li se întâmplă.


 Tot ceea ce ne parvine fără o căutare personală este un lucru "găsit" el nu ne aparţine, şi dacă în urma acestui eveniment se naşte o decizie ea nu poate fi decât una manipulată.


Probabil că tentaţia celor din stradă de a-i determina pe cei care stau în casă să se alăture manifestaţiilor e mare. Dar ar fi această alăturare benefică? Eu spun că dacă nu vine din convingerea proprie nu poate veni decât dintr-o manipulare. Ne dorim noi încă o astfel de bază pentru ceea ce se construieşte acum?  Miza cea mare este trezirea sau conştientizarea celor care acum privesc jocul de pe margine. Are vreo şansă de reuşită o astfel de acţiune? Dabrowsky în teoria dezintegrări pozitive spune că nu. Cel puţin nu fără un eveniment care prin suferinţa care o produce să ducă la o prăbuşire a tiparului şi la o reconstrucţie pe noi baze. Totuşi, Eckhart Tolle spune că evoluţia personală este posibilă, nu doar prin suferinţă, deşi cel mai adesea ea o provoacă, ci şi prin conştientizare. 


Se pare astfel că suferinţa este un eveniment care ne forţează să conştientizăm o problemă până atunci ignorată. În lipsa unor căutări proprii care să ducă la conştientizarea unor fenomene iar apoi la experimentarea lor, suferinţa pare strigătul de disperare a Universului către ignoranţi: HEI! Priveşte aici! E nevoie de o conştientizare!

Astfel cel puţin la acest punct al raţionamentului pare că putem trece peste o problemă care necesită o rezolvare imediată şi prin conştientizarea ei nu neaparat prin suferinţă.

Se pune deci problema unei tactici: Cum conştientizăm lumea ignorantă înainte ca dezastru să se producă? Eu cred că aceasta este cu-adevărat provocarea momentului. Dacă vom reuşi asta,  respingerea proiectelor sau a schimbarea guvernului va fi doar o simplă consecinţă care se va produce natural şi fără efort. Avem capacitatea să elaborăm o astfel de tactică înainte de provocarea dezastrului? Putem să abstractizăm acest punct încât să înţelegem că proiectul RMGC şi cel al exploatării prin fracturare sunt consecinţe ale acestui sistem prin care oamenilor lucrurile li se întâmplă? Să înţelegem că rezolvând ecuaţia implicării ignoranţilor, va duce la rezolvarea de la sine a problemelor cu care ne batem acum? Cum vom face asta, este cu-adevărat provocarea!

marți, 22 octombrie 2013

Punte între teorii

Sărind dintr-una-ntralta, cum şade bine căutătorului pe net am dat de Florin Colceag , antrenor de genii. Se pot găsi multe biografii pe net despre Florin Colceag, dar pentru că mie-mi place bloggingul am ales o prezentare despre domnia sa făcută pe un blog de  Isabelle Lorelai  şi se găseşte aici.  Deasemenea pe youtube se găsesc o serie de training-uri ale domniei sale, îndrumări pentru părinţi sau cursuri de învăţare accelerată. Personal am urmărit seria Formare de traineri  formată din 9 părţi, şi ea a fost generatoarea postării de faţă.  În acel curs Florin Colceag se bazează pe teoria lui  Kazimir Dabrowski  - Dezintegrare pozitivă.

Teoria lui Dabrowski este rezultatul unor cercetări sociologice, statistice şi psihologice coroborate cu studiul budismului. Interesantă combinaţie nu? Iată un cercetător care abordează tema cercetată dintr-o perspectivă care nu mai dă deoparte sau nu neagă prezenţa sufletului sau a spiritului. În principiu, aşa cum "toate drumurile duc la Roma" şi teoria lui Dabrowski ne indică un proces evolutiv inerent implicând ego-ul şi conştienţa dar abordate şi adaptate conform observaţiilor psiho-sociale. Este dacă vreţi suportul logic, raţional de care are mereu nevoie mintea ordonată pentru a accepta o teorie. Dacă iluminaţii vremii gen Eckhart Tolle, Mooji,Krishnamurti se bazează în explicaţiile lor pe o parte mai mult intuitivă care se bazează în proproţie covârşitoare pe ceea ce subiectul trăieşte şi simte prin experienţă proprie, iată că Dabrowski reuşeşte să ne indice aceleaşi lucruri dintr-o perspectivă ştiinţifică bazată pe măsurător şi observaţii socio-psihologice.

În esenţă Dezintegrarea pozitivă se referă la destrămarea structurilor psihologice existente şi crearea unora noi în urma unor evenimente traumatizante. Teoria scrisă în engleză se poate găsi aici. şi desigur cu diverse variante de traducere în româneşte. Dabrowski defineşte practic acest concept şi îl împarte în cinci trepte de dezvoltare. Exact aceste trepte mi-au atras atenţia, pentru că mi-au deschis noi canale de înţelegere şi mi-au răspuns unor întrebări personale mai vechi. O să redau aici cele 5 trepte ale dezintegrării pozitive după care o să fac puţină disecţie personală.

Cele cinci stagii ale dezintegrarii pozitive

In primul stagiu (cel mai stabil si procentual cel mai reprezentativ pe populatia umana), omul este altruist cu el insusi si egoist fata de tot ce il inconjoara. In acest caz abilitatile personale se dezvolta in primul rand pe protejarea propriilor interese si plasarea pe o pozitie cat mai favorabila in gestionarea si consumul de resurse cat si in plasarea in ierarhia sociala pe pozitiile cele mai favorabile. In acest stagiu omul se iubeste doar pe sine si toate abilitatile pe care le formeaza sunt destinate intaririi pozitiei proprii. De aici omul poate involua prin dezintegrare negativa catre bestialitate, sau in cazuri statistic extrem de rare poate evolua catre dezintegrare pozitiva catre stagiul al doilea.
In al doilea stagiu de dizintegrare a personalitatii omul este altruist cu familia si egoist in rest cu ce nu apartine familiei. Procentual grupul de oameni apartinand tuturor celorlalte stagii de dezintegrare pozitiva este mult mai mic decat cel apartinand primului stagiu. Stagiul al doilea nu are stabilitatea primului stagiu, existand permanent riscul involutiei catre stagiul intai sau al evolutiei catre stagiul imediat urmator. In stagiul al doilea omul este capabil sa dezvolte abilitati emotionale catre propria familie si abilitati tehnologice sau analitice in directia exploatarii mediului social sau natural in beneficiul familiei.
In stagiul al treilea de dezintegrare pozitiva omul este altruist cu grupul social din care face parte si egoist in rest. Poate deveni lider de grup, care este o expresie a familiei largite, este respectat si urmat de catre membrii grupului, isi asuma responsabilitati vis-a-vis demembrii grupului, mergand deseori pana la uitarea intereselor proprii sau uneori ale familiei, in favoarea intereselor grupului.
In acest stagiu omul dezvolta abilitati de lider, de comunicare, de empatizare cu problemele altora, de coordonare si management a activitatilor grupului. Este, de asemenea, un stagiu instabil ca si stagiile doi si trei, existand permanent tendinta de involutie pe un stagiu inferior sau de evolutie pe stagiul urmator.
In stagiul al patrulea omul este altruist cu aria sa de incredere culturala si egoist in rest. Este capabil sa dezvolte trasaturile specifice culturii proprii si sa lupte pentru a le promova in fata altor culturi. Abilitatile pe care le dezvolta sunt artistice, sociale, organizatorice, uneori stiintifice. In acest stagiu omul este foarte implicat in stabilitatea culturala, in echilibrul social, in dezvoltarea economica, chiar cu pretul unei lupte cu sistemul social care are dezechilibre interne.
In ultimul stagiu dupa Dabrowsky, omul este altruist cu omenirea si egoist in rest. In aceasta pozitie el poate dezvolta abilitati deosebite in stiinta, tehnologie, filozofie, religie si merge pana la autosacrificiu pentru idealurile pe care le construieste pentru oameni. Acest stagiu este stabil si extrem de slab reprezentat statistic, iar oamenii din acest stagiu sunt extrem de expusi distrugerii premature de catre mediul social, care cu greu ii suporta.
In acest stagiu oamenii au sisteme valorice foarte inalte care tin de gestionarea unor resurse infinite, nu mai au nici o urma de materialism, ci prezinta dezvoltari spirituale si proiectii catre viitor, fiind capabili sa-si dedice viata rezolvarii unei probleme potentiale ce nu a aparut inca.
Aceste stagii după cum spuneam sunt  rezultatul unor măsurători statistice din domeniul socio-psihologic. Nivelul de reprezentare pe glob în momentul de faţă fiind de 85% în primul stagiu, cu scădere exponenţială de la un stagiu la altul, ajungănd la o sumă mică de indivizi care se află în stadiu 5. Ceea ce m-a atras din start la această teorie a fost că oferă câteva observaţii care se manifestă ca relaţie între stadii care pot duce la concluzii interesante. De exemplu persoanele aflate în stadiile superioare se orientează din ce în ce mai mult spre urmărirea intereselor comune, abstracte, fără rezultat personal. Cei din nivelele inferioare urăsc şi chiar înlâturâ pe cei din nivele superiare, urmare a tendinţelor egocentrice, ceea ce dă naştere acestui sistem care are un cadru general, colectiv de nivel unu. Odată pentru că 85%  din populaţie se află în acest stadiu, şi pentru că sistemul aflat în acest stadiu blochează dezvoltarea celorlalte stadii privindu-le ca un pericol. Ceea ce domnul profesor Florin Colceag remarca foarte interesant într-unui din cursurile de traineri este că cei aflaţi pe nivelul unu de exemplu nu au problemele celor aflaţi pe nivelul doi. Deci pentru ei acele probleme nu există pur şi simplu, de asta şi incapacitatea de a le rezolva, sau de a ralia la anumite idei. Aceste stadii au fiecare câte o caracteristică de bază cantitativă, calitativă, comparativă, normativă. 
Nivelul unu se află sub spectrul cantitativ, "plasarea pe o pozitie cat mai favorabila in gestionarea si consumul de resurse cat si in plasarea in ierarhia sociala pe pozitiile cele mai favorabile". Totul se îndreaptă spre cantitate. Pentru o persoană aflată în acest stagiu problema calităţii nu se pune. Este în afara percepţiilor sale. Vă daţi seama ce înseamnă asta transpusă peste situaţia curentă? Cei din stradă speră coagularea oamenilor de la televizor sub un ţel comun, doar că acest ţel nu poate fi perceput de 85% din populaţie aflată în primul stagiu al dezintegrării pozitive.Asta înseamnă că acele persoane pot fi cel mult manipulate ca să ralieze aceluiaşi scop, pentru că ele pur şi simplu nu au capacitatea de a percepe problema de mediu,poluare, viitor, toate fiind concepte care ies din sfera preocupărilor egotice. Evoluţia la nivel de grup poate avea loc conform teoriei lui Dabrowski prin suferinţă sau prin desfăşurarea unor evenimente dramatice care forţează destrămarea vechilor tipare preluate din educaţie şi asumarea altora noi prin fenomenul de dezintegrare-reintegrare.Aceste evenimente dramatice se pare că tocmai sunt în desfăşurare la noi în ţară.  Într-o emisiune televizată recentă dl. Colceag face o asemenea referire la situaţia recentă şi care poate fi urmărită aici.
Deasemenea ceea ce este interesant în teoria lui Dabrowski este că dezvoltarea copiilor urmează un asemenea sistem în miniatură. Micile drame ale copilăriei care pentru un adult par "mici copilării" sunt de fapt nişte drame mari şi fac parte din procesul de dezintegrare pozitivă personal. Copii trec prin tot acest ciclu de mici dar când ajung să dea piept cu sistemele sociale - grădiniţă, şcoală, etc.- care funcţionează strict sub spectru stagiului întâi vor ajunge să îşi reprime acele capacităţi pentru a se putea alinia sistemului. Astfel sistemul şi-a creat o unealtă proprie prin care îşi menţine existenţa în acest prim stagiu, mai ales din faptul că stagiile 2,3 şi 4 sunt instabile. 
Una peste alta mi se pare o teorie foarte bună, un nou unghi, o nouă viziune asupra aceleiaşi realităţi complexe care adaugă noi valenţe de înţelegere. Deasemenea, cum spuneam, mi se pare o verigă puternică între învâţâturile misticilor care necesită o puternică componentă de credinţă şi intuiţie şi teoriile raţionale, măsurabile, atât de necesare minţii logice, ca punct de sprijin fără de care aceasta nu poate funcţiona.



vineri, 18 octombrie 2013

Cine vom fi noi după aceea?

Tot sistemul politic este o maşinărie. O maşinărie care nu se va opri pentru noi. Nu ştiu ce să mai zic...îmi este greaţă! Greaţă de lozinci, greaţă de implicare, de neimplicare, de partide şi de nepartide. Un sistem civic ce nu se poate coagula se bate cu un sistem politic ce nu se mai poate demonta. Fără violenţă! cu violenţă, fără politică, ba cu politică, 5 mii, ba nu...zece mii. inconştienţi, neconştienţi, implicaţi şi neimplicaţi amestecaţi deopotrivă cu treabă sau fără într-un joc nebun de schizofrenici. Vorba lui Eckhart Tolle "Dacă iei toate caracteristicile şi faptele clasei politice şi spui unui psiholog că e vorba de un prieten al tău o să spună că suferă de schizofrenie avansată" . E o prostie să demonstrezi în faţa unei clase politice inepte şi inerte care priveşte acţiunile noastre ca o distracţie după cină, la o poveste politică mutând pionii pe tabla manipulării. Deasemenea e o prostie să nu o faci, lăsândui astfel netulburaţi în culisele lor . E de un absurd incomensurabil! Am râs până s-a gătat râsul, am plâns până s-a gătat plănsul. Acum nu mai e nici de râs nici de plâns. Poate suntem doar într-o perioadă de acumulare. Acumulăm presiune ca să explodăm ulterior. Gândul că cineva poate minimiza o demonstraţie şi o poate împrăştia sau denatura mă îngreţoşează. Şi ultima armă, ultima noastră armă, STRADA, este deja terenul lor de joacă. Fac şi desfac demonstraţii şi contrademonstraţii ca pe o tablă de şah. Iar populaţia pare sedată de mirajul jocului, răspunzând la comenzi întocmai şi la timp ca o maşinărie perfect reglată. Sper că suntem într-o perioadă de acumulare a tensiunilor. Sper că ceva cu-adevărat semnificativ se va întâmpla. Că acest curs stupid al unei istorii manipulate şi modificate genetic pe linii partinice şi securiste va înceta. Dar dacă toate astea se vor calma treptat, dacă se vor stinge...Cine vom mai fi noi după aceea? Ce vom mai fi noi? Incapabili pe veci să mai votăm dar şi să nu votăm, incapabili să ne exprimăm dar deopotrivă să nu ne exprimăm...incapabili să mai râdem, să mai plângem, să mai alegem să mai schimbăm, să mai jucăm jocul. Cine vom fi după aceea?

Cât adâncă e problema?

Printr-un context de împrejurări am ajuns să iau parte la o şedinţă a Asociaţiei părinţilor de la şcoală, sau a comitetului de părinţi? O mare confuzie pentru mine şi să vă spun de ce.
A fost prima dată când am participat la o astfel de şedinţă fiind convocat. Bineînţeles că nu am reuşit să aflu dinainte ce urmează a se discuta, deci m-am prezentat total nepregătit dar înarmat cu răbdare şi cu toate canalele comunicaţiei deschise, ca să pot absorbi cât mai multă informaţie.

Prima nedumerire a fost că doamna director a citit un pasaj din legea învăţământului care se adresa părinţilor şi care era o mare înşiruire de obligaţii persuasive. Deci comitetul de părinţi ajută cadrele didactice, părinţii colaborează, organizează, vin în sprijinul, ...le ştiţi. Nu prea e clar dacă suntem obligaţi să organizăm, sau doar trebuie, sau ar fi bine dar sunau suficient de impunător şi obligativ ca să dai în spate din prima.

A urmat o doamnă care era preşedinta asociaţiei părinţilor care a sugerat că noi părinţii ar trebui să facem, să dregem, să ne implicăm, să ajutăm, în sensul benevol . Apoi a dat citire la rândul ei unui document din care nu am reuşit să reţin mare lucru. Dar încet am început să mă dumiresc: Era vorba de două chestii diferite. Era prezentă o asociaţie de părinţi organizată într-o formă juridică sub formă de ONG şi comitetul de părinţi organizat conform unei structuri prevăzute în legea învăţământului.

Faptul că nu am primit o informare dinainte a subiectelor care urmează a fi tratate a făcut ca eu să fiu total nepregătit. Astfel şedinţa care voia să însufleţească părinţii, să facă şi să dreagă s-a transformat într-o citire de documente pe care eu personal nu am avut capacitatea să le reţin şi nici să îmi exprim vreo părere faţă de ele. Spre sfârşitul şedinţei, doamna preşedintă a asociaţiei ne anunţă că mandatul de doi ani prevăzut in statutul asociaţiei îi expiră, în plus ar fi bine ca şi alţi părinţi să exercite această funcţie pentru un mandat pentru implicare sau pur şi simplu pentru exersarea unor drepturi cetăţeneşti. Apoi propune ca asociaţia să se întâlnească odată pe lună pentru a discuta despre problemele copiilor - asociaţiei sau ale şcolii. Acum urmează partea interesantă. De fapt nu interesantă...Aceiaşi parte. Sunteţi de-acord să ne întâlnim odată pe lună pentru a discuta probleme legate de şcoală-copii care ne privesc pe noi părinţii? Nimeni nimic. ZERO reacţie. Gândiţi-vă la propuneri pentru preşedinte până la viitoarea şedinţă. ZERO reacţie.

Aş vrea să se înţeleagă că nu doresc în nici un fel disecarea şedinţei, a asociaţiei de părinţi sau a cadrelor didactice. Pe mine mă interesează strict reacţia părinţilor din această poveste, respectiv disecţia pe caz a acestei situaţii care pare destul de generalizată.

În bunul spirit cetăţenesc s-a votat la foc automat o propunere referitoare la numerele matricole, cu ridicat de mâini . Acord evident, se trece mai departe. O clipă am senzaţia că sunt în parlament. O buimăceală generală, o neimplicare şi un vot la foc automat. Ne-am făcut datoria. Putem pleca! A să nu uit...a avut loc totuşi o discuţie puţin animată în care s-au implicat mămicile, dacă să fie cusut numărul pe stânga sau pe dreapta, mai sus sau mai jos, păreri şi aprobări reciproce...da da! aşa este cel mai bine! da. Este foarte interesant de ce lumea s-a animat la cel mai neimportant punct al şedinţei... dar şi asta face parte din fenomenul care încerc să îl analizez mai departe.

În fine...se termină şedinţa, lumea se ridică să plece grăbita la şedinţele de pe clase să transmită marile probleme dezbătute la şedinţa pe şcoală. Eu mă apropiu timid de masa "prezidiului" să cer ceva lămuriri referitoare la şedinţă şi la entităţile prezente, care din ele se supune ordinului ministrului care cetăţenească...Senzaţia mea clară este că părinţii care au copii în şcoală nu cunosc sistemul de organizare, nu fac diferenţa între asociaţia cetăţenească ca persoană juridică şi comitetul de părinţi ca formă de organizare şcolară. Doamnele mă contrazic ferm şi în două minute mă lămuresc că sunt singurul "picat de pe Lună" căci toată lumea ştie perfect despre ce este vorba...de ani de zile, nu de acum. Fapt contrazis de realitate, pentru că ulterior în şedinţa pe clasă mi s-a confirmat că oamenii nu cunosc formele de organizare. Nu vreau să mai explic aici ce am aflat şi care la ce foloseşte, scopul acestui text fiind doar urmărirea reacţiei părinţilor.

Ceea ce v-am descris până aici a fost doar cadrul poveştii, ca să înţelegeţi din ce context începem. Ajuns acasă am început analiza la "rece" a ceea ce am observat. Şedinţele sunt anoste, se rezumă la prezentări şi citiri de pe hârtie a unor lungi şiruri de "Trebuie" dublate de o lipsă de implicare şi curiozitate a participanţilor. Aceiaşi situaţie de când eram copil. Ţin minte cu câtă groază şi apatie se întorceau părinţii de la şedinţe. De unde această situaţie? Se pare că şedinţele au acelaşi tipar, şi surprinzător sau nu...ele produc acelaşi rezultat. Şcoala, şi cadrele aşteaptă un ajutor, o implicare care nu poate să apară. Nu se poate coagula. De ce? Pentru că lipseşte elementul esenţial necesar unei colaborări: RELAŢIONAREA !

Relaţionarea este actul care pune oamenii în mişcare. La nivel de societate fără relaţionare nimic nu se petrece. Dar la ce fel de relaţionare mă refer? Oamenii  se organizează, sau fac parte din grupuri care au aceleaşi căutări. O pasiune comună, un ţel comun o ideologie comună. Astfel ei au deschise canalele de comunicare pe aceste teme. Într-un astfel de grup fiecare ştie ceva despre subiectul în temă şi e curios să afle mai multe sau să propage, să exercite fenomenul respectiv. Ei se întâlnesc regulat  cu diverse ocazii, de multe ori altele decât tema care coagulează grupul, legând prietenii, amiciţii, afinităţi. Relaţionând! Acesta este motorul care însufleţeşte grupul pentru acţiunile ulterioare. Prieteniile şi afinităţile personale dau naştere la dezbateri aprinse, generează concluzii şi soluţii care pot fi susţinute sau nu de restul grupului. Se naşte o unitate şi o implicare naturală.Acestea sunt cazurile cluburilor pe anumite teme: planorism, fotball, mountain bike, drumeţii, maşini sport, etc.

Să vedem acum ce se întâmplă în cazul unui grup de la şcoală. Părinţii copiilor provin din medii diferite, au cunoştinţe diferite au păreri diferite, afinităţi şi preferinţe personale foarte diferite. Aceasta este prima perturbare a grupului: Nu este un grup format natural pe afinităţi şi preferinţe personale. Elementul comun al acestor părinţi sunt copii lor care fac parte din aceiaşi clasă care... să nu uităm: este un grup format nenatural, forţat pe criterii de vârstă. Avem deja un mix de două grupuri coagulate pe criterii nenaturale, altele decât preferinţele şi afinităţile personale. Şi în fine, avem cadrele didactice care sunt un al treilea grup din această schemă şi care  au ca element în comun locul de muncă şi profesia. Posibil ca şi acest grup să fie perturbat din cauza faptului că piaţa muncii nu este destul de dinamică, iar profesorii ocupă anumite catedre în funcţie de disponibilitatea din sistem şi mai puţin pe criteriul preferinţelor şi afinităţilor personale. Dar nu cunosc mediul didactic şi e posibil să mă înşel.

Avem deja trei grupuri care se întrepătrund, două din ele formate pe alte criterii decât cele naturale, un cadru deja suficient de colorat pentru a crea blocaje de comunicare. Acum să vedem situaţia care necesită activitatea acestor grupuri. Activitatea şcolară şi eventual extraşcolară a copiilor. Mai simplu spus Două din grupurile sociale se întâlnesc pentru a dirija, a coordona activitatea unui al treilea grup... în lipsa acestuia din urmă. Vi se pare cunoscut?   Şedinţele de la şcoală generează acţiuni şi hotărâri pentru activitatea elevilor... în lipsa acestora! Acesta este începutul NEIMPLICĂRII viitorilor cetăţeni! Şi începutul acceptării că alţii hotărăsc pentru noi în lipsa noastră! Faptul că noi facem asta, este deja acceptul nostru tacit că o astfel de situaţie poate exista şi este acceptată.Tot situaţiile descrise mai sus sunt şi cele generatoare de neînţelegeri, certuri şi contradicţii când trebuiesc luate anumite hotărâri.

Desigur sunt multe alte perturbări care pot fi descoperite la nivel de grup, şi care denaturează profund derularea acestei activităţi. Vă rog să înţelegeţi că o masă de oameni care nu au nici un alt criteriu în comun decât faptul că ai lor copii frecventează aceiaşi şcoală nu poate genera o colaborare. De cele mai multe ori acei oameni nici nu se cunosc între ei! Au viziuni diferite asupra lucrurilor, şi li se cere cu disperare din partea şcolii o implicare activă. Un ajutor civic! Nu poate funcţiona aşa. Şi nu va funcţiona! De când eram copil este acelaşi sistem...cât timp ne trebuie să înţelegem că nu funcţionează aşa? Oamenii trebuie să se cunoască între ei. Trebuie să facă schimb de nr. de telefon. Să se întâlnească în afara cadrului şcolar...dar nu organizat. O cafea, o poveste, copii să se joace între ei. Se vor crea astfel grupuleţe de oameni care se simpatizează reciproc. Apoi ei trebuie să aibă din timp acces la toate materialele care vor face obiectul dezbaterii în şedinţe, astfel ca în timpul întâlnirilor personale să îşi formeze păreri proprii cu referire la subiectele respective.  Nu poţi obţine o implicare activă de la un grup de oameni care nu au nimic în comun, nu se cunosc între ei şi mai mult...poate mulţi au fost mai mult împinşi din clasă pentru a reprezenta părinţii, pentru că de regulă nimeni nu se înghesuie.

Odată spartă această barieră, odată relaţionarea personală începută, lucrurile se vor aranja natural. Cei care nu vor face faţă cu timpul dedicat acestor activităţi, sau au intrat în horă pentru alte motive decât implicarea personală vor ceda primii. Într-un grup care funcţionează cu-adevărat cei care sunt "în plus" se vor da la o parte în mod natural. În locul lor vor trebui aleşi alţi reprezentanţi din clasă care Atenţie: De această dată trebuie să fie informaţi ce se aşteaptă de la ei. O să aveţi surprize... mulţi s-ar implica activ dar nu suportă sistemul acesta impus nenatural, dar care dacă reorganizat ar putea implica pe cei care cu-adevărat doresc asta. În urma creeri de legături personale, afinităţi şi preferinţe se va naşte în mod natural o colaborare benefică care va genera implicarea în activităţile şcolare şi/sau sprijinul acestora.

O altă problemă ar fi implicarea celui de-al treilea grup în schemă. Adică eu cred că la fiecare şedinţă ar trebui să participe prin rotaţie câţiva elevi. Practic toate deciziile care-i privesc se iau în lipsa lor. Nu spun că trebuie să ia hotărâri, dar ca pur exerciţiu civic, ca ei când vor fi părinţi, să cunoască deja problemele din sistem. Noi nu am făcut parte din asemenea şedinţe la vremea noastră şi iată că nu suntem capabili decât să repetăm aceleaşi experienţe ca şi părinţii noştri. Trebuie spartă odată şi această barieră, care , spun eu, va da naştere şi unei transparenţe. De faţă cu copii , tentaţia de a face lucrurile de faţadă, de a le cosmetiza, doar ca să dea bine într-un raport, va fi mai mică. Acasă va trebui să dăm explicaţii de ce ne prefacem la unele capitole. Asta va deschide noi portiţe de gândire copiilor nostrii care poate vor ajunge să schimbe sistemul la vremea lor. Nici un sistem nu se schimbă fără implicare!





joi, 17 octombrie 2013

Epoca dependenţelor

Trăim într-o epocă nebună a dependenţelor. Acolo unde nu există una, va fi creată. Acolo unde există una, va fi întărită. Trăim vremuri care au fost confiscate de specialişti, tehnocraţi şi experţi de toate felurile. Atât de "confiscate" încât oamenii obişnuiţi, (plătitorii de taxe, acei arătaţi cu degetul că nu înţeleg niciodată marele bine care li se pregăteşte de conducători)  nu mai pot pricepe avalanşa de cifre, sume şi rapoarte care li se prezintă. Dar oricâţi experţi s-ar inventa, oricâte ştiinţe, strategii şi strategi ar fi invocate, rămâne un fapt simplu , evident şi observabil cu ochiul liber: Dependenţa! Dependenţa de petrol, de energie, de alimente, de sistemul de pensii de stat, dependenţa de ţigări, alcool, sistem de sănătate.

 Şi ...Mare Atenţie : Când spun dependenţa de sistemul de sănătate, nu mă refer la sănătate ca nevoie evidentă a populaţiei ci de acea dependenţă de sistemul de sănătate, adică schema jmechereşte construită prin care nu poţi face nimic pe un anumit palier dacă nu ai hârtiile corespunzătoare. Ca să obţii hârtiile trebuie să te faci frate cu sistemul, iar fiind frate cu sistemul nu mai poţi să-l areţi cu degetul, pentru că şi tu eşti în aceiasi oală cu el. Şi mai repede decât ai putea să-ţi dai seama eşti dependent de sistem nu de sănătatea în sine, care pare să scape mereu neobservată din această schemă.

Şi acest sistem al dependenţelor are o schemă foarte simplă. Atât de simplă dar atât de ascunsă de experţii şi strategii vremii. Schema este ca fiecare resursă să fie preluată din altă parte a globului.Fiind adusă din altă parte, se blochează dezvoltarea locală pe segmentul în cauză. Dacă 90% din alimentele unui oraş cu 50.000 de locuitori vin zilnic cu tirurile din toate colţurile lumii, avem deja o dependenţă de alimente. Dacă mâine acest lanţ s-ar opri, rezultatul ar fi un oraş supus înfometării.  Dacă mâine s-ar opri exploatările de petrol,  o mare parte a lumii ar muri literalmente de foame. Pentru simplul motiv că nici o aglomerare urbană nu are în vecinătatea sa o comunitate rurală capabilă să o susţină cu hrană. Este dependentă de tirurile care vin mereu. Din acest motiv prieteni, vă spun că jocul nu se va opri. E simplu! Dacă oprim orice din acest lanţ se va muri de foame! Trebuie ca în jurul fiecărui oraş să existe o zonă care-l poate susţine alimentar. Aceea este independenţa. Fiecare oraş trebuie să aibe în exploatare sursa sa proprie de energie, fie ea solară, eoliană, hidro sau combinată. Aceea este independenţă.

Avem situaţii halucinante, care pur şi simplu nu le conştientizăm. Trăim în vremuri în care tehnologia ne permite independenţa de energia electrică, independenţa de energia termică şi continuăm să plătim sume aberante unor terţi care fac parte dintr-un sistem care nu este local, şi care au puterea oricând de a închide butonul. Ştiţi ce înseamnă să ai pe mână un buton care acţionează gazle, sau curentul ? Înseamnă dependenţă, înseamnă preţuri impuse, înseamnă şantaj, înseamnă monopol. Nu înţeleg de ce nu există deja pe fiecare casă un panou solar pentru energie termică şi unul fotovoltaic. Nu înţeleg de ce primăriile mici nu au propriile sisteme de energie electrică pentru alimentarea locală. Adică înţeleg... ca să fim dependenţi.

Spuneţi că tehnologia solară fotovoltaică este scumpă? Verificaţi ce costuri uriaşe presupune un sistem energetic naţional, sistemul de stâlpi, transformatoare şi fire pentru transportul energiei în toate satele şi cătunele. Ce dependenţă de industria extractivă se naşte prin cererea imensă de aluminiu şi cupru pentru infrastructură. Toate acestea le plătim. Doar că ciudat, dar nu ne dăm seama. Noi credem că plătim doar ceea ce este scris pe o factură. Nu ne dăm seama că le plătim şi prin salariile infim de mici, prin creditele care se iau în numele ţării şi care cresc mereu, prin contaminarea mediului şi prin corupţia care o propagă mereu acest sistem construit pe dependenţe.

Există o reţetă: cauţi o resursă, construieşti o schemă la nivel naţional, o produci în altă parte cu salarii minime şi invadezi piaţa. Cu timp, răbdare şi câteva legi cumpărate, în câţiva ani obţii o piaţă dependentă de sistemul tău. Apoi lucrurile funcţionează "ca unse". trebuie doar să te asiguri prin noi legi, că nimeni nu va putea să facă vreo breşă în sistemul tău.

Vă dau o temă de reflecţie: poate că nu înţelegeţi cifrele din bugetul naţional, poate nu pricepeţi schemele care vi le prezintă ministerul agriculturii, dar nu aveţi nevoie de toate aceste cunoştinţe. Gândiţi-vă doar dacă oraşul in care locuiţi poate fi susţinut alimentar de satele din jur. Dacă în caz de shut down al sistemului de transport / extractiv / financiar orasul în care trăiţi ar supravieţui. Despre asta e vorba. Toate cifrele sunt praf  în ochi. Ni s-a ţesut o plasă ca să fim dependenţi de sistemul care ni se flutură prin faţa nasului ca fiind unicul, cel mai bun, iar noi nu avem capacitatea să îl înţelegem.

Tot o dependenţă artificială este şi sistemul făcut "să ne protejeze pe noi de noi înşine" . Aceast concept iluzoriu de "linişte publică" care trebuie păstrată cu orice preţ. inclusiv cu preţul vieţii unora dintre cei "protejaţi". Este de-a dreptul hilar câtă tulburare se provoacă când forţele forţează "păstrarea acestei linişti publice" . S-a ajuns la situaţia penibilă în care Jandarmeria împrăştie oamenii de pe carosabil pe motiv că e interzis să blochezi traficul, după care blochează ei înşişi intrarile în localitate.Referitor la protestele din Pungeşti mi se pare interesantă situaţia în care sătenii sunt pe câmp încercând să oprească accesul utilajelor Chevron iar jandarmii încearcă să-i disperseze. Toate astea se petrec pe un câmp format din pământuri aflate în proprietăţi private. Nu era nici un teren public acolo, nici o stradă, nici o instituţie, nimic public. Ce ordine publică apărau ei? Sunt curios ce obiectiv public a apărat Jandarmeria în mijlocul câmpului? Sistemul greşeşte din ce în ce mai des şi mai grosolan. Obişnuit să intre mereu cu cizmele în orice ogradă, a încetat să mai mimeze orice act de democraţie cât de mic.


vineri, 11 octombrie 2013

Între vise

Ieri am avut o zi...Ştii tu, o zi din-aceea, în care toate ţi se-ntâmplă de-a valma. Toate erau puse parcă cu furca de o mână nevăzută, exact pe capul meu într-o "valmă" de nedescris. Şi încercând mereu să mă uit la toate cele câte stăteau pe capul meu, mă-mpiedicam de diversele obstacole care erau jos, în calea mea şi care lipsite de atenţia mea deveneau piedici. Astfel că lucrurile mi se întâmplau fără ştiirea mea, fără controlul meu, purtând în ele amprenta inevitabilului. Obositoare zi. Spre seară când răbdarea mă lasă, când acceptarea se-ntoarce-ncet de la mine, când înţelegerea şi blândeţea se-nţeleg de minune între ele sî o şteargă...Spre seară zic, aşteptam cu resemnare lumea viselor ca să pot evada din realitatea cinică care mă sugrumase peste zi.

Şi ce să vezi? Astă noapte am avut un vis...Ştii tu, un vis din-acela, nici coşmar nici liniştire, nici fugă nici cumpătare, nici problemă nici rezolvare. Ceva mi se-ntâmpla mereu, şi toată acţiunea era de fapt încercarea mea perpetuă de a scăpa de ceea ce mi se-ntâmpla, urmărit de sentimentul neputinţei şi a zădărniciei. Ai avut şi tu asemenea vise cu siguranţă. Vise în care toate erau puse parcă cu furca de o mână nevăzută, exact pe capul tău într-o "valmă" de nedescris. Dar poate nu ai avut...şi-atunci se cheamă că eşti norocos.
Apoi m-a trezit pisica.Se cerea pe ea însăşi afară.
Un ajutor nesperat din partea pisicii căruia, văzându-mi poate somnul agitat i se făcu milă de mine şi mă extrase cum ştiu, ea mai bine din lumea viselor necontrolate.
Am eliberat pisica pe ferestră, deşi nu sunt în totalitate sigur cine pe cine a eliberat, după care am avut o revelaţie: Realitatea este o sumă de evenimente care ni se întâmplă. Ne zbatem să potrivim tiparul educaţiei şi a credinţelor noastre peste şirrul evenimentelor care se-ncăpăţânează în a nu se potrivi tiparului nostru.

Perpetuăm zilnic o iluzie din care abia aşteptăm seara să evadăm în lumea viselor. Lumea viselor fiind încă şi mai incontrolabilă, şi mai rebelă. Dimineaţa ne bucurăm că am scăpat din lumea viselor care nu subjuga prin greutatea evenimentelor dinafara controlului nostru. Ne bucurăm că a fost doar un vis... Şi ne aruncăm în vâltoarea iluziei realităţii. Captivi mereu în acest ciclu , între vise şi iluzii, ne zbatem cu pumnii în piept clamând un liber arbitru care nu mei este. Arbitrul liber fiind, a hotărât să iasă din acest ciclu infernal, lăsându-ne nouă plăcerea de a savura jocul iluziei şi a viselor.De fapt de asta a şi devenit iluzia, iluzie şi visul, vis... pentru că prin plecarea Arbitrului Liber din joc, acesta a rămas necontrolabil. Unicul element liber din jocul viselor şi iluziilor -Arbitrul- ne-a părăsit. Aşa cum nu vezi că prietenul din spatele tău cu care povesteai ceva important, a intrat într-un magazin, iar tu vorbeşti singur explicând ceva cu patos, unei fiinţe iluzorii.aşa am continuat şi noi să ne bazăm pe Liberul Arbitru din spatele nostru, care de fapt se eliberase.

Trăind mereu între vise şi iluzii, ratăm unicul lucru care ne poate elibera: Conştienţa.


miercuri, 9 octombrie 2013

Sistemul ar face bine să ne servească!


Oare când vom avea curajul să trecem la nivelul următor? Oare când vom începe să căutăm mai adânc sursa nemulţumirilor noastre? Oare poate fi schimbată lumea schimbând doar liderii ei?
Suntem în stare să ne predăm acestei ipocrizii prin care ne amăgim că noi, cetăţenii, suntem în regulă, doar conducătorii au o problemă?

Să presupunem că printr-un miracol, am putea peste noapte să schimbăm toţi aceşti lideri corupţi care ne deranjează. Să presupunem că tot peste noapte vom fi găsit liderii corecţi, cinstiţi şi care sunt trup şi suflet pentru popor. Astfel că dimineaţa când ne vom trezi sistemul va avea acei lideri care vor lucra întru totul pentru noi. Pentru popor. Vor începe să facă reformele reale mult aşteptate. Nu va fi asta oare o invitaţie către noi poporul, de a cădea din nou în somnul cel de moarte? Gândiţi-vă! Când totul va fi rezolvat fix cum ne-am dorit...sau cum credeam că ne-am dorit, când vom vedea tot acel şir de oameni numit sistem bugetar, lucrând pentru noi, poporul, ca noi să putem dormi liniştiţi. Nu vă cutremură câtuşi de puţin acest tablou?

În fond, nimeni nu vede nimic greşit în această atitudine? Păi tocmai această atitudine ne duce la pierzanie. Analizaţi singuri ce grad de ipocrizie conţine această idee spre care tindem mereu: Sistemul administrativ trebuie să muncească harnic ca o furnicuţă pentru binele poporului care doarme liniştit. Marii învăţaţi ne atrag atenţia mereu că lumea este oglinda conştiinţei noastre. Că tot ceea ce se manifestă în jurul nostru este o mare oglindă care ne returnează exact ceea ce gândim noi, indiferent cât de adânc am îngropat acele gânduri. NU vi se pare ciudat că suntem în această situaţie de oglindire care o tot căutăm mereu? Că guvernanţii dorm liniştiţi în timp ce noi muncim ca nişte furnicuţe să le întreţinem somnul lor dulce? Şi că prin creditele care ei le iau în numele nostru, această situaţie se va perpetua mereu?

Dacă ne-am opri puţin din nebunia asta , să analizăm ce ne dorim şi ce avem, ar trebui să avem destulă minte să înţelegem că ne dorim singuri somnul. Că vrem cumva ca sistemul să fie perfect, să funcţioneze pentru binele nostru doar ca noi să putem dormi liniştiţi. Ne căutăm cu îndârjire acest somn...şi îl obţinem mereu! Dar ce este un sistem administrativ? Ce este el, altceva decât un mare angrenaj construit cu scopul de a servi poporul? Analizaţi puţin...ÎNTREBAŢI-VĂ! În ce condiţii aţi fi dispus să aveţi o meserie de servitor? Căci dacă întreg sistemul ar lucra pentru noi aşa cum ideal, ne dorim, am reduce oamenii din administraţia publică la nişte servitori. Să nu facem aceiaşi greşală ca şi ideologiile care au creat marile curente sociale şi politice ale lumii. Să înţelegem că în spatele oricărui sistem sunt oameni. Oameni care se vor sătura să servească. Să-şi schimbe serviciul...veţi spune unii dintre voi. În regulă! Dar oare acest tip de gândire care a generat această situaţie, este corect? Oare NOI, cetăţenii care ne dorim un sistem în care să fim serviţi, nu avem de schimbat nimic?

Fii tu schimbarea care o vrei în lume! Spunea Gandhi. Şi vă întorc la exerciţiul imaginar de la început. Credeţi că dacă vom putea schimba toţi liderii peste noapte, fără ca noi, cetăţenii, să schimbăm ceva în concepţiile noastre va fi o schimbare reală în societate? Credeţi că dacă poporul rămâne acelaş, şi liderii se schimbă, vom avea o schimbare? Eu nu cred! Şi invers...în oglindă: Credeţi că dacă noi cetăţenii ne vom schimba profund peste noapte, liderii politici fie ei corupţi sau nu, vor mai avea o putere asupra noastră? Eu nu cred.

Ca să obţinem o schimbare reală în societate, trebuie ca noi toţi să ne schimbăm. Iar după ce fiecare dintre noi se va fi schimbat în sensul în care îl clamează acum de la ceilalţi, sistemul cu totul se va schimba singur. De fapt, sistemul nu se schimbă niciodată ! NICIODATĂ!!! Sistemul reflectă mereu ceea ce suntem noi toţi! Când noi ne vom schimba, sistemul va reflecta ceea ce vom fi noi în acel moment. De unde vom şti că ne-am schimbat? Vom şti că ne-am schimbat în momentul în care în aceleaşi condiţii vom acţiona diferit!

Vă provoc pentru final, să parcurgem exerciţiul imaginar propus la început, în sensul corect. Haideţi să ne imaginăm că noi toţi ne-am putea schimba peste noapte. În sensul că am deveni aşa cum ne dorim acum să fie sistemul: Să lucreze pentru noi, să se implice şi să rezolve problemele reale , să nu fure şi să fie incoruptibil. Şi mâine dimineaţă când ne vom trezi, noi cetăţenii ne vom fi schimbat şi vom fi aşa. Ce şansă credeţi că ar mai avea acest guvern mâine, în faţa unui asemenea popor? Iar faptul că ne vom fi schimbat va fi reflectat de faptul că ne vom comporta DIFERIT în cazul în care realitatea va fi aceiaşi. Respectiv, dacă guvernul ar insista cu proiectul de exploatare de la Roşia Montană, noi TOŢI am fi în stradă. 19 Milioane! Dacă noi toţi nu am mai accepta corupţia şi nu ne-am lăsa noi înşine corupţi, ce şansă ar mai avea guvernul de astăzi? Nici una! În cel mai scurt timp el va reflecta realitatea a ceea ce noi am fi deja.

Vă rog să înţelegeţi: Dacă în aceleaşi condiţii ne comportăm la fel, înseamnă că nu ne-am schimbat. Rezultatul schimbării va fi real în momentul în care în aceleaşi condiţii noi vom acţiona diferit.
Atenţie: Cea mai mare auto-păcălire este să trataţi acest text ca fiind unul teoretic. Ca un text utopic ce nu poate fi aplicat în viaţa reală. Nimic mai fals! Vreţi o mostră de realitate? Hai să facem un experiment: Se dă un stimul: Proiectul de exploatare de la Rosia Montana. Dacă faci parte dintre cei care nu doresc acest proiect, dar nu ai făcut nimic pentru asta, de mâine , la acelaşi stimul, comportă-te diferit. În ce sens? În sensul în care ţi se pare ţie că ar trebui să facă restul dar nu fac aşa cum te gândeşti tu.
Te provoc la acest experiment, să vedem dacă ai dreptate, şi dacă tot ce scrie aici este pur teoretic. Te previn: Dacă nu faci schimbarea, şi nu încerci experimentul comportându-te aşa cum aştepţi de la ceilalţi, înseamnă că nu te-ai schimbat, e doar un gând din capul tău. E o presupunere, la fel ca multe alte presupuneri.


luni, 7 octombrie 2013

Schimb de scrisori deschise.

Una din publicaţiile online care le îndrăgesc, Think Ouside The Box a creat o rubrică a "cetăţeanului", în care oamenii obişnuiţi să îţi poată expune opiniile. În această rubrică s-a născut un frumos schimb de scrisori deschise între trei oameni cu viziuni şi păreri diferite.Istoricul este ăsta: Prima scrisoare a fost scrisă de Alexandru Gherasimescu , şi se numeşte "Cine eşti?"  O scrisoare la care am aderat şi eu pe loc, o scrisoare care poartă şi o parte din convingerile mele.Apoi a urmat răspunsul Flaviei Darva care se găseşte aici.  Pe principiul "Şi tu ai dreptate" , am raliat şi către argumentele Flaviei. În încercarea de a da un răspuns Flaviei a rezultat o nouă scrisoare de data asta personală, care se poate vedea aici.Pentru cine are răbdare, recomand să le citească pe toate trei, ca exerciţiu de comunicare şi de acceptare a unor păreri.

sâmbătă, 5 octombrie 2013

Toate acestea noi le susţinem!

Fie că e vorba de Roşia Montana, fie că e vorba de gazele de şist, sau de petrolul românesc,toate se înscriu în bătălia cruntă pentru a stoarce ultimele rezerve de hidrocarburi necesare pentru a susţine un mod de viaţă comod, bazat pe o iluzie. Cu orice produs ieftin cumpărat susţin un abuz în altă parte a lumii. Un om lucrează în condiţii de sclav într-o ţară ca noi să ne putem permite un produs ieftin. Sistemul corporaţiilor prin care totul este produs în alte ţări iar mărfurile sunt transportate de-a lungul şi de-a latul lumii este unul perdant. Supermarket-urile produc dezechilibre grave în comunităţile unde exista deja un echilibru natural între consum şi cantitatea muncii. Şi aceste dezechilibre se fac aducând marfă supraieftină din zone unde alţi oameni lucrează în regim de semi+sclavie. Totul cu un imens cost de transporturi plătit pentru a muta aceste bunuri peste tot în lume. Se consumă carburanţi şi se produce poluare doar pentru a aduce un produs mai ieftin care în final va dezechilibra o economie locală punând pe butuci un mod de viaţă existent deja. 


Trebuie să conştientizăm TOŢI că urmărind confortul nostru susţinem acest sistem energofag şi perdant. Trebuie să înţelegem odată pentru totdeauna că dacă mănânc o pâine trebuie să depun o muncă echivalentă cu valoarea unei pâini. Orice artificiu care mă scuteşte de acest efort produce o pagubă sau o nedreptate celui care a depus deja efortul ca pâinea care am mâncat-o să existe. Cumpărând o pereche de şosete chinezeşti cu 1 leu, mă bucur de comoditatea cu care m-am încălţat, dar să vedem ce susţin de fapt: susţin un regim de semi+sclavie în china, cu lucrători prost plătiţi şi fără asistenţă socială. Am încurajat prăbuşirea unui producător local de şosete, un conlocuitor de+al meu care din independet financiar va deveni asistat financiar din banii mei.Când va ajunge disperat probabil va fi dispus să lucreze în orice condiţii şi va munci pt o corporaţie care expostă un produs superieftin în alte ţări. Am încurajat transportul unei mărfi din capătul opus al lumii prin asta consumându+se o cantitate imensă de combustibili pe bază de hidrocarburi, menţinând în viaţă industria petrolieră, şi blocând dezvoltarea energiilor alternative.Lanţul acesta trebuie rupt!!! Faptul că aceste aspecte nu mă interesează, faptul că sunt curios doar de bunăstarea mea nu este o atitudine care mai poate fi susţinută economic. Lucrurile de care nu îmi pasă se vor degrada şi se vor prăbuşi.

Să înţelegem că toţi susţinem într-o anumită măsură sistemul economic actual pe care tot noi îl vrem schimbat. Ne învârtim într-un cerc vicios. De exemplu câţi dintre cei care sunt împotriva proiectului de exploatare auriferă de la Roşia Montana poartă bijuterii de aur, sau îl ţin spre păstrare pentru a beneficia de avantajul valorii lui pe piaţă? Sau: Bisericile se declară împotriva acestui proiect de exploatare dar susţin simbolistica verighetelor de aur la tinerii căsătoriţi care generează o cerere de aur pe piaţă. Să nu mai zic de toate obiectele de cult aurite pe care le posedă bisericile. Deci când vom înţelege că ne minţim pe noi? Nu mai vrem exploatări de aur dar continuăm să punem mare preţ pe această resursă. Este o ipocrizie foarte ascunsă în acest sistem, care duce la autoperpetuarea lui.
Suntem împotriva sclaviei oamenilor şi a folosirii lor ca forţă de muncă ieftină dar căutăm produsele ieftine care întreţin această piaţă. Fără să înţelegem că astfel vom alimenta un dezechilibru economic local, care ne va transforma într-un final pe noi înşine într+o forţă de lucru ieftină din cauza locurilor de muncă care se vor desfiinţa. La asta adăugaţi toate facilităţile enorme de fiscalitate şi nu numai , de care beneficiază marile corporaţii care distrug pur şi simpălu echilibrele locale create în timp îndelungat.

Am discutat un fenomen interesant cu nişte vizitatori din Canada zilele trecute. Marile supermarket-uri produc aceste dezechilibre chiar şi în Canada. Urmează o suită de afaceri locale mici care se închid. Urmează o creştere a şomajului local. Toate astea în numele unor locuri de muncă şi a unei prosperităţi promise iniţial de "investitor". Locurile de muncă sunt de fapt de vânzători şi manipulanţi, ceea ce creşte cererea de locuri de muncă necalificate în dauna companiilor mici care funcţionau cu oameni calificaţi. Ceea ce urmează este că o parte din acei oameni care închid micile afaceri se angajează din lipsă de opţiuni tot la "marele investitor". Rezultatul este că am o forţă de muncă supracalificată angajată la salarii de necalificat. Apoi începe migrarea. O parte din oameni se mută în alte zone. În zona de unde au plecat, ajung alţii care fug din zona lor în care traiul a devenit greu. Această "strămutare" între populaţii duce la pierderea unităţii. 
Vecinii nu se mai cunosc între ei, nu mai au aceleaşi idealuri, dispare aplecarea pentru aproapele tău, vecinul este un simplu necunoscut a cărui soartă nu te interesează. Această rupere a unităţii micilor comunităţi sau chiar localităţi este strategia pe care se bazează sistemele actuale. Lipsa unităţii duce la imposibilitatea coagulării unui protest închegat şi asta este începutul abuzurilor. oate acestea se întâmplă subt ochii noştri, cu acordul nostru sau prin lipsa noastră de înţelegere sau chiar ignoranţă.
Toate acestea explicate mai adânc, şi mai ştiinţific se găsesc în cartea lui J.Kunstler intitulată "Indelungata Criză"






tradusă de TEI (traduceri ecologice independente) şi se găseşte pe scribd la acest link sau de downloadat aici.

marți, 1 octombrie 2013

Avem uneltele necesare!

Eu cred că societatea civilă are deja toate uneltele necesare pentru a modela sau a "presa" lumea politică, pentru a inversa curentul decizional. Curentul decizional în momentul de față este cu totul răsucit. El este impus de la vârful ierarhiei, după chipul și asemănarea lor și este presat în jos, pentru că nu se propagă singur. Obținem astfel , încetul cu încetul o bază a piramidei care se aseamănă din ce în ce mai mult cu vârful: ouțin blazată, puțin plictisită, puțin derutată, puțin la comandă, puțin paralizată și puțin...inexistenta ca exprimare proprie.

Vârfurile politici, oamenii care se propulsează în sistem au o educație și o viziune total diferită de a maselor. Sunt oameni care provin din familii de "conducători de meserie" . Au fost educați să se impună, să nu le pese, să conducă norodul care nu știe, să creadă că țara întreagă se învârte în jurul viziunilor lor mărețe. Orice cetățean care se exprimă împotriva unor astfel de viziuni nefiind desigur decât un biet muritor de rând incapabil să priceapă politici, legi și afaceri de "interes național". Vârful acestei piramide ierarhice este foarte activ și presează mereu baza prin legi, decizii politice, media, persuasiune, modelând jocul după tactici pe care noi "muritorii" nu le vom înțelege niciodată. Acest curent trebuie inversat. Această mimare a democrației nu mai poate continua. Sau poate. Dar nu va da niciodată rezultatele pe care le tot așteptăm.

Ceea ce nu am înțeles noi este că democrația nu e un sistem, nici un model de societate. Democrația e o stare. E starea unui popor de a crea drumul său. De a-l supreaveghea mereu. De a răsuci curentul de care vorbeam mai devreme, în sensul că politicienii trebuiesc presați mereu și mereu până când vor ajunge asemenea chipului și asemănării noastre. Nu spun că e ușor să ai activitate civică neîntreruptă.Nu spun că e simplu să păzești zilnic democrația, în timp ce încerci să-ți trăiești bucățica de viață socială sau cea personală. Dar spun că nimic nu se va mișca dacă cetățenii nu se vor mișca. Nimic nu se va întâmpla dacă noi nu vom provoca. Oricât de bine organizată ar părea lumea politică, este la fel de inactivă și inertă ca și cetățenii de rând. Pentru că votează pe linie de partid, pentru că sunt lipsiți de inițiativă prorpie sau chiar dacă o au nu pot să o impună decât cu avizul partidului. Votul se face la semnul degetului partinic.

Nu știu care ar putea fi rezultatul bătăliei pentru Roșia Montana. Dar această luptă a dat naștere unui fenomen. Oamenii care gândesc la fel s-au întlnit. Ăsta ar putea fi cel mai mare câștig al societății civile dacă ar fi dezvoltat. Dacă acei oameni vor lega prietenii, dacă vor continua să se întâlnească în afara protestelor, vor crea unitatea. Încercăm mereu să deschidem celor din jurul nostru canalele pentru a vedea lucrurile cum le vedem noi. Încercăm mereu să presăm oamenii din jur să gândească cum gândim noi. Această pornire egotică este însăși baza individualismului și este perdantă. E suficient să îl ascult pe cel de lângă mine. E suficient să îl văd, să mă aplec către nevoile lui. În momentul în care am legat o prietenie, un miracol se petrece. Cumva, printr-un mecanism natural, avem amândoi aceiași părere, vedem lucrurile la fel. Nu mai am nevoie să conving pe nimeni de nimic. Nu mai am nevoie să te chem în stradă, vei veni pentru că vei vedea ce văd eu, vei veni pentru că vei înțelege ce înțeleg eu.

Întreaga paradigma a partidelor este deja consumată. Pentru că însăși baza unității dintre oameni este prietenia, care se leagă în mod natural, între oameni care au aceleași căutări. Orice partid, oricât de deștept ar fi și orice doctrină nouă și revoluționară va aduce, dacă nu se apleacă spre unitatea oamenilor prin afinități naturale, dacă va încerca să impună o unitate falsă, gen minoritatea se supune majorității, nu va face decât să perpetueze același joc. Și dacă privim lucrurile și din partea de jos a piramidei putem emite și viceversa: Dacă mâine s-ar înființa un partid nou, mirific, minunat, care ar avea în frunte oameni de acțiune, dedicați poporului, dar cetățenii de rând ar rămâne în continuare necoagulați, disparați, nimic bun nu ar putea evolua din acea situație decât poate pe termen scurt. Vă rog! Permiteți-vă să înțelegeți! Că nu un partid poate rezolva problema sistemică. Sau nu doar un partid. Atâta timp cât cetățenii sunt inerți, nimic nu se naște din această stare. Și invers: Dacă cetățenii sunt uniți și activi civic, presând mereu lumea politică, vor obține rezultatul dorit indiferent ce partide vor fi în joc. Cel care acționează îl modelează pe celălalt.

Acțiunea va câștiga mereu. Reacția, sau lipsa ei, va pierde mereu. Nu este altfel, nu a fost altfel și nu poate fi altfel. Nu poți obține rezultatul dorit dintr-o inacțiune.  Nu poți sta spectator pe tușă așteptându-te ca jocul să îți fie favorabil. Dacă nu dai în minge nimic nu se întâmplă. Văd tendință de naștere a unor partide noi pe facebook și în zona virtuală în genere. E bine că oamenii se coagulează. E bine că încearcă să acționeze. Nu mă pricep la politică, însă am un straniu sentiment că oricât de bineinteiționați am fi când înființăm un nou partid, nu facem decât să gustăm mereu din aceiași paradigmă. E același sistem la care am schimbat o rotiță. Dacă operatorii sistemului nu se vor trezi, dacă ei vor continua să doarmă comod lângă utilaj, așteptându-se să găsească produsul finit executat în condiții bune când se trezesc, vom avea același rezultat.

După cum scriam în postările din seria "Marea scăpare" întregul sistem din zilele noastre, fie el politic, social sau administrativ, are la bază teoria evoluționistă a lui Darwin, care reduce omul la un mecanism complex care are o serie de reacții la stimulii potriviți, că gândirea este generată de creier printr-un complex proces bio-chimic-fiziologic care dă naștere ideilor în funcție de stimuli. Atributul principal al sufletului - emoția , fiind ignorată sau cătândui-se și ei explicații fizico-mecanice. În sistemul de învățământ suntem pregătiți să jonglăm cu idei logice, cu raționamente igonrându-se partea emotivă. Ajungem în ciudata situație, că teoretic știm ce avem de făcut. Dar când ești în situația propriuzisă, care cere acțiunea, emoția te împinge să iei alte decizii decât cele logice. Totuși...există cineva care nu se ferește să folosească acest atribut uman. Există cineva pentru care sufletul sau emoția nu este un subiect tabu. Dimpotrivă, este intens studiat și folosit. Este vorba de departamentele de Public Relations. Tot ce este reclamă se adresează direct sufletului, atinge o coardă emotivă, și nu se bazează pe logică, așa cum sistemul de învățământ ne școlește.

Această epocă neagră a manipulării maselor nu poate fi deci spartă decât dacă ne reîntoarcem la fundamentele umanități. Dacă reintroducem în ecuație sufletul, dacă studiem, învățăm și stăpânim emoția. La nivel de logică este foarte simplu să spui: Eutanasiați toți câinii. Fără ei ne va fi mai ușor. E o afirmație care se înscrie perfect în spectru logic, și face abstracție totală de sufletul VIU, de emoție. O persoană care emite o astfel de afirmație ar trebui să ia parte activ la campania de eutanasiere. Să vadă, să simtă gustul deciziei logice. Când vezi o sută de câini morți înșirați, când trebuie să muți un corp lipsit de viață, inert,ți se declanșează o emoție, o răscolire de care la nivel de logică, nu ai cum să ții seama.

Însăși corpul uman reprezintă o unitate de celule. O imensă "mare" de celule care acționează la unison.  Ca întregului corp să-i fie bine, fiecare celulă trebuie să se simtă bine. Dacă te doare o măsea, chit că acea măsea reprezintă suma unui număr infim de celule în raport cu restul corpului tău, întregul corp nu se mai simte bine. Fără ca măcar să ne dăm seama, nu ne tratăm pe noi ci tratăm acea sumă de celule în suferință. Tratându-le pe ele, obțin armonia întregului. Același tip de mesaj încearcă și misticii să îl propage. Dacă ajuți un om aflat în suferință în sensul de a-i alina suferința, întregul se va simți mai bine. Iar tu ești parte din întreg. E ciudat, dar experiența pe care am acumulat-o deja în toate sistemele care au funcționat deja individualismul promovat în sistemul educațional nu rezolvă aceaste probleme. Încercând mereu să-mi creez condițiile să mă simt bine, mă voi izbii mereu de ceilalți care nu se simt bine, pentru că întreaga societate presupune o raportare, o relaționare. Ajutându-l pe cel de lângă mine, am ajutat la vindecarea întregului care mă va face pe mine să ma simt mai bine. Se pare că așa a fost construită ecuația: dacă vreau să îmi fie bine, trebuie să îl ajut pe aproapele meu , nu pe mine.

Sistemul de relații sociale, prietenii acțiuni, așa cum este el construit astăzi ne îndepărtează de cei care gândesc asemenea nouă și ne face să căutăm mai mult compania celor de care avem nevoie. Fie ne caută ei pe noi. Așa ajungem să petrecem timpul liber cu oameni cu care nu avem mai nimic de împărțit. Dar vă atrag atenția că orice timp petrecut cu o persoană cu care nu va face placere, vă răpește timpul potențial de a sta cu o persoană de care aveți nevoie. Dacă în cercul de prieteni ești cam "dus" că te bați pentru Roșia Montană, fă-ți un grup de prieteni dintre cei din piață. care toți se bat pentru Roșia Montană. În acel grup de prieteni, orice om care NU se bate pentru Roșia Montană va fi considerat "dus". Interacționarea cu oamenii care gândesc la fel este cheia care poate sparge monopolul manipulării.

Am început să zic una, și m-am luat cu alta...așa pățesc când mă iau cu scrisul. Am sfârșit prin a amesteca politica cu civica, cu sufletul, cu prietenia, cu anatomia și cu prietenii. Dar oare nu asta este viața? Un mare mix între aceste concepte, și încă multe altele nepomenite aici? Nu este viața însăși rezultatul acestor componente în proporții diferite? Noi nu facem altceva decât să umblam la procentele mixajului. Acum avem 90% politică, și câte 1 % suflet, 1% prietenie 1% acțiune civică la nivelul colectiv. Dacă umblăm puțin la procentele astea declanșăm schimbarea. Dacă modificăm datele aflate în interiorul celui 90% politic, nu se schimbă nimic.Probabil că la nivel personal sunt mulți care au 90%suflet dar rămân cu 1%civică, și astfel la nivelul colectiv nu se schimbă nimic. Dacă mărim puțin procentele la suflet, civică și prietenie, singurul loc de unde poate scădea rămâne politicul, care va pierde din putere. Sigur acest exemplu este doar o joacă de idei, o exemplificare, puteți să înlocuiți fiecare cu procentele voastre. Dar raționamentul rămâne același.

Eu cred că ne aflăm la un prag foarte interesant. Care necesită o altfel de acțiune.Un alt tip de abordare. Sistemele piramidale sunt ca șarpele din basme, căruia de câte ori i se taie capul îi crește altul în loc. Felul în care este construită ierarhia și competiția din interiorul sistemului generează această situație. Cei care se află dedesubtul funcțiilor de decizie tind mereu să le ia locul. Iar sub ei, se află alt nivel de o importanță mai mică, și el format din oameni care urmăresc pozițiile de deasupra. Se știe deja din istorie că orice mișcare de înlăturare a unei puteri nu face decât să deschidă drumul celor care erau dedesupt și asteptau momentul prielnic. Ei știu deja toate regulile jocului, și în plus știu deja ce anume să nu mai repete pentru a nu mai avea aceiași soartă ca sistemul precedent. În afară de asta se știe deja că tensiunile care se cumulează într-o societate, odată cu schimbarea sistemului se consumă. Se relaxează, pentru că societatea civilă nu poate pur și simplu să trăiacă mereu tensionată. Acumulează tensiuni care se eliberează odată la un timp prin mișcări de mase. Momentul imediat următor, și am putea lua aici ca reper revoluția din '89 este unul în care lumea politică nu mai este urmărită. Beneficiază de o relaxare din partea populației. Această relaxare, permite sistemului să își ia măsurile necesare, să își creeze propriul sistem de apărare pentru mișcările viitoare. De asta eu cred că acum aflându-ne în situația în care știm și am înțeles toate astea nu mai putem merge pe același tipar pentru simplul motiv că vom obține același rezultat. Aceste sisteme mastodont au fost construite de-a lungul timpului, pas cu pas, furând din puterea cetățeanului și crescânduși propria putere. Astfel e de bun simț să intuim că un rezultat pozitiv se va obține derulând procesul invers. În sensul redării puterii către oameni pas cu pas ca aceștia să se obișnuiască cu ele și nu printr-o răsturnare violentă de situație care , așa cum arătam mai sus nu ar duce decât la o situație de perfecționare a sistemului actual.

Termin parafrazăndu-l pe Mooji: Nu știu ce veți face cu aceste cuvinte, nu știu la ce vă vor ajuta. Poate își vor găsi drumul lor...poate vor fi răspunsuri la căutări, poate se vor pierde. Dar evoluția este cu un singur sens, și indiferent de rezultatul acțiunii Roșia Montana, vor rămâne niște legături între anumiți oameni care nu mai pot fi desfăcute de sisteme. Aceste legături sunt baza unității. Această unitate este începutul dezasamblării mecanismului.

Notă: Nu sunt politician, nu am studiat în profunzime nimic care să susțină ceea ce am scris mai sus, nu sunt expert în nici un domeniu, dar dreptul la liberă exprimare este garantat în constituție pentru toți, și nu este condiționat de studiile de specialitate. Consider că monopolul experților pe orice domeniu trebuie să ia sfârșit. Nu am nevoie de nici un studiu ca să văd suferința. Nu am nevoie de nici un expert să văd sincopele sistemului. Nu am nevoie de strategi ca să văd că inevitabil, graficul se îndreaptă mereu în jos. Nu am nevoie de analiști să îmi explice că un grafic care indică o scădere, este de fapt o creștere neobservată de profani. Nu am nevoie de NIMENI ca să constat realitatea.

Avem deci toate uneltele necesare pentru schimbare. Le vom folosii?