vineri, 30 august 2013

Unde se termină politica? Şi unde începe Roşia Montană?

Politica se termină unde începe acţiunea civică. Am mai scris şi am să mai scriu despre asta.Sistemul politic este răsturnat cu totul. Este complet cu capul în jos. Cum aşa? Pentru că proiectele politice nu mai pleacă de la o nevoie reală. Toate instituţiile sunt atât de "gâtuite" de sistemul politic, încât, în goana lor spre vizibilitate vin cu proiecte proprii. Proiectele propuse sunt cele care dau cel mai mare impact electoral şi nu cele care rezolvă o nevoie reală a unei comunităţi.De ce se întâmpla asta? Pentru că partea administrată, populaţia, cei care au de fapt nevoile nu le exprimă. În lipsa unor nevoi  clare exprimate de populaţie, sistemul îşi va genera propriile proiecte ca să îşi justifice existenţa.Ca să credem că avem nevoie de el. Bineînţeles că acest sistem este vechi şi ineficient. Practic ar însemna să umblăm mereu cu petiţii şi manifestaţii ca să ne prezentăm mereu nevoile, ca sistemul să le rezolve. Aşa a fost construit sistemul: Să fie foarte simplă iniţierea propriilor proiecte şi foarte greu să le oprească cetăţenii. Am mai disecat acest subiect în postarea "Oraşul şi iluzia comunităţii".
Vreau doar să înţelegeţi că tot acest joc politic se desfăşoară în lipsa unei opoziţii. Şi hai să ne-nţelegem de la început: opoziţia între partide este o iluzie. Ei sunt de aceiaşi parte a baricadei nu au cum să se opună unul altuia. Opoziţia reală adică forţa care se opune cu-adevărat politicii este societatea civilă prin acţiunile civice. Este o foarte mare iluzie care ni se creează prin educaţie că unele partide sunt la guvernare şi altele în opoziţie. Asta ne adoarme, prin aceea că ne creează iluzia unor forţe care se opun şi se balansează reciproc. Înţelegeţi că tot sistemul politic este la conducere, ei se opun doar în interior, între ei, dar nu are nici o legătură cu opoziţia. Ca să ai o forţă care se opune la orice ea trebuie să fie din exterior. Forţele din interior se neutralizează reciproc, ştim asta de la fizică.Deci opoziţia reală a sistemului administrativ este societatea civilă.Sistemul administrativ pretinde că există pentru a servi societatea civilă...asta e a doua falsitate care ne adoarme. Pentru că acţiunile administrative nu mai pornesc de la nevoi reale, ele nu mai servesc societăţii. Dacă nu mai servesc societăţii, atunci servesc altcuiva, deci se opun societăţii.Deci sunt în opoziţie! Iată deci că realitatea din acest moment ne arată că societatea civilă este adevărata opoziţie a sistemului de administrare. Servitorii s-au unit contra stăpânilor.. Şi asta necesită o acţiune. Pasivitatea nu mai ajută.
Am mai postat despre tehnicile de manipulare pe net, acum vreau să vă supun atenţiei o deformare simplă a unei situaţii care răsuceşte cu totul realitatea inducând societatea civilă într-o mare eroare: Mult discutata deja problemă de la Roşia Montana.  Şi acolo funcţionează principiul "întoarcerii pe dos" . Nevoia oamenilor din comunitatea care trăieşte acolo nu este exploatarea aurului. Ei nu au o astfel de nevoie şi nu au cerut-o. Atunci cum de ne-am trezit cu un astfel de proiect de lege? Invocându-se acel iluzoriu "interes naţional". Păi putem invoca oricând interesul naţional dar care este nevoia de la care s-a plecat? Cine a cerut asta? Dacă societatea civilă nu a cerut-o nu este un interes naţional. Este un interes administrativ. Un proiect care a plecat de la o nevoie politică nu de la una cetăţenească. Apoi au pus în opoziţie cele două părţi care în realitate sunt de aceiaşi parte a baricadei: comunitatea de la Roşia Montana contra restului ţării prin invocarea interesului "strategic şi naţional".Deci o parte din populaţie doreşte ca proiectul să se realizeze dar nu-şi dă seama că nu a cerut-o.Deci nu a plecat de la o nevoie reală.Această parte este acum în opoziţie faţă de comunitatea de la Roşia Montană. Luaţi aminte că ambele tabere fac parte din societatea civilă care este în opoziţie reală cu sistemul administrativ, dar se luptă între ele. Nu ştiu dacă reuşesc să vă transmit destul de bine subtilitatea jocului... Normal că orice cetăţean român vrea să fie mai bine în ţară , să meargă economia şi toate restul dar toate aceste aspecte iluzorii, nu se pot opune unei situaţii reale. Relansarea economiei şi câştigurile promise sunt o iluzie. Poate nu se vor materializa niciodată, poate la o nouă criză aurul nu va mai fi considerat un etalon, poate contractele se vor modifica ulterior, poate vom pierde de fapt ca şi în cazul "Bechtel" şi vom plăti şi datorii. Tot ce presupun eu aici este ipotetic desigur, dar la fel de ipotetice sunt şi câştigurile. Dar există o realitate: Oamenii din Roşia Montană, care trăiesc acolo! Ei sunt reali şi vor avea de suferit. Şi mai există o realitate. Nimeni din societatea civilă nu a cerut acest proiect! Cei care ne servesc au venit cu el! Nu există această nevoie! . Şi mai există o realitate... Un politician declara mai deunăzi că avem o datorie morală faţă de investitori...POFTIM??? De când această datorie morală?  De când aleşii care ne servesc au datorii morale faţă de o companie privată? Păi dacă se ştiau cu datorii morale, trebuiau să nu candideze! Să-şi rezolve datoriile. Nu doresc să spun nimic despre investitor, poate face un joc capitalist, poate are dreptatea sa. Dar noi o avem de apărat pe a noastră. Cântăriţi bine care sunt taberele care se opun cu-adevărat în această luptă.

Ataşez mai jos două filmuleţe făcute de asociaţia Alburnus Maior .

La Roşia Montană, cu excavatorul, morţii sunt rupţi în două 

şi 

STRADA E A NOASTRĂ - mesajul lui Eugen David


Şi dacă v-aţi uitat la primul filmuleţ cum se rup morţii cu excavatorul poate o să înţelegeţi mai bine melodia lui Tudor Gheorghe " Au făcut copii noştrii dinţi"


joi, 29 august 2013

Secretul

Când eram copil şi sufeream din cauza limitărilor din jurul meu, mereu mă gândeam că trebuie să fie un secret. Că sigur adulţii ştiu ceva ce copiilor nu li se poate spune, că va veni o zi când adulţii îmi vor spune: Uite, pentru că erai copil noi nu am putut să-ţi spunem secretul, dar acum că ai crescut, iată... acesta este secretul! Lumea nu este aşa cum ai văzut-o tu. Lumea este cu totul altfel. Tot ce ai văzut şi ai învâţat tu până acum nu mai are nici o valoare, asta este realitatea şi nu trebuie să o spui altor copii. Gândind eu toate astea, încercam să scormonesc prin lumea adulţilor după vreo dovadă, după o mică scăpare din care să pot intui adevărul, din care să pot înţelege că lumea e altfel decât o ştiu eu. Dar nu descopeream nimic, lumea secretoasă a adulţilor era închisă ermetic. Aşa că am renunţat cu timpul la această investigare.Apoi , am devenit eu însumi un adult şi am înţeles că nu era nici un secret, că lumea este un mare vârtej de oameni şi evenimente aruncate în joc de-a valma, gata oricând să treacă peste oricine nu e atent la traversare. Am început astfel să descos tot mai mult regulile după care se mişcă această "valmă" , să dau atenţie micilor amănunte care păreau că ar conta cumva în menţinerea acestui joc. Ba chiar am şi progresat.Ba chiar mă bucuram cu fiecare nou înţeles care-l descopeream, cu fiecare nuanţă rafinată pe care reuşam să o stăpânesc. Cum să scapi de o treabă care nu-ţi convine, cum să faci un om să fie de-acord cu tine, cum să manipulezi o opinie, cum să joci rolul supăratului, cum să suporţi situaţiile în care ai fost târât fără voia ta, cum să mimezi o nepăsare neutră în timp ce eşti în pragul depresiei, cum să te prefaci că ceea ce spune cel din faţa ta contează... Bineînţeles, de câte ori mă bucuram că am surprins jocul , descopeream că de fapt lucrurile sunt mult mai complicate, ca de fapt cel din faţa mea este mai priceput decât mine, că de fapt victoria era înfrângere şi că mai am de învăţat. Astfel am început să înţeleg că nimic nu este ceea ce pare, că întotdeauna mai este un mic amănunt pe care nu-l ştiai, şi care schimbă problema total. Că nu poţi controla nimic, poţi doar să fii din ce în ce mai abil în jongleriile jocului, dor că jocul în sine nu poate fi controlat, avînd mult prea multe variabile care se comportă imprevizibil. Jocul se derula în valuri de bucurie şi tristeţe, în perioade neutre sau perioade de o exaltare nebănuită, alternate cu disperarea inutilităţii, a nonsensului.Şi într-o zi, am aflat secretul. M-a zdrobit subt forţa evidenţei lucrului aflat în faţa ta dintotdeauna. M-a zdrobit cu forţa adevărului indiscutabil, a adevărului clar şi evident.  Ştiţi acele situaţii când pe stradă vezi o cunoştinţă şi te îndrepţi spre ea cu braţele deschise, moment în care o persoană de pe stradă crede că te îndrepţi spre ea? Apoi când deschide braţele la rându-i,  tu treci pe lângă ea spre amicul tău care era în spate? Adevărul este asemenea persoanei care rămâne buimacă şi neobservată în mijlocul drumului. Este în faţa noastră, este evident, dar nu îl vedem de interesul care se află cumva mereu în spatele lui. Şi în încercarea noastră de a ajunge la interes, ferim mereu adevărul.... dar nu oricum. Îl ferim ca şi cum n-ar exista!  Apoi după ce prindem jocul, facem ocolişul ca şi cum ocolişul în sine reprezintă o schemă a jocului, o regulă ce trebuie stăpânită până ajungem în situaţia de a nu mai vedea adevărul. Îl ocolim mereu printr-o fandare care fiecare dintre noi ne-am perfecţionat-o de-a lungul timpului mai mult sau mai puţin. Acea fandare, acel rafinament cu care executăm mişcarea, este abilitatea noastră de a înainta prin jocul vieţii ocolind mereu adevărul. Dar ştiţi cum e: când suntem copii învăţăm să umblăm, când mai creştem ne perfecţionăm alergarea şi restul mişcărilor motrice, apoi devenim atât de pricepuţi încât umblăm pe stradă povestind cu cei din jur fără să mai avem nevoie să privim drumul.  Cu toate astea într-o zi ne împiedicăm la o bordură şi luăm una zdravănă, cu rupt de pantaloni şi julituri, eveniment care foarte abil îl transformăm într-un salt voinic, dibaci, de nimeni nu înţelege ce s-a întâmplat, doar cei care ne văd genunchii rupţi poate. La fel păţim cu adevărul. Ne-am perfecţionat atât de mult încât ne petrecem viaţa afundaţi în micile noastre amănunte şi nu ne iese întotdeauna fandarea de ocolire. La fel cum ne împiedicăm de bordură, la fel zic, ne izbim de adevărul evident. Şi la fel cum transformăm căderea într-un salt dibaci, la fel transformăm contactul cu adevărul într-o nouă fandare dibace. Astfel când îl descoperi, rămâi paralizat. Atât de evident, atât de "în faţa ta" ...Acei care s-au împiedicat, şi s-au oprit pe loc să vadă, şi au văzut, aceia ştiu la ce mă refer. Aceia au descoperit "Secretul" .Secretul că răspunzi. Că de fapt întotdeauna răspunderea a fost la tine. Că nu este nimeni în jurul tău decât TU şi răspunderea TA pentru ceea ce arunci în joc. Nici mai mult nici mai puţin. Că toate jongleriile care le-ai învăţat, le-ai dezvoltat şi le-ai rafinat au fost degeaba. De fapt nu chiar degeaba...acum cel puţin ştii cum NU este. Habar nu ai cum este, pentru că va trebui să înveţi totul de la început, dar cel puţin ştii cum NU este. Şi iată-ma adult, învăţând din nou mersul pe jos, poticnindu-mă. în încercarea de a creea şi stăpâni realitate. Nu iese din prima, sunt pe teren necunoscut, sunt din nou ca nou născut, care umbla pe plastelină, descoperind alte reguli şi alte realităţi.
O jucărie nouă, o faţetă nouă, o actvitate nouă care să umple timpul şi realitatea pe care le creez.. Din nou valurile...din nou extazul şi disperarea, din nou bucuria descoperirii şi gustul nepriceperii. Şi ce diferă de ceea ce am învăţat înainte? Nimic. Poate unghiul din care privesc. Abia de mi-am răsucit puţin fundul în scaunul vieţii şi văd acum lucrurile dintr-o altă poziţie. Şi cât mai continuă treaba asta? N-aş putea spune. Poate că suntem copii încă. Poate că doar trebuie să stăm comozi în fotoliu şi să ne învăţăm să vedem jocul schimbând mereu unghiurile. Atât. Poate că doar atât. Dar în timpul acesta, cei care au crescut zboară de colo colo în jurul nostru şi noi încercăm cu disperare să ne ridicăm. La fiecare încercare, cădem neputincioşi înapoi, doar că în altă poziţie. Şi din acea nouă poziţie vedem un nou unghi al jocului care ne fascinează.... De fapt nu ştiu până când, poate până ne hotărâm noi, poate până cănd hotătăşte Creatorul Cel Mare... nu ştiu.

vineri, 23 august 2013

Să facem ceva cu noi

Când eram adolescent am citit o mică povestioară SF care mi-am amintit-o zilele trecute. Un om fusese capturat de o civilizaţie ostilă şi era ţinut captiv într-o încăpere. Era singur , iar hrana o primea printr-un sistem automat la ore fixe.Camera avea toate utilităţile, era mobilată şi existau toate condiţiile să te simţi bine, singurul inconvenient fiind acela al captivităţii.După câteva zile de captivitate personajul se plictiseşte de celulă şi începe să caute soluţii de evadare. Astfel prima idee care i-a venit a fost să se urce pe un scaun să vadă pe fereastră locul în care este. În momentul în care a gândit asta, un braţ robotizat a pătruns în încăpere şi a scos scaunul.După asta, personajul s-a gândit să folosească în loc de scaun masa.La fel, braţul şi-a facut apariţia şi a luat masa. Atunci el s-a gândit să folosească un cuţit să forţeze încuietoarea de la uşă. Braţul a intrat şi a luat cuţitul. La această fază, omul realizează că fiecare obiect cu care plănuieşte să facă ceva este luat de braţul automatizat, si deci ar fi cazul să schimbe strategia. A început deci să gândească fel şi fel de soluţii, însă mereu îi veneau în minte obiecte de care s-ar putea ajuta şi toate sfârşeau prin a fi scoase din încăpere de braţul robotizat. După ceva timp a rămas în încăpere doar el. Nici un obiect nu mai era, ca să poată fi folosit. Situaţia părea fără ieşire când i-a venit o idee... dacă s-ar folosii cumva de el însuşi ca să evadeze? În acel moment braţul a intrat şi l-a scos afară. Soluţia a fost să facă ceva cu el însuşi.Să se întrebuinţeze.
Ziceam că mi-am adus aminte zilele trecute de această povestioară şi am făcut fără să vreau o paralelă. E amuzant cum noi încercăm după tiparul descris mai sus să ne folosim de obiectele din jur pentru a ne elibera pe noi, dar nu ne vine ideea să ne folosim chiar pe noi înşine. Ca şi în povestioară, sistemul încearcă să ne asigure toate condiţiile să nu ne simţim captivi. Dacă vom cădea în această plasă, nu vom mai încerca să scăpăm.Apoi dacă într-o bună zi vom descoperi că suntem de fapt captivii unui sistem şi astfel privaţi de libertate, în încercarea de a ne elibera încercăm să folosim tot ce avem la îndemână, uitând că toate uneltele care le putem găsii în jur ne-au fost date tot de sistem, deci fie sunt inutilizabile ,fie sunt controlate de sistem,fie ne pot fi  luate.Este ca şi cum un puşcăriaş încearcă să scape folosind uneltele care i le oferă închisoarea.
Desigur că închisoarea îi va pune la dispoziţie doar unelte care nu le poate folosii în acest scop sau i le poate lua oricând. Acum nu zic că sunt cazuri de evadări spectaculoase în care personajele au folosit uneltele pe care (p.s. uneori î-mi amintesc :)   le-au găsit împrejur, dar şi noi putem vedea destule exemple de oameni care trăiesc înafara sistemului, deci au evadat din el.

Morala ar fi să nu vă bazaţi prea tare pe uneltele care le aveţi la îndemână căci ele sunt controlate de sistem.


Pentru a ne elibera trebuie să facem ceva cu NOI ! 

Singuri în camera noastră

Te simţi afectat de ceva doar dacă eşti deacord că are o legătură cu tine. Tu eşti cel care hotărăşte ce are legătură cu tine. Noi nu suntem afectaţi de lucrurile care nu au sens pentru noi. Daca un eveniment nu produce în tine o reacţie tradusă printr-o emoţie reală el nu are legătură cu tine.Până la urmă fiecare e singur în camera sa care e definită de credinţele cu care-şi creează realitatea.Nu vedem omul ci vedem versiunea noastră despre acel om. Acesta este jocul realităţii, al iluziei.


marți, 20 august 2013

Libertatea pe care o urâm

-Mami, noi suntem fericiţi?
-Da puiule! Suntem fericiţi! Dar Tu  simţi asta?
- Da mami, pot să o simt.
-Atunci de ce mă întrebi?
-Parcă uneori nu sunt sigur... văd lucruri în jurul meu
-Unele lucruri se întâmplă în jurul tău, doar pentru ca să ştii cum TU nu eşti.Dacă ceva neplăcut se-ntâmplă în jurul tău, este ca să înţelegi că TU nu eşti aşa. Dar la ce te gândeşti mai exact puiule?
-Mami, acei oameni care strigă după noi de m-ănspăimântă... cine sunt ei?
-Aceia sunt "strigătorii" şi ne ferim de ei pentru că nu ne plac.
- Mami, dar acei oameni care fluieră după noi cine sunt?
-Aceia sunt "fluierătorii" şi ne ferim de ei pentru că nu ne plac.
- Mami, dar de ce fugim noi de "fluierători" ?
- Aşa e jocul nostru puiule! Să fugim de "fluierători" , pentru că nu ne plac.
-Mami, dar când spui că nu ne plac, spui că "nouă nu ne plac' sau "noi nu-i placem pe ei" ?
- Nici noi nu-i placem nici ei nu ne plac pe noi.
 -Dar dacă nu fugim de "fluierători" şi ei ne prind, ce se întâmplă?
- Scriu nişte hârtii, apoi ne iau banii, apoi ne lovesc...
-Dar de ne ce fac ei lucrurile astea?
-Pentru că vor ceva de la noi.Ceva ce ei nu au.
-Bine dar de ce nu le dăm ceea ce vor , să ne lase-n pace?
-Pentru că ceea ce vor ei nu le putem Noi da!
-Dar ce vor ei de la noi , ce nu le putem da, dar totuşi noi avem???
-Libertatea puiule! Libertatea!
- Dar de ce nu au ei libertate?
-Pentru că apără un sistem.Pentru că sistemul le spune ce să facă.
-Deci ei nu sunt răi mami?
-Nu puiule, ei doar fac ce le spune sistemul.
-Dar de ce apără ei sistemul, dacă sistemul îi face răi?
- Pentru că asta au ales Ei puiule.
-Şi noi de ce avem Libertatea şi nu apărăm sistemul?
- Pentru că asta este alegerea noastră!
- Dar de ce ne spun ei "ţigani" mami?
- Din acelaşi motiv pentru care noi le spunem "strigători şi fluierători" . Sunt doar cuvinte ca noi să nu ne încurcăm, ca noi să ştim mereu cine sunt ei dar mai ales cine suntem NOI.
- Mami, dar am auzit cum un "strigător" povestea unui  "fluierător" că aceia nu sunt oameni, şi se referea la noi. Ce suntem noi mami?
-Suntem tot oameni doar că ei nu văd.
-  Dar de ce nu văd ei că suntem oameni, mami?
-Pentru că i-a orbit sistemul!
-Dar de ce se întâmplă toate astea mami?
-Pentru că acesta este jocul care l-am ales, pentru ca data viitoare când noi vom fi fluierători iar ei vor fi ţigani noi să ştim! Pentru ca noi să ne transformăm din "fluierători" în "îngăduitori".
- Mami, dar ne vom aminti noi data viitoare acest joc ?
- Nimeni nu îşi aminteşte decât jocul prezent.
- Şi atunci cum vom ştii noi să devenim îngăduitori?
- Nu vom şti, dar putem alege asta deja de-acum, pentru că acum ştim!

Toate constituţiile prevăd dreptul la liberă circulaţie şi dreptul la liberă exprimare. Pe aceste drepturi am construit apoi limitările...dacă ai paşaport, dacă ţara te primeşte, dacă ai drept de muncă, dacă ai rezidenţă, dacă, dacă...dacă...În afară de toţi aceşti "dacă" aveţi dreptul să circulaţi liberi oriunde! Mă-ntreb de ce am formulat toate constituţiile pe dos, ca să fim confuzi cu totul... De ce spunem : Garantează dreptul la liberă circulaţie dacă respectă paragrafele a,b,c... De ce nu am spus: Nu garantează dreptul la libera circulaţie decât dacă, a. b. c. ? Era mai evidentă condiţionarea.

Într-o incursiune interioară am încercat să descopăr ce anume mă deranjează pe mine la ţigani, şi am ajuns la concluzia că ma deranjează libertatea lor. Faptul că îşi permit să încalce toate regulile care eu le respect, faptul că sistemul nu le poate face mai nimic. Strigătul pe stradă când toată lumea tace este un semn de agresivitate într-adevăr. Este libertatea care şi-o permit ei într-un sistem care nu le poate interzice asta.  De ce mă simt agresat de prezenţa ţiganilor? De simpla lor prezenţă? Pentru că nu respectă regulile care eu le respect.  Aş vrea ca cineva să-i oblige, să-i forţeze, să-i constrângă să facă la fel cu noi! Să respecte, să se supună, să nu mai văd această revoltă, această nesupunere în faţa mea! Să nu mai văd că se poate!

De ce trebuie ca toată Europa să dea legi îndreptate direct împotriva unei etnii? Sunt ţări cu democraţii vechi, încercate. Au deja legi pentru toate situaţiile. Orice om poate fi încătuşsat dacă fură, campează ilegal, agresează pe stradă, orice cetăţean al ţării respective la fel cu orice turist şi în aceiaşi măsură cu un ţigan care nu respectă legile respective. Nu mai trebuie nimic în plus! Avem deja toate legile necesare pentru a priva de libertate orice persoană nu se supune sistemului. De ce mai construiesc bătrânele democraţii legi îndreptate împotriva unor minoriti?

Pentru că nici un sistem nu te poate obliga să faci ceva! El poate spune în lege că este "obligatoriu" dar nu te poate obliga. Sistemul te poate amenda , te poate priva de libertate, dar nu te poate obliga pentru că în orice moment tu poţi alege altceva. Dacă toate legile care încep cu "este obligatoriu ca toţi cetăţenii să....." obligau cu-adevărat, atunci nu mai aveam nici un infractor. Pentru că toţi erau obligaţi să facă cum trebuie. Dar faptul că închisorile sunt pline, ne arată că nu au reuşit să oblige... ci doar să pretindă că obligă.

Î-mi vine să râd cân citesc cât de mult încearcă autorităţile să integreze ţiganii. Le-au făcut case, şi aşezări prorpii şi i-au trimis la şcoală. Într-o lună ţiganii au vândut ce se putea vinde, au băut banii, au chefuit, au pus ce a rămas pe foc şi au plecat la drum.Un bun prilej pentru sistem să arate cu degetul: v-am spus! nu vor! noi vrem... Ce logică are să obligi o populaţie nomadă să stea locului??? Este la fel de ilogic ca şi când ai încerca să-i faci nomazi şi să-i trimiţi pe drumuri pe toţi cei care au o viaţă într-un cămin stabil. Este clar că un asemenea procedeu va da greş! La fel cum scriam în alte postări...nici o lege nu ajută la nimic oricât de frumoasă ar fi dacă nu pleacă de la o nevoie! O nevoie reală! A ascultat cineva vreodată cu-adevărat nevoile unui popor nomad???  Dacă se dorea includerea în sistemul de învăţământ a copiilor de rromi poate că o lege care să permită accesul şi continuarea studiilor la şcoli diferite pe parcurs ce ei se mută, printr-o procedură simplă (a-ţi văzut vreodată proceduri simple în sistem?) poate era ceva mai aproape de nevoia acestor minorităţi.  Cred că se pot găsii soluţii dacă pleci de la nevoi, dar să obligi să se stabilească într-un loc o comunitate nomadă....

Vă rog înţelegeţi că agresiunea este de ambele părţi. Ambele tabere îşi aruncă pietre. Ei vă urăsc pe voi la fel de tare cum şi voi ...... iertaţi greşiţilor voştrii.


Cel mai mult mi-aş dori să se înţeleagă clar că am încercat doar să disec dedesubturile unui conflict mocnit, am dorit să adaug o nouă faţetă de gândire a acestei probleme şi nu să legitimez cumva acţiunile ilegale ale unor asemenea tabere.
Am încercat să vă instig la gândire arătându-vă un alt unghi.


luni, 19 august 2013

Decât un joc...

Într-o zi...demult, cam pe vremea când au început să se răspândească pc-urile în România. Ca orice om în pas cu moda, mi-am achiziţionat şi eu un calculator. Bineînţeles că pe la început erau puţine lucruri care le puteai face pe un pc. Odată limitarea tehnică a echipamentelor precum şi programele aflate la început nu-ţi dădeau prea multe opţiuni pentru distracţie, că la acea vreme nu se punea problema să lucrezi de-acasă pe calculator pentru angajatorul tău. Bineînţeles că şi lipsa internetului reducea mult psibilităţile de folosire, astfel că te trezeai cu "jucăria " cumpărată, şi după ce trecea febra şi trepidarea caracteristică care însoţeşte achiziţionarea unui obiect nou, ajungeai la întrebarea "Bine, şi-acum? ce fac cu el??" Inevitabil următorul pas ca investiţia să se justifice erau jocurile. Consumau timpul şi ofereau distracţia plus adormirea necesară ca să nu te mai întrebi de ce ai cumpărat calculatorul. Aşa am ajuns şi eu un "gamer" dar pentru că termenul de "jucător" are aceiaşi greutate o să îl folosesc în continuare. După ce am jucat zile şi nopţi m-am plictisit.După ce m-am plictisit am schimbat jocurile.După ce am schimbat jocurile m-am jucat zile şi nopţi.  Într-un astfel de impas am ajuns să mă întreb care e scopul şi mai ales cum ajung mereu la plictis pornind de la a face ceea ce-mi place mai mult? Cu puţină autoanaliză am ajuns la o concluzie interesantă. Mă plictisesc pentru că câştig foarte repede. Dar cum ajung să câștig foarte repede? Pentru că toate jocurile contra calculatorului au la bază un tipar. Jucând foarte mult am dezvoltat la rândul meu un tipar, de a căuta tiparul jocului. Odată ce înţelegem tiparul după care este făcut jocul, câştigam mereu. Deci plăcerea mea nu era experienţa jocului în sine ci descoperirea tiparului din joc, pentru a sării astfel peste toate etapele gândite de programator şi făcând praf jocul în câteva minute.
Asta o fac mai devreme sau mai târziu toţi jucătorii. Dezvoltă tiparul care-i duce direct la rezultatul dorit fără să mai treacă prin etapele intermediare. Poate chiar de aceea au asemenea succes jocurile online în care partenerii sunt tot oameni şi mişcările nu mai pot fi prevăzute şi aranjate într-un tipar pentru că se aruncă în joc liberul arbitru, alegerea. Odată ce am înţeles aceste mecanisme am încetat să mai joc jocuri pe calculator, dar această poveste mi-a revenit în minte de curând, când am înţeles că asemenea jucători sunt în toate domeniile. În finanţe, administraţie, imobiliare, firme private , în orice sistem imaginat de om. Cred că fiecare cunoaște câte un patron sau persoană de succes pe un domeniu care pare să posede educaţie sau cunoştinţe mult sub nivelul succesului la care a ajuns. Adică te întrebi imediat: Cum naibii face ăsta afaceri şi mai ales cum face o căruţă de bani căci are capul gol de tot?. Ba mai mult, averm surpriza ca la o discuţie să descoperim că omul de succes din faţa noastră are lacune serioase în chiar domeniul din care face bani! Pare imposibil! Şi totuşi se poate... Pentru că acei oameni au prins subtilitatea jocului, tiparul. Nu trebuie să fii mare deştept cu studii economice ca să faci o afacere de succes. Dimpotrivă, cu cât ştii mai puţin pare a fi un avantaj. Pentru că jocul constă în a descoperi tiparul. Oamenii care fac bani au descoperit un tipar pe nişa respectivă, şi aplică mereu acelaşi şmecherii. Vine un deştept, face studii, aprofundează, face planuri de afaceri şi dă chix. Vine altu, caută direct slăbiciunea jocului, aplică şmecheria, merge afacerea. Sistemul în ansamblul lui este un mare tipar. Sigur că întotdeauna vor avea succes oamenii care speculează acest tipar şi nu cei care gândesc. Ei de-ar fi atât de simplu... Bineînţeles ca să foloseşti tiparul sistemului trebuie să fii puţin pe lângă el. Altfel , toţi am face-o... Şi uite aşa se transformă economia de piaţă într-un nou joc:

"Cine are tupeul să o facă?" În acest joc singurii care pierd sunt acei care nu au tupeul să o facă. 

Puterea "necunoaşterii"

 Citind prin blogosferă am dat de un articolul colegilor de blogosferă de la conspiraţii şi mistere. Articolul care se găseşte aici se întreabă, retoric desigur, când ne-am pierdut puterea. De mult mă gândeam să disec puţin o faţetă a sistemului legislativ, iar citind acest articol mi s-a părut că disecţia mea ar putea fi chiar un bun răspuns la această întrebare.  De multă vreme am simţit o mică păcăleală în spatele acelei prevederi din lege care spune că "Necunoaşterea legii nu te absolvă de vină" dar nu puteam să-i surprind esenţa. Nu reuşeam să văd unde e păcăleala. Pare o prevedere bună ca cei care ar încerca să se scuze că nu ştiau, să nu abuzeze de "rigoarea legilor" . Analizând zilele trecute sistemul pe care funcţionează facebook-ul şi chiar şi sistemul de bloguri care încurajază extinderea nelimitată a bloguri cu conţinut de valoare zero, doar pentru a creea noi spaţii de publicitate care să genereze ulterior trafic şi afluenţă de "clik-uri" mi-am dat seama că acolo stă puterea sistemului. Ştiţi că prin anii '90 era o mare problemă că internetul nu avea nici o soluţie tehnică prin care să facă bani. Practic toate saiturile erau private, oamenii puneau gratuit informaţia la dispoziţie din pur entuziasm iar ceea ce plăteam noi ca abonaţi era de fapt infrastructura necesară pentru a accesa internetul. Din tot acest lanţ câţtigau doar companiile de infrastructură. Undeva după anii 2000 , nu mai reţin exact când , au început anunţurile, că marile motoare au găsit în sfârşit canalul prin care internetul poate fi valorificat, şi că vom intra într-o nouă eră. În acele vremuri era foarte neclar cum vor reuşi să facă asta. Acum e destul de clar că informaţia de care ai nevoie devine din ce în ce mai greu de găsit. Una din metode este această "inundare" a internetului cu conţinut fără valoare astfel încât găsirea informaţiei de care ai nevoie devine greoaie sau chiar imposibilă. Astfel blogurile sau saiturile care prezintă ceva cu-adevărat valoros vor trebui să plătească ca rezultatul să apară în primele pagini . Dacă nu ştiaţi, primele rezultate care vi se returnează când căutaţi ceva sunt de la saituri care plătesc. S-a constatat că oamenii nu răsfoiesc mai departe de pagina 2-3 când caută ceva.Orice ai căuta astăzi sunt cel puţin câteva sute de pagini cu rezultate dar doar primele 3 contează. Ca să apari în primele pagini trebuie să plăteşti.  Nu mai descriu mai departe mecanismele prin care se întâmplă asta, cei care sunt interesaţi pot să facă propriile investigaţii, dar analizând asta am înţeles unde stă puterea sistemului care ne administrează şi implicit conexiunea cu mica prevedere prezentată la început "Necunoaşterea legii nu te absolvă de răspundere." Pasul doi a fost ca sistemul să creeze un sistem de legi atât de stufos încât este imposibil să-l "mai cunoşti" . La fel cum comentam la articolul mai sus amintit, în România sunt 13.000 de acte normative care interzic ceva.  În afară de astea, în fiecare localitate mai vin hotărârile de consilii locale, care şi alea se presupune ca trebuie să le cunoşti.Practic, ca să călătoreşti prin ţară şi să fii sigur că eşti perfect legal, ar trebui să citeşti mai întâi toate hotărârile  consiliilor localităţilor prin care treci.Asta presupunând că deja cunoşti toate cele 13.000 de acte normative restrictive. Şi tot acest sistem creşte zilnic prin noi şi noi legi, prin noi şi noi hotărâri. Acolo stă puterea sistemului: ca a devenit deja arbitrar! Tu nu mai poţi ştii ce reguli încalci pentru că a devenit imposibil să cunoşti toate legile. Oricând poţi fi luat la rost pentru ceva. Inlusiv dreptul la liberă exprimare prevăzut în constituţie a fost condiţionat. Deci dacă strigi de unul singur ca un nebun pe stradă, e constituţioinal ai dreptul să te exprimi. Daca sunt o sută care se exprimă e deja demonstraţie şi ai nevoie de acte pentru asta. Adică, da...e constituţional, dar ai nevoie de aprobare ca să te exprimi liber. Mă întreb care a fost nevoia cetăţenească de la care s-a generat această prevedere. Au fost prea multe demonstraţii? Ce nevoie ar putea genera o astfel de îngrădire ? Ne-am pierdut puterea încetul cu încetul, cu fiecare lege care ne-a interzis ceva. Şi ne-o pierdem în continuare. Nu înţeleg cum nu se scandalizează nimeni, cum nu vede nimeni păcăleala.

Deci sunteţi liberi şi suverani, dar trebuie să respectaţi nişte reguli...bun care sunt regulile? Păi vreo 13.000 plus în fiecare localitate câte un set propriu!

Dacă tot am ajuns aici, nu pot să nu remarc absurdul unor situaţii care iau naştere în sistem. Unele sunt halucinante. De exemplu sintagmele "interes strategic" şi "interes naţional" . Acele sintagme care permit sistemului să emită acţiuni secrete, mascândule după un astfel de interes. Păi "naţional" implică naţiunea. Naţiunea este o sumă de indivizi care prezintă anumite caracteristici, dar naţiune fără indivizi nu se poate. Deci interes naţional înseamnă interesul nostru comun. Fiecare are un interes, iar când toţi avem unul comun el devine interes naţional. Dar culmea, că el devine secret. Deci interesul naţional nu îl ştie nimeni care este pentru că este unul strategic. Înţelegeţi hilaritatea aspectului? Deci noi avem nişte interese care nu le ştim! sunt secrete!
Administratorii noştrii au hotărât să ne adminsitreze unele treburi fără să ne spună cum.În secret! Şi ca să fie ale noastre, le-au denumit "naţionale şi strategice" . Gândiţi-vă că angajaţi temporar pe cineva să vă administreze treburile cât timp sunteţi plecaţi într-o lungă călătorie, să zicem... Şi acel administrator la un moment dat vă spune:  O să fac nişte acţiuni care o să fie foarte bune dar nu pot să vi le spun. Este în interesul dumneavoastră să nu le ştiţi! Sunt pentru binele dumneavoastră... Vă daţi acordul să le fac? Cam asta este situaţia în care ne mişcăm.

vineri, 16 august 2013

De ce aşteaptă unii "să li se dea" ?

   Citind una alta prin blogosferă am dat din nou de nemulţumirea care o văd tot mai des exprimată faţă de o categorie de oameni care aşteapă să li se dea. Nu e greu să găseşti dovezi că această "categorie" este blamată pe bloguri, însă de data asta m-am oprit ceva mai mult asupra faptului, pentru a "opera " o disecţie.  Expresia am citit-o ba chiar şi folosit-o şi eu de multe ori în sensul de a delimita un gen de oameni care aşteaptă ceva de la stat, într-o conotaţie cu sens negativ de aşteptare, milogeală, supunere. De data asta însă vreau să intru puţin mai adânc decât acest sens facil care ne este atât de la îndemână. Că unii aşteaptă ceva de la sistem, şi alţii nu este deja evident. Că cei care nu aşteaptă nimic îi blamează pe cei care stau cu mâna întinsă spre sistem iarăşi e evident. Ceea ce mi-a deschis mie apetitul spre disecţie a fost încercarea de a înţelege cum au ajuns cei ce aşteaptă ceva de la sistem în situaţia asta. Ce credinţe ascunse alimentează acest mod de gândire? Aud de muilte ori expresia "S-a întors lumea pe dos " şi recunosc că este piatra de fundaţie după care mă ghidez uneori. În sensul că dacă descopăr ceva care nu-mi miroase-a bine, ceva care pare puţin cam strâmb, dacă nu reuşesc nici cum să-i surprind esenţa, strâmbăciunea, încerc să-l întorc pe dos. Şi de multe ori se face lumină imediat. Pentru că DA, foarte multe în lume s-au întors pe dos. Cu procedeul "întorsului pe dos " am să disec astăzi această problemă a "statului cu mână întinsă spre sistem." Să vedem deci....
  Cine poate aştepta să i se dea? Cine poate avea o astfel de aşteptare? O persoană care a dat ceva la rândul ei. Pentru că eu am dat, trebuie să mi se dea... Şi ce poate da o persoană sistemului? Bani sub formă de impozite şi taxe. Buuun.... Deci creştem învăţaţi prin şcoli că noi muncim, dăm o parte sistemului ca el să poată exista şi să ne returneze ceea ce noi cetăţenii avem nevoie. Respectiv, siguranţă, infrastructură, protecţie. Apoi sistemul se defalcă în felii şi feliuţe, legislative, executive, ministere şi direcţii, plus tot restul de sisteme prevăzute şi inventate de servitorii nostru: administraţia publică. Atât de împărţită şi de defalcată încât e imposibil să mai înţelegi ceva  Şi mă-ntorc pentru o clipă la stilul meu de a reduce sistemul mare la unul mai mic care poati fi analizat şi înţeles: o comunitate imaginară de 100 de persoane autosusţinută. În această comunitate membrii îşi dau seama că au nevoie de un drum de acces.Efortul pentru a construi acest drum este peste puterile comunităţii. Astfel ei încep an de an să adune nişte rezerve. Fiecare deci dă sau donează, sau participă la avutul comunităţii cu o fracţiune din munca sa , din ceea ce produce el, fie în monedă dacă comunitatea are un astfel de sistem fie în materiale de care este nevoie, fie în orice altă formă posibilă de participare la un proiect comun. Urmarea firească a acestui "dar " spre comunitate este o aşteptare. Aşteptarea folosinţei ulterioare a unui bun comun. Deci am dat o parte din munca mea, din efortul meu, din timpul meu de existenţă ca suflet VIU, comunităţii.  Dar comunitatea este doar un termen care îl folosim când ne referim la un grup de oameni care trăiesc împreună. Deci este un termen, cu care noi indicăm spre un grup de oameni, este o entitate iluzorie. "Comunitatea" nu poate folosii un drum, doar persoanele din acea comunitate. Poate o să râdeţi puţin pentru că tot ce spun eu aici pare foarte logic şi evident, deci enervant de a mai fi citit din nou. Dar încâlciţi în raţionamentele şi credinţele false care le-am acumulat din educaţie fără a le mai cerceta, ele trec de noi nerumegate. De-a gata! Ca un dat!  Am scris prin ce mecanisme ajung entităţile iluzorii să ne conducă şi ce consecinţe are asta asupra noastră în postarile "păcăleala entităţilor iluzorii 1 şi 2." .Ca să continui... deci eu îmi dau aportul de muncă, efortul propriu pentru realizarea unui obiectiv comun al mai multor membrii din comunitate. Rezultatul sau beneficiul meu va fi că eu voi folosi o parte din acel bun.  Prin faptul că toţi membrii vor folosi bunul respectiv folosim în mod destul de "păcălitor" expresia: "comunitatea foloseşte drumul" . Realitatea este că fiecare suflet VIU foloseşte acel bun iar când ne referim la suflete ca întreg unitar, care trăiesc împreună folosim termenul de comunitate.  Plecând de la această idee, sau speculând această idee, precum şi necesitatea ca cei care administrază un sistem în cazul în care el devine foarte mare, cum este cazul unui stat de exemplu, s-a introdus impozitul. Deci fiecare cetăţean dă o sumă de bani care reprezintă un cuantum al muncii proprii pentru dezvoltarea unor proiecte comune. Cred că deja începe să se întrevadă unde vreau să bat... în sensul că impozitul nu alegem să îl dăm ci ni se ia. Cu forţa, vrem nu vrem.  O altă problemă a sistemelor foarte mari este că soluţiile care le propun nu mai pleacă de la nevoi sau dacă pleacă de la nevoi ele nu sunt identificabile de omul căruia i se ia impozitul. Dacă în cazul unei comunităţi mici lucrurile sunt evidente, avem nevoie de drum trebuie să punem mâna să-l facem, orice nevoie identific purced la treabă, deci totul pleacă de la o nevoie. Nu cred că o sută de oameni care trăiaesc izolaţi de un sistem mai mare şi folosesc doar resursele care le produc ei înşişi, s-ar apuca să construiască un drum pentru că e "bine sau aşa trebuie, sau şi alţii au" fără să existe o nevoie clară. La sistemele mari gen stat, sau ministere sau alte forme de administrare ierarhice s-a inventat termenul de  "vizionar" , adicătelea vine unul mai dăştept care are el o viziune, şi ne spune el ce trebuie să facem. Şi dintre mai mulţi care candidează noi îl alegem pe cel cu viziunea mai creaţă şi mai grandioasă. Dar pleacă această viziune de la o nevoie? În plus mai reflectă acest concept de viziune ideea de a administra? Să nu uităm că statul administrază ceva ce există deja.Administrează o mare comunitate de oameni care trăiesc într-un areal geografic. Nu conduce! Conducerea era pe vremea lui Ştefan cel Mare când se avânta el în luptă cu toporul cu două tăişuri şi striga "După mineeee" . Deci după mine!  Urmaţi-mă! Eu sunt primul! El conducea.  Dar de aia am trecut la republică ca să ne administrăm. Eu cred că acest concept de politician vizionar se cam bate cap în cap cu ideea de administrator. Acum strigătul de luptă a devenit un fel de : "După cum spun eeeeuuuuuu......." . În plus să observăm cât de nereprezentativ a devenit sistemul prin care ne alegem administratorii. trăim într-o eră a dictaturii lui "jumătate plus unul" . Genul ăsta de abordare face foarte mult rău. Este exact mecanismul de care are nevoie sistemul ca să se autopropună mereu. Dacă populaţia vociferează că nu e bine, e simplu să te scoţi... păi avem acceptul majorităţii, deci e normal să fie unii care nu sunt de acord cu noi. Noi avem o majoritate care ne susţine nu totalitatea. Dar cine mai verifică dacă, chiar şi cei care au votat pentru majoritatea de la conducere mai sunt majoritari ca justificare a nevoii sau a proiectului care ni se bagă pe gât. Altfel spus odată ales de majoritate, nu înseamnă că aceiaşi majoritate este ulterior de-acord cu soluţiile care le propune administraţia.  Dar cine mai numără? Asta ca să nu mai spun că se câştigă această majoritate doar prin alianţe. Nici un partid nu mai obţine majoritatea de unul singur. Deci dacă o alianţa câştigă cu un procent de 60 la sută este compusă din trei partide (pt simplitate consider în procentaje egale de 20%) are teoretic 80% din populaţie împotriva oricăruia din cele trei partide care ajung să administreze. Care mai este reprezentarea în această schemă? unde mai este majoritatea ?Fiecare din cele trei partide are câte un vizionar în frunte, deci iată cum ne-am încălţat deja cu trei vizionari nu cu unul. Iată cum s-au dus naibii nevoile comunităţii româneşti organizată sub formă de republică parlamentară. Iată deci că  dictatura lui "jumătate plus unul" modificată în dictatura alianţelor nu are susţinere publică reală. Dacă eu refuz sistemul care mă administrază, dar el îmi ia impozit ca să aibă ce sa administreze prin soluţii vizionare nesusţinute de nevoi reale, acel impozit nu mai este aportul meu benevol la binele comunităţii ci este o impunere.
Nu am dat. Mi s-a luat!  Am observat că oamenii care gândesc şi se exprimă clar împotriva formelor de administrare impuse aşa cum sunt ele acum au acceptat deja că impozitele, amenzile şi tot restul de finanţe colectate prin sistemele create în acest scop  sunt bani pierduţi. De asta nu mai au nici o pretenţie de la sistem decât poate să ne lase în pace. Dar o foarte mare parte de oameni au în continuare o aşteptare de la sistem. Şi toată povestea asta lungă şi complicată am scris-o doar ca să vă fac să înţelegeţi de ce unii mai stau cu mâna întinsă şi aşteaptă de la stat. Pentru că li s-a luat ! Este urmarea firească, umană după ce ţi s-a luat fără să fii întrebat, să aştepţi să ţi se returneze ceva în schimb.  Gândiţi-vă că sunt oameni cărora sistemul comunist le-a impus o viaţă o conducere vizionară ruptă de nevoia reală, au fost martori la schimbările politice, poate au simţit mereu păcăleala din spate, poate au fost mereu contra guvernelor care le-au colectat mereu şi mereu bani prin impunere în numele unor viziuni politice. Acei oameni aşteaptă ceva înapoi! Aşteaptă rezolvarea unei nevoi reale care o au EI.

 Data viitoare deci, când mai judecaţi oameni care cer sau aşteaptă ceva de la sistem nu-i priviţi ca pe nişte milogi care aşteaptă să li se dea. Priviţii ca pe nişte oameni cărora li s-a luat cu forţa şi vor înapoi ceva...orice! Ceva ce le poate reda senzaţia că nu li s-a luat degeaba.


miercuri, 14 august 2013

Prizonieri în libertate

Am mai scris cum facebook-ul a devenit un mare ego. O expresie virtuală creată după chipul şi asemănarea noastră, o mare vânzoleală de gânduri aruncate-n joc pe care nimeni nu pare să le mai citească, doar să le "împingă" în faţă pe ale sale. Are toate caracteristicile unui ego: stridenţa, şirul neîntrerupt de informaţie banală care îngreunează găsirea unei informaţii de valoare, goana după auditori, divizarea infinită în grupuri, şi grupuleţe pe infinite criteri stupide gen "iubitorii de maşini cu roţi rotunde" şi în sfârşit, o mare de reclame plasată printre ele pentru a crea o harababură completă. Am scris deasemenea şi despre păcăleala banilor câştigaţi pe internet, şi am mai disecat netul în felii şi feliuţe de gândire, dar zilele trecute am descoperit o valenţă nouă a acestui mare ego, care merită tratată ca atare, adică di-se-ca-tă. Mi-am făcut o mare plăcere din disecţia scrisă a gândurilor mele  pe temele care mă instigă la o astfel de operaţie. Disecţia de la ora de biologie are o mare asemănare cu ce fac eu prin faptul că  broasca odată tăiată, chiar dacă am înţeles ceva , chiar dacă nu, pacientul este mort. La fel şi eu, după ce disec bine subiectul şi tai gândurile în unele şi mai mici într-o analiză măruntă precum sortarea bobului de mac, fie că înţeleg ceva, fie că nu înţeleg nimic, broasca rămâne tăiată, gândul este tranşat şi pus în sac de plastic negru. La mare asemănare cu ora de tăiat broaşte este şi faptul că precum broasca tăiată nu are nici o vină, la fel nici subiectele supuse disecţiei mele nu au nici o vină.
   Zilele trecute m-am băgat în oarece grupuri de FB cu scopul de a-mi face disecţiile cât mai cunoscute, ca aport personal generator de gânduri neştiute în marele ego. Am ales cu grijă anumite grupuri care din denumire sau descrierea care o prezentau păreau a se potrivii cel mai bine disecţiilor mele. Odată trecut de filtrul aprobărilor nu mi-a trebuit mult timp să mă împiedic de reclamele repetate obsesiv pe mai multe dintre ele. Mereu oameni care fac o grămadă de bani de acasă prin metode secrete care le poţi afla doar personal, şi care de bani mulţi ce au nu au dat buzna să-i cheltuie cum ar face orice om sănătos, ci au dat buzna să umple netul ca să ne înştiinţeze pe toţi că se poate. După vreo două trei comentarii în care am încercat sa prezint cât de neutru că este cam off-topic, adicătelea,înafara subiectului, zic: dacă tot sunt grupuri care clamează gândirea şi creativitatea, eliberarea, evoluţia personală şi alte cele, zic hai să găsesc o metodă mai deşteaptă de contra-argumentare. Aşa că am făcut un colaj de imagini în care am ironizat fotografiile cu banii înşiraţi pe masă care erau prezentaţi ca fiind facuţi prin metoda magică. După ceva timp am constatat că am fost exclus din anumite astfel de grupuri, ceea ce era de aşteptat, sau chiar de dorit având în vedere că erau altceva decât pretindeau. Adică pretindeau o provocare la gândire şi s-a dovedit a fi o bază de date pentru aruncat cu reclame. Dar acest mic fapt mi-a deschis o valenţă nouă de gândire, mi-a arătat un nou unghi de a privii lucrurile. Şi cam aşa a ieşit: Fiecare alegem ce fel de comentarii sau postări ajung pe pagina proprie de FB, deasemenea orice grup are o politică care o susţine şi în funcţie de ea moderează activitatea în pagină. Până aici totul normal...o cenzură proprie pe criteriile personale , după chipul şi asemănarea noastră. Deci asta arată  incapacitatea de a accepta un anume comentariu sau postare care nu corespunde părerilor mele, care nu corespunde tiparului meu de gândire. Se pare deci că noi toţi practicăm mai mult sau mai puţin o formă de cenzură în funcţie de cât de mult suntem pregătiţi să acceptăm gânduri care nu ne definesc. Şi asta este în regulă.
 Dar cu ce drept mai putem noi clama dreptul la liberă exprimare garantat în constituţie unei terţe părţi, când noi înşine nu avem capacitatea de a face asta? Pe ce bază mă aştept ca un sistem să permită libera exprimare când eu însumi nu permit asta? Şi merg chiar mai departe şi mă întreb (căci am acest drept) un jurnalist de exemplu , care-şi moderează paginile din reţelele sociale prin cenzurarea libertăţii de exprimare a altora cu ce drept mai poate el pretinde dreptul la propria-i liberă exprimare într-o presă scrisă sau altă formă de media?  Tuturor ne e dragă libertatea de exprimare, şi ne irităm dacă ne este îngrădită, dar avem noi puterea de a lăsa pe cei din jurul nostru să se exprime? Este până la urmă o pagină de FB sau un blog un spaţiu privat? Eu zic că are toate caracteristicile unui spaţiu public. Are vizitatori întâmplători, are flux de oameni care trec prin spaţiul virtual întocmai ca pe stradă. A pretinde că o pagină virtuală vizibilă în internet este o treabă privată e ca şi cum mi-aş face o casă cu pereţi de sticlă şi aş pretinde ca nimeni să nu se uite în interior că-mi încalcă intimitatea privată. Practicăm deci o cenzură într-un spaţiu public cu pretenţia perpetuă ca ceilalţi (presă, instituţii, etc) să nu o facă. Clamăm o libertate de exprimare care noi înşine o îngrădim! Întocmai ca în zicerea populară că "hoţul strigă hoţul" ne învârtim mereu în jurul cozii , incapabili să respectăm noi înşine ceea ce pretindem de la alţii. Acuzăm de cenzură, dar cenzurăm, cerem libertate dar o îngrădim, şi încercăm să creem noi şi noi reguli ale jocului care să ne permită nouă ceva ce poate fi îngrădit altora, iar toată treaba asta o facem să pară "legală" şi o numim "sistem" , după care mai avem tupeul să ne plângem că nu este funcţională. Până la urmă internetul dar mai ales FB nu altceva decât o nouă ocazie de a ne dezvăluii şi mai mult aşa cum suntem, de a deveni şi mai mult noi înşine.

 Gata! Broasca a fost tăiată, pastila aruncată şi provocarea la gândire lansată...

Vă urez succes în a folosi aceste idei pentru propria voastră investigare. Este singura care nu poate fi păcălită!

   

marți, 13 august 2013

Oraşul şi iluzia comunităţii

Că omul este o fiinţă socială se ştie deja, şi oricât am despica firul în patru, dovadă solidă stau toate sistemele sociale sofisticate care le-a construit.
 Doar că în zilele noastre există un vid, o sete imensă de megalomanie, de amplificare până la extrem a oricărui sistem. Aşa am ajuns în situaţia în care nu mai înţelegem nimic, orice analiză mică încerci să faci,  o iei razna cu totul, răpus de multitudinea de factori şi variabile, iar după ce ţi se pare că ai surprins jocul, afli încă un amănunt care schimbă totul din temelii.

 Eu când mă gasesc în asemenea situaţie reduc totul la un model imaginar mai mic care deja poate fi înţeles , desţelenit şi disecat. În încercarea mea de a înţelege cum s-a ajuns la discrepanţa atât de uriaşă între nevoile unei comunităţi şi soluţiile care le oferă administraţiile am imaginat un astfel de sistem mai mic şi lucrurile au început să devină mai clare.

Astfel imaginez modele de o sută de oameni  şi încerc să înţeleg ce nevoi şi consecinţe rezultă dintr-un astfel de sistem social. Şi de mare ajutor în acest caz sunt modelele satelor mai izolate care sunt mici comunităţi izolate în care soluţiile trebuie să fie neaparat locale. Multe soluţii şi raţionamente de folos se pot construi după astfel de modele mai mici.

   Oamenii au început să se grupeze în comunităţi din motive evidente: nevoia de socializare, de împărţire şi circulare a informaţiei, pentru întrajutorare la lucrările care necesită efort fizic mare, pentru a putea ajuta sau a putea fi ajutaţi în caz de accidente sau calamităţi, pentru a se apăra de invadatori , şi restul care se ştiu de la istorie.
 Dacă aruncăm o privire în vremurile mai vechi înainte ca statele să se formeze, oamenii se grupau în Cetăţi. De aici şi denumirea de "cetăţean" . Acuma sigur că ne putem întoarce mult în istorie până la ginte şi triburi ca forme de organizare. Sunt bune şi alea dar pentru a-mi prezenta raţionamentul, disecarea, sondarea care mi-am propus-o e suficient dacă ne întoarcem până la cetate. De fapt vedem că, cu cât căutăm în istorie mai departe de noi, formele de organizare socială, sau comunităţile sunt mai mici, iar cu cât ne apropiem de zilele noastre ele sunt mai mari, ajungând până la metropole.

  Comunităţile cu număr mic de membri se bucură de oarece avantaje care în oraşele de astăzi nu se mai regăsesc. Într-o comunitate cu număr mic de membrii aceştia se cunosc toţi între ei. De aici apare şi o răspundere a acţiunilor proprii. Nu pot să-i fac un rău unei persoane cu care mă văd zilnic şi cu care mă cunosc, este mult mai uşor să fac asta subt protecţia anonimatului care mi-o oferă un oraş.

 Practic dacă ies în miezul zilei pe uliţa unui sat şi răcnesc o inepţie, toţi care mă vor vedea, mă cunosc, port deci cu mine această răspundere. Într-un oraş pot alege chiar o oră de vârf într-o zonă aglomerată pentru a răcnii aceiaşi inepţie şi am toate şansele din mulţimea de oameni de pe stradă să nu mă cunoască nimeni.  Şi de aici rezultă o mare diferenţă de comportamente. Această protecţie care mi-o oferă anonimatul în mulţime deformează profund modul în care ne comportăm.

   Deasemenea, într-o comunitate mică nu am nevoie de funcţii de conducere. Fiecare îşi face bucăţica necesară ca traiul său să poată fi asigurat. Nu are nevoie de o autoritate să impună asta. Dacă este nevoie de decizii care-i privesc pe toţi, este foarte simplu să le dezbată cu toţii între ei şi să ia hotărârea care răspunde nevoii reale. La oraş este imposibil să facem asta. Să ne adunăm toţi sau aproape toţi ca să dezbatem un subiect. În plus mai e o problemă, faptul că intr-o comunitate mică se cunosc între ei toţi membrii duce spre o aplecare, spre o ascultare la nevoia celui de lângă tine.

 La oraş cel care locuieşte în partea opusă de o altă persoană nu mai are interes faţă de nevoile ei. Mi se pare că de fapt tocmai această ruptură , tocmai acest simplu şi banal fapt că oamenii nu se cunosc toţi între ei ne îndepărtează unii de alţii. Apare astfel un dezinteres natural faţă de persoanele care nu le cunosc. Ne comportăm ca nişte străini, iar la nivel de ţară acest efect este şi mai evident.

Pentru un cetăţean din Cluj este egal de neinteresant dacă nu se asfeltează o stradă din Bucureşti sau din Argeş. Şi totuşi compania de drumuri este una naţională, adică adună resurse de la toată populaţia şi le direcţionează după regulile proprii. Care mai e interesul, aplecarea spre o nevoie comună, în acest caz?

   O comunitate mică în momentul în care are nevoie de un proiect local, un lac de acumulare să zicem, ei se pun toţi pe treabă, pentru că sunt conştienţi că nu mai este nimeni deasupra lor care să facă asta. Răspunderea este directă: Nu faci, nu ai. În structurile mari - gen oraş, judeţ, ţară, mereu există posibilitatea ca cineva să o facă până la urmă, deci putem aştepta un timp. Asta duce la o lipsă de apetit pentru implicare. De altfel ce să faci? să sapi şanţul tu? Pentru asta sunt instituţii. Şi iată cum ţi-ai cedat puterea.

   Şi ca lucrurile să fie mai complicate am răsucit cu totul sistemul. Cumva, am ajuns să alegem administratorii urbei sau a ţării în funcţie de ce promit ei să facă. Astfel apare între ei o competiţie de promisiuni. Ei vin cu proiecte politice. Proiectele LOR politice. Dar unde mai este oare nevoia care trebuie satisfăcută? Deci noi votăm (cei care mai facem asta)  un plan care cineva îl va pune în aplicare, o viziune proprie a cuiva şi nu votăm pe cel care are capacitatea cea mai bună de a rezolva nevoia care eu o am acum. Dealtfel nici nu e normal ca o autoritate exterioară să rezolve o problemă sau o nevoie din interiorul comunităţii. Dar asta facem acum ! Într-o comunitate mică dacă nu s-au amenajat malurile râului, la prima viitură suportă toţi consecinţele, iar după calamitate vor pune EI mâna să-şi rezolve problema. La comunităţile uriaşe dacă se întâmplă asta cine e de vină? o autoritate exterioară... primărie, consiliu, fabrica de drumuri, etc, etc, prinde orbul, scoate-i ochii.

   Una peste alta eu cred că aceste structuri sociale mari cum sunt oraşele, prin faptul că izolează individul cu ajutorul mulţimii naşte problemele societăţii de azi. Suntem singuri în mulţime! Şi nu ne vede nimeni !
   Ciudat este că toate structurile astea tind să crească şi să se grupeze în entităţi încă şi mai mari. Ca rupturile să fie şi mai evidente.

Zilele trecute am avut o discuţie  interesantă... La o cabană de munte fiind cunosc nişte localnici care trăiesc semi-izolaţi din tată-n-fiu. Pe acelaşi teren, fac acelasi lucru... îşi duc traiul la fel, în acelaşi mod indiferent de regimul care a fost la conducere. Acum erau foarte necăjiţi că venise primarul din comună să le spună să pună cartofii în altă parte, că este o lege "de la Europa" care zice să nu amesteci şi să împrăştii culturile cum vrei, că trebuie să fie grupate cumva, într-un fel anume. Şi ne întreba pe noi, "ca cuntem mai cetiţi" că ce e bine să facă? Zic bade, spune că eşti de-acord. Şi când vine "Europa " în control să-i dai sapa să mute cartofii după lege.
 Vă daţi seama de situaţie? cineva gândeşte o lege la Bruxelles . Ce legătură are ea cu nevoile unui ţăran dintr-un sat de munte din România? Legea nu mai pleacă de la nevoi ci de la viziune, ca să nu zic ambiţie, deci totul e răsucit.
 Suntem singuri în mulţime! Oraşele nu mai sunt de mult o comunitate. Sunt o mulţime de indivizi adunaţi la un loc care folosesc o gigantică infrastructură comună.Care creşte.Într-un oraş de 50.000 de locuitori, cunosc poate 100 de oameni. Dintr-o sută î-mi împart viaţa cu câţiva.... 49,900 de oameni din oraşul meu sunt străini de nevoile mele pentru simplul motiv că nu mă cunosc! Sunt străin în oraşul meu! Oraşul nu mai este de mult o comunitate!

Feriţi-vă de "Trebuie"

De mai multă vreme am înţeles capcana înşelătoare în care ne aruncă acest cuvânt dacă nu este folosit conştient şi asumat. În prima fază, am făcut o introspecţie interioară şi i-am surprins goliciunea, dar nu am putut surprinde şi cristaliza ideea într-atât încât să o pot aşeza în idei scrise. Trebuie să vă spun că scrisul a devenit forma mea preferată de comunicare de când am observat că te forţează oarecum să gândeşti. Vorbitul este cea mai reactivă forma de comunicare. Da, da! reactivă! Adică nu creează o acţiune ci o reacţie la ceva existent. Acţiunea de orice fel este însăşi esenţa Vieţii! Reacţia ca să existe are nevoie de o acţiune existentă deja. Reacţia este esenţa tiparului, ea are nevoie de un stimul, după care răspunde într-un fel prestabilit şi previzibil. Când acţionez, eu creez ceva, un lucru, un eveniment, o realitate iar când cineva vine şi critică el reacţionează la acţiunea mea. Am observat că vorbirea se bazează mai mult pe reacţie decât pe acţiune, pe cănd scrisul se bazează mai mult pe acţiune.Când am un stimul în faţă, o acţiune în desfăşurare, vorbitul, exprimarea prin cuvinte iese din mine fără a mai putea fi verificată, dezvăluindu-mi astfel tiparele care le-am acumulat, pentru simplul motiv că tirajul vorbirii în timpul unui dialog nu mai permite verificarea ideilor. La scris, fiecare cuvânt aşezat , deschide valenţe noi şi împinge astfel la gândire, la cugetare.Viteza mică de avansare obligă mintea să încetinească şirul, având astfel timp să creeze şi să verifice diverse conexiuni . De aceea , eu de multe ori surprind câte o nuanţă subtilă, dar care-mi scapă, fără să o pot aranja în gânduri scrise. Abia după ce am sondat suficient valenţele, abia după ce am surprins acele nuanţe subtile de mai multe ori şi le-am investigat, începe să se cristalizeze totul. Şi abia apoi vine şi capacitatea de a le pune în scris.Acesta a fost şi cazul cuvântului "trebuie" care poartă în spate şi conceptul corespunzător. Zilele trecute am avut ocazia să petrec mai mult timp cu o persoană care folosea foarte mult acest cuvânt, şi am reuşit astfel să smulg esenţa sa. "Trebuie" este unul din cele mai înşelătoare cuvinte pentru că transferă răspunderea de la o entitate clară identificabilă, spre o entitate inexistentă sau neidentificabilă.  Să vedem deci cum se întâmplă asta...
   Când eu spun unui copil - trebuie să mănînci tot! -sau trebuie să te îmbraci ... Ce am comunicat eu de fapt? ce s-a recepţionat de partea cealaltă a firului? Aţi observat că de multe ori acest gen de dialog continuă cam aşa:-Trebuie să faci asta! - De ce trebuie?  -Pentru că spun eu! . Deci iată că avem şi un responsabil pentru această cerinţă: "Eu" .
În loc să spun: -Eu aş prefera să mănânci tot , - spun: -Trebuie să mănânci tot!   Observaţi cum folosind cuvântul "Trebuie" nu mai avem pretendentul condiţiei , şi deasemenea şi nouă ni se relevă adevărul... spunând - Eu vreau să faci X,Y,Z. acţiune risc să primesc un răspuns de genul - Dar eu nu vreau! Deci e o luptă între alegeri, o luptă de opţiuni care aşează puterea în mod natural la cel care acţionează. Când spun că - Trebuie să faci asta ... celălalt nici măcar nu are cu cine argumenta, nu are cui să se opună, căci a disparut pretendentul din această propoziţie... trebuie pur şi simplu....pentru că aşa se face, pentru că aşa trebuie, pentru că aşa face lumea, trebuie ca să creşti mare...şi câte alte justificări stupide în care nu se poate identifica nici un pretendent . Aşa că folosim acest cuvânt cu bună ştiinţă pentru a ne extrage din ecuaţia răspunderii: Eu nu aş vrea, dar aşa trebuie . Totuşi la ce mai e bun acest cuvânt, pentru ce a mai fost el adăugat în dicţionar? E absolut în regulă dacă este folosit cu indicarea sursei limitatoare, căci "trebuie" este un cuvânt limitativ. El are sens dacă există o regulă sau o serie de reguli emise de un factor limitativ identificabil. De exemplu la serviciu avem un set de norme specific, prevăzut în normele sau regulamentele interne. Regulamentul intern prevede următoarea procedură... Regulamentul intern fiind un set de norme elaborat de patronat sau conducătorii unităţii cu scopul de a coordona activitatea într-un anume fel, eu prin natura postului având obligaţia de a le respecta. Sau: Codul rutier prevede următoarele norme de limitare..... trebuie deci să respectăm aceste norme. Dar are sens câtă vreme am specificat emitentul pretenţiei. În momentul în care "trebuie" devine o cerinţă cu caracter general, vag, iar factorul limitator nu este identificabil, este pur şi simplu un nonsens. De fapt dacă mergem mai adânc, o să observăm că de câte ori folosim cuvântul "trebuie" fără ca factorul limitativ să fie identificabil, vom observa că este de fapt o pretenţie proprie prin care încercăm să ne ascundem pe noi înşine ca factor limitativ. -Trebuie să faci curat ! ar fi mai corect să devina - Eu vreau să faci curat! deci nu este o cerinţă generală impusă de cineva care nu ştiu cine este ci este o cerinţă sau condiţionare care pleacă de la mine. bineînţeles că putem primii răspunsul "Eu nu vreau!" . În fond TOŢI am primit dreptul să ne exercităm liberul arbitru.
De altfel eu cred că educaţia bazată pe cuvântul "trebuie" creează confuzie în mintea copiilor, ei nereuşind să înţeleagă a cui este această cerinţă exact şi de ce sunt forţaţi să o respecte. Lucrurile devin mai clare când specific sursa: asta trebuie pentru că e în codul rutier şi o folosim când circulăm pe drumuri publice, asta trebuie pentru că este din regulamentul intern al şcolii, şi astalaltă, nu trebuie dar mi-ar place mie dacă ai face-o.  La adulţi mi se pare o fugă de răspundere, prin neindicarea factorului limitativ care de fapt sunt eu.

De aceea eu mi-am propus ca acest cuvânt "trebuie" să-l înlocuiesc cu "mi-ar place să...."

duminică, 11 august 2013

Mintea mea spune "NU"

Eva a fost păcălită de şarpe.
Creştinii sunt păcăliţi de diavol.
Ateii sunt păcăliţi de minte.
Nebunii sunt păcăliţi de voci.

Dar cine hotărăşte dacă ascultă şarpele,diavolul,mintea sau vocile?
Oricine ţi-ar şoptii, TU eşti cel care decizi dacă asculţi !
Atât de mare este puterea TA!
Oricât de frică ţi-ar fi,
Oricât de disperat ai fi,
Oricât de forţat de împrejurări ai fi,
Oricât de lipsit de putere ţi se pare că ai fi,
Nici o autoritate exterioară ţie nu te poate forţa,
Decizia finală este a ta!
Indiferent după ce concepte te ascunzi,
Indiferent unde îţi ascunzi răspunderea,
Indiferent cât de vehement negi,
În Viaţa TA, hotărârile sunt ale tale
În viaţa TA răspunderea este a TA!
  Tu nu răspunzi pentru o parte din ceea ce ţi se întâmplă,
Tu răspunzi pentru TOT ceea ce ţi se întâmplă.
Trezeşte-te! Puterea este la TINE!





sâmbătă, 10 august 2013

Atenție la servitori!



Tu ți-ai luat un servitor ca să te ajute în treburile casei.Să mai poată rânduii din trebi cât tu ești dus la lucru. I-ai dat cheile casei să poată intra în camere să facă curat.Apoi i-ai dat sarcini prin curte, iar servitorul tău a spus că nu mai rezistă singur. Și ai mai angajat un servitor. După un timp le-ai mărit atribuțiile, le-ai dat cheile de la seif și de la camera unde îți pastrai bunurile de preț și economiile. Dar acum doi servitori trebuiau hrăniți iar cum tu nu aveai timp pentru asta, ai angajat un al treilea servitor ca să gătească pentru toți. Astfel, an de an numărul servitorilor tăi au crescut, iar tu ai luat asta ca pe un semn de prosperitate. Servitorii tăi te lădau mereu că ești un stăpân bun și grijuliu și cu aplecare la nevoile lor. Și-acum tu unde ai ajuns? Ești singurul care pleacă la lucru în timp ce toți servitorii tăi stau în casa ta pentru că acolo este lucrul lor. Ei au cheile de la toate camerele. Ei au acces la toate economiile tale. Ei știu TOT ce se întâmplă în casa ta. Iar tu în timpul ăsta muncești ca să poți plătii servitorii. Desigur când vii acasă ei te laudă cât de bun stăpân ești. Și asta-ți dă o satisfacție incomensurabilă.TU ești stăpânul!

miercuri, 7 august 2013

Păcăleala entităţilor iluzorii (2)

----------Continuare----------

 Să mergem mai departe în jocul nostru de idei privind disecarea entităţilor.Căci da! este un simplu joc de idei. Dar oare realitatea în care trăim acum nu este şi ea rezultatul unui joc de idei? Oare cei care au imaginat toate aceste structuri şi entităţi  în faţa cărora noi ne predăm necondiţionat nu s-au jucat tot cu ideile? Poate fi realitatea noastră un produs venit de-aiurea, care există fără ca cineva să fi emis o idee în prealabil? Diferenţa dintre joaca cu ideile a celor care au imaginat sistemul şi joaca mea cu ideile este că pe primii îi crede mai multă lume şi se conformează ideilor lor. Pe mine mă crede mai puţină lume şi nu se conformează ideilor mele.. Să continuăm deci joaca!
 În materie de iluzie cred că vârful care se poate atinge este un proces juridic  între o entitate iluzorie şi un suflet viu, entitatea iluzorie fiind apărată tot de către un suflet viu.Mai precis o persoană care este acuzată ca a adus un prejudiciu de imagine de exemplu unei instituţii. Eu mă întreb cum poate fi măsurat prejudiciul de imagine, cum se poate demonstra că imaginea a fost iniţial mai "mare" iar după acţiunea unui suflet VIU ea a devenit mai mică. Cum se poate demonstra asta într-un mod obiectiv, ştiinţific şi de necontestat? Nu se poate! Pentru simplul motiv că imaginea unei instituţii nu este ceva masurabil, cuantificabil în date clare, ea însăşii fiind o iluzie. Aşa cum scriam în "Marea Scăpare" toate aceste disturbări sunt posibile pentru că sufletul VIU a fost scos, eliminat, ignorat dint toate sistemele care ne administrează. De pildă un judecător  care apară o instituţie a statului când dă o sentinţă care va afecta un suflet VIU ce a apărat el? Un principiu, o iluzie. Vede el sufletul VIU din faţa sa? Nu face parte din atribuţiile sale de serviciu asta. Sau un suflet viu care merge la o instituţie administrativă căruia el i-a cedat puterea, să-i rezolve problemele administrative de exemplu o primărie. Cum este el tratat acolo? Conform "normelor în vigoare". Ce sunt normele altceva decât o înşiruire de cuvinte, un joc de idei scris de cei cărora avem iluzia că le-am cedat puterea? Pot acţiona angajaţii unui sistem administrativ faţă de un suflet viu altfel decât aplicând nişte norme? NU! Pot ei vedea sufletul VIU din faţa ghişeului şi să se comporte ca atare în sensul de a nu-i face atingere care provoacă suferinţă? Nu ! Pentru că interacţiunea dintre două suflete VII are nişte atribute: acceptare, iubire, înţelegere, EMOŢII . Iar sistemul a scos toate acestea din schemă. Ca sistemul să poată funcţiona au eliminat emoţiile din schemă şi au redus sufletele VII la atributul lor fizic şi la ordonarea logică a acţiunilor. Tot sistemul legislativ este o înşiruire de noţiuni şi raţionamente aranjate logic.Vă daţi seama de asta??? Tot sistemul care le-am creeat neagă însăşi esenţa noastră. Noi, suflete VII a căror atribut este EMOŢIA ne-am creeat un cadru administrativ bazat pe idei logice moarte, din care am eliminat emoţia! Şi ne zbatem zilnic să respectăm acest sistem, să respectăm această auto-limitare imaginată într-un banal joc de idei. La fel de banal ca şi cel care eu îl fac când scriu pe blog. Înţelege-ţi că orice sistem administrativ, oricât de complex, de bine pus la punct, oricât de evoluat dacă nu va introduce înapoi calitatea principală a unui OM aceea de SUFLET VIU  nu va produce decât limitari şi prin urmare suferinţă.
Singurul lucru care s-ar putea judeca pe lumea asta ar fi dacă un suflet VIU ar provoca o suferinţă, o acţiune de disturbare a unui alt suflet VIU. Şi nici acolo nu prea sunt multe de judecat. Dacă soluţia nu ar îmbunatăţii situaţia sufletelor VII implicate nu a iluziei de "dreptate" sau "adevăr" sistemul ar fi la fel de gol şi inutil. Gândiţi-vă ce goale sunt cuvintele următoare"Adevărul a ieşit la suprafaţă! Dreptatea a învins!" ce arată aceste cuvinte? Nimic! Dar "Unui suflet viu caruia i s-a produs o suferinţa într-un mod accidental, i s-a eliminat cauza suferinţei şi i s-a făcut şi o bucurie pentru a mai atenua suferinţa trăită. Nu-i aşa ce diferenţă majoră este când reintroduc sufletul VIU în ecuaţie? când mă interesează trairile sale şi nu iluzia logică împărţită în norme sociale ,administrative,morale, etc, etc,...?
Exerciţiu. Gândiţi-vă că aţi vrea să vă câştigaţi existenţa pe cont propriu.Care este primul lucru pe care sistemul administrativ existent vă limitează să îl faceţi? Trebuie să înfiinţaţi o entitate juridică! Un S.R.L. o P.F orice formă de entitate iluzorie care poate vorbii aceiaşi limbă cu sistemul. Interesant este că tot tu suflet VIU munceşti dar trebuie neaparat să fii reprezentat de o entitate iluzorie.DE ce? Pentru că astfel ai scos Sufletul VIU din schemă. Activitatea ta se va reduce la respectarea unor norme , a unor şiruri de iluzii şi concepte. Înţelegeţi că pentru a exista, a munci , a creea valoare a acţiona în orice fel nu am nevoie de un sistem exterior mie ca să imi normeze acţiunile. Gândiţi-vă doar că toate sistemele din lume care au existat până astăzi au pretins la timpul lor că sunt cele mai bune. Sub toate aceste sisteme administrative, logice singura entitate care poate produce acţiune, valoare, este sufletul VIU. Dar acesta este tocmai atributul său! Că poate interacţiona, creea, acţiona şi modifica realităţi. El poate face deja toate astea, fără un sistem administrativ. Dimpotrivă! gândiţi-vă câtă putere avem ca fiinţe complete, ca oameni vii dacă am făcut toate acestea autolimitându-ne mereu.Am creeat un sistem care să ne limiteze, căruia i-am dat puterea să se dezvolte singur şi să ne producă limitare mereu.Şi în acest joc cu aceste reguli  am interacţionat, am adaugat valoare şi am creat realitate. Atât de minunaţi suntem! Imaginaţi pentru un timp cum va fi ziua când vom înţelege că noi putem face toate acestea fără să ne auto-limităm! Imaginaţi-vă ziua în care vom conştientiza că putem crea realitate fără un sistem care să ne limiteze! NU va fi nici o revoluţie, nici o luptă, nici cea mai mică disturbare! Întocmai când ţii un lucru pentru mult timp, iar într-o zi realizezi că de fapt nu ai nevoie de el.Nu te iei pe tine la pumni, nu te dai cu capul de pereţi, nu faci grevă, nu te baţi cu administraţiile. Îl arunci pur şi simplu.Te lepezi de el. NU mai ai nevoie de el şi renunţi la el într-un mod foarte relaxat şi natural.Fără revoluţie. Vom înţelege că nu mai avem nevoie de un sistem administrativ-limitativ şi vom renunţa să-l mai folosim pur şi simplu. Lipsit de implicarea noastră ca suflete VII în sistem el va devenii exact ceea ce este Un morman de cuvinte, stive de cărţi, legi, norme şi înşiruiri de cuvinte nefolositoare.  Astfel îmi place mie să imaginez, să creionez în jocul meu de idei o realitate probabilă.  Căci orice realitate este probabilă. Până la urmă ce este realitatea altceva, decât un joc de probabilităţi? 

marți, 6 august 2013

Păcăleala entităţilor iluzorii

Aşa cum sunt aşezate acum societatea, sistemele politice, sistemele economice şi cele de guvernământ se bazează pe nişte entităţi inventate, creeate care sunt iluzorii. De exemplu "Statul" este un termen care îl folosim pentru a definii o anume formă de organizare. Deci este un termen, un simplu cuvânt care ne indică forma de organizare a unei naţiuni ca să o deosebim de alte forme de organizare. Apoi cineva a înfiinţat, a constituit nişte structuri administrative în care a împărţit roluri şi care o denumim generic tot "stat". Deja ea este o structură administrativă dar cuvântul îl folosim pentru a demarca sau a indica această structură administrativă de altele.Ea este în continuare o definiţie, un cuvânt care ne indică doar către ceva. Această structură administrativă a fost investită de către cineva cu putere. Deci ca să poată administra, ea are nevoie de cineva care să-i confere această putere. Cineva poate fi o persoanaă un grup de persoane sau o altă entitate administrativă. De ce are nevoie de cineva să-i confere această putere? Pentru că este un simplu cuvânt! o definiţie! o iluzie! un concept  care defineşte o formă de administrare. În momentul în care cineva îi conferă o putere ea devine o entitate! Ea creează acţiuni sau combate acţiuni, care au ca rezultat afectarea unor suflete VII. Deci acţiunile unei entităţi afecteaza, face atingere, influenţează direct unul  sau mai multe suflete vii. Am ales pentru disecare pentru astăzi această metamorfoză în care o definiţie devine o entitate şi cum ne influenţează acest fenomen viaţa. Asemenea "Statului" toată organizarea societăţii se bazează pe entităţi iluzorii: guvern, consilii, ministere, în sfărşit toate formele de organizare care au în spate un concept, o definiţie şi care pentru a exista, pentru a funcţiona au nevoie tot de suflete VII . Un suflet VIU este de asemenea o entitate. Şi numesc entitate o existență de sine stătătoare, delimitată clar, deci care poate fi definită, şi care prin anumite atribute se detaşeaza, se individualizeaza de restul masei generale din care face parte. Un individ este o asemenea entitate dar definiţia de individ implică neaparat o prezenţă fizică. Un suflet este deasemenea o entitate care se diferenţiază de restul sufletelor prin atributele sale proprii, caracteristice  care-i conferă unicitatea. O formă iluzorie, inexistentă, o idee care poate interacţiona cu alte entităţi în sensul că produce efecte asupra lor devine şi ea o entitate. Căci am uitat să menţionez un alt atribut important al unei entităţi este acela că poate interacţiona sau influenţa alte entităţi provocând efecte. Un guvern de exemplu este un asemenea gen de entitate care interacţionează cu sufletele VII producând efecte asupra lor, el însuşi nefiind un suflet VIU. Cum poate face un guvern asta? Cum ajunge o simplă definiţie, un cuvânt care ne indică o formă de organizare să producă efecte asupra unor suflete VII ?  Prin oamenii care deţin posturi în acea structură. Deci urmăriţi cât de deşteaptă capcană am fost în stare să ne creem: Oamenii care sunt întruchiparea fizică a unui suflet viu au creat au plăsmuit, au imaginat o formă de organizare determinată de un concept. Acel concept nu poate exista singur căci este mort. Are nevoie tot de suflete vii ca să existe. Astfel, un grup de oameni, să zicem o naţiune a conferit acest drept această putere conceptului pe care l-au creat. Dar nu era destul pentru că şi puterea este tot un concept.Ca să existe într-adevăr interacţionare cu suflete VII este nevoie tot de suflete VII. Aşa că au numit nişte oameni care să exercite funcţii. Funcţia care o exercită le acordă puterea asupra celorlalte suflete vii.  Pffff.... că m-am încurcat! deci fiţi atenţi:
Un grup de oameni acorda putere asupra lor unui concept de organizare. În numele acelui concept niste oameni sunt investiţi, primesc putere asupra celorlalţi. Apoi ei administrază, conduc, emană legi care afectează şi produc efecte asupra celora care le-au conferit puterea. Înţelegeţi jocul? Nu este nici o putere aici! sunt numai iluzii! Dar de ce numesc eu aceste forme de organizare entităţi? Pentru că ele cresc, se dezvoltă,se apără şi se zbat pentru existenţa proprie întocmai ca un organism viu. Un director de exemplu se va lupta să î-şi păstreze poziţia în administraţie. Dacă nu va face asta, locul său va fi ocupat în scurt timp de altcineva. Şi tot aşa până când în acel post ajunge o persoană care î-şi va apăra poziţia. Şi în încercarea de a-şi apăra această poziţie, acea persoană va schimba persoanele din jurul său cu unele care nu-i vor periclita postul. Le va schimba de câte ori va fi nevoie până îşi va consolida poziţia ori până în anumite posturi vor ajunge persoane care îşi vor apăra singure poziţia deci  nu vor putea fi schimbate. Toate astea până ce sistemul va ajunge la un oarecare echilibru. De acolo începe lupta pentru supravieţuire. Luată individual, toată această entitate este doar o sumă de posturi ocupate de nişte persoane. Privită ca un sistem el tinde să se apere şi să aibe prorpia sa viaţă. Problema este că el produce efecte asupra unor suflete VII el sistemul nefiind viu. Acum înţelegeţi un lucru: toate acele sintagme "guvernul a dat o lege"  "guvernul a aprobat" "statul pierde bani" "economia pierde bani" arată clar puterea care noi am conferit-o unor concepte. Nu există stat! el este o iluzie! este suma unor oameni angajaţi în numele statului. Definiţiile, conceptele nu pot pierde şi nu pot câştiga nimic. Acesta este atributul unor suflete VII. Guvernul nu conduce nimic. Dar o persoană din guvern poate conduce ceva, pentru că este un suflet VIU şi poate interacţiona şi produce efecte altor suflete VII. Toate impunerile care se fac, toate limitările şi impunerile care noi le atribuim, unor definiţii sunt produsul unor oameni VII. Care este păcăleala în această schemă? Păi hai să analizăm puţin. Dacă eu sunt privat de libertate dintr-o eroare judiciară mi s-a făcut o atingere care mi-a afectat existenţa, s-a produs o suferinţa unui suflet VIU. Să zicem că mai apoi se descoperă că a fost o greşeală a sistemului. Cine răspunde? Nimeni! Sistemul nu poate suferi pentru că nu este un suflet viu! Persoana din spatele deciziei ar putea suferi, dar ea este protejată de puterea care i-a conferit-o sistemul căruia eu i-am conferit putere....Noaptea minţii !!! şi jocul ăsta îl jucăm zilnic. Persoane care se luptă sau suferă din cauza entităţilor iluzorii, drame şi suferinţa în numele unor concepte. Cei care înteplinesc funcţiile din spatele sistemului au creierele spalate! Ei consideră că nu fac atingere vreunui suflet viu ci doar ocupă o funcţie administrativă. Este o simplă funcţie, un rol care trebuie jucat şi el de cineva, şi ca atare nu au greşit cu nimic. 
 Ba DA! au greşit! Când tu eşti un suflet viu şi iei o decizie care afectează viaţa unuia sau mai multora suflete VII eşti răspunzător! Iluzia că tu joci nu rol, că ai o funcţie, că reprezinţi ceva, o entitate este o scuză slabă. Dacă deciziile tale produc efecte asupra unor suflete VII eşti direct răspunzător indiferent de conceptul cu care te aperi! Toate organizările şi formele de conducere sunt jocuri cu concepte, jocuri periculoase în care oamenii î-şi fac rău unii altora mascaţi de definiţii, concepte şi iluzii! Nu ai nevoie de nieni să te conducă! De fapt nimeni nu o poate face! Dar tu poţi să cedezi în faţa unui concept şi să pretinzi că altcineva î-ţi conduce viaţa. Permiteţi-vă să înţelege-ţi că NOI ne facem toate lucrurile astea! Noi le mascăm, noi le dăm puterea, noi le creem, noi le trăim. 



........................Va urma............


JOCUL !

-Ei, cum a fost experienţa ta?
-Cam anostă, nu prea sunt mulţumit.
-Cum adică anostă? Ce vrei să spui?
-Adică neaşteptat de grea, de fapt plină de greutăţi şi chiar cam multă suferinţă.... am fost păcălit. Mi s-a spus că o să fie o experienţă unică...
- A fost unică! Crede-Mă! cu suferinţa, hmm, nu ştiu ce să spun. A fost alegerea ta.
- Da, mi s-a mai spus. Dar nu puteam controla jocul. Urmăream mereu fericerea dar obţineam doar suferinţa.
-Poate că nu te-ai pregătit destul. Poate că nu ai înţeles cum funcţionează realitatea.
-Nu ştiu. Dar cred că ceva era defect, că programul nu a funcţionat corect. Mereu obţineam doar suferinţa şi greutăţi. Practic m-am târât tot timpul.
-O fi vreo greşală nu zic nu. Haide să vedem unde este....Când ai ajuns în JOC ştiai că eşti TU? Aveai sentimentul existenţei?
- Desigur! doar este prima regulă a jocului. Toată lumea o ştie....
- E-adevărat! dar ai aplicat-o corect?
-Da. Ştiam mereu rolul care l-am primit, toate coordonatele le-am memorat, am avut grijă la acest aspect.
- Ştiai că în JOC cuvintele nu determină realitata ci doar sentimentele? Dacă ştiai asta simţeai TU oare mereu, în fiece moment că exişti?
- NU nu simţeam.Adevărul e că JOCUL te fură.  Pentru că mă urmărea mereu suferinţa de care nu mai puteam să scap.Şi atenţia mea era distrasă. Dacă nu era suferinţa poate ar fi fost mai uşor...
- Prima lege este aceea că TU EXIŞTI! şi ea nu poate fi influenţată de nimic! nici de suferinţa nici de celelalte variabile din JOC! Apoi ştiai că JOCUL e făcut astfel încât să primeşti ceea ce eşti? Erai plin de suferinţa, sigur că JOCUL ţi-a returnat suferinţă.
- Păi eu vedeam fericirea la cei din jur dar cumva nu puteam să o obţin. Am obţinut de câteva ori ceva rezultate dar JOCUL părea instabil. Perioadele de fericire erau scurte şi nu le puteam controla.
- Crede-mă că TU erai singurul care controlai JOCUL tău. Dar ţi-ai ales ca unealtă ajutătoare FRICA. CU ea nu poţi obţine mai mult. De ce nu ai încercat şi alte unelte? Acceptarea, iubirea, toleranţa ?
-Păi mi s-a spus că scopul JOCULUI este experimentarea Fericirii şi a Extazului, credeam că asta o să experimentez, că nu le pot rata, că JOCUL a fost proiectat astfel încât să nu le pot rata.
- Da, Jocul aşa este construit dar tu nu ţi-ai urmărit sentimentele. Sentimentele sunt unealta din JOC care-ţi arată drumul spre Fericire. Cum simţi că suferi ai primit semnalul că eşti pe drumul greşit.  Când simţi entuziasmul este semnalul că te aflii pe drumul bun.Trebuia doar să faci mereu ceea ce te entuziasmează. Ai făcut mereu, în fiecare moment TOT ce ţi-a stat în putinţa să-ţi urmezi numai şi numai entuziasmul?
-Nu.Pentru că realităţile celor din jur cumva mă conturbau.Ei aveau alte realităţi şi parcă nu le puteam potrivii. Când încercam să-mi urmăresc entuziasmul realităţile celor din jur interferau cumva cu a mea. Şi atunci potriveam parţile din realităţile lor ca să nu mai  interfereze cu ale mele...
- Tu nu puteai controla JOCUL altora! TU puteai controla doar JOCUL tău. Tu trebuia să î-ţi urmezi entuziasmul ca să fii Fericit pentru că asta era unealta care am proiectat-o în JOC. Tu nu puteai ştii ce rol şi-au ales alţii în JOC astfel că uneltele lor nu funcţionau pentru tine.
-Nu ştiu ce să zi... acum pare simplu.Totuşi in JOC nu puteam înţelege.
-Hai să încercăm invers: Ai făcut în fiecare moment TOT ce ţi-a stat în putinţă să scapi de suferiţa?
-Am încercat mereu, dar iarăşi , realităţile celorlaţi din JOC mă blocau cu definiţiile lor să.....
-Aşa cum tu nu puteai controla JOCUL lor , la fel nici ei nu puteau controla JOCUL tău.  Dar acum am descoperit şi greşala ta. Faptul că încercai !Asta e greşala ta. Ţi-ai construit astfel în JOC un rol prin care tu mereu încercai. Tu nu trebuia să încerci. Trebuia doar să faci în fiecare moment TOT ce î-ţi stătea în putinţă să î-ţi urmăreşti entuziasmul. Încercarea presupune un posibil eşec. A încerca până la obţinerea rezultatului înseamnă a trece prin eşecuri până ajungi la rezultat. A încerca mereu, înseamnă a trece prin eşecuri mereu.Deci  ai făcut în fiecare moment TOT ce ţi-a stat în putinţă să scapi de suferiţa?
- Dar de câte ori voiam să fac asta stricam JOCUL altora şi le disturbam realitatea lor.Cumva ceea ce mă entuziasma pe mine era diferit de ceea ce-i entuziasma pe ei. Şi alegeam mereu ceea ce nu-i disturba pe ei.
- Alegerea este o altă unealtă a JOCULUI care o poţi folosi după bunul tău plac.Faptul că tu ai ales să faci jocul altora placut, să urmezi entuziasmul altora şi nu al tău a fost alegerea Ta!  Acum ce ne rămâne de făcut?
- Mai vreu să intru odată în JOC!
- Bine, dar ia legătura cu un Îndrumător să î-ţi explice din nou uneltele care le poţi folosi în JOC!
- Aşa am să fac!


luni, 5 august 2013

Marea scăpare

De ce este Sufletul marea scăpare a sistemului? Ar fi foarte interesant un studiu care să ne arate cum au ajuns persoanele care nu cred în existenţa sufletului în aceasta situaţie. Cum, cine, şi când le-a plantat această credinţă care acum şi-o apără ca şi cum le-ar aparţine? Ca întotdeauna, nu există un singur fapt sau un singur motiv pentru care se ajunge la o situaţie dată. Ar fi prea simplu, prea banal să descoperim păcăleala. Cum zicea Krishnamurti "Suntem mult prea deştepţi pentru asta". Ne-am construit o capcană mult mai complexă şi mai eficace, astfel că întotdeauna o situaţie dată este creată de un complex de factori şi motive care se alimentează şi îşi asigură suportul de credibilitate reciproc. Marea păcăleală a minţii logice este să creadă că poate exista singură şi independentă de o conştiinţă,suflet sau spirit (pentru că toţi aceşti termeni indică acelaşi lucru). Ca şi cum toate aceste informaţii acumulate sub formă de şiruri de cuvinte s-ar putea organiza la un nivel logic fără vreun aport exterior. Ca şi cum aş lăsa o sumă de cuvinte să se aranjeze singure în speranţa că până la urmă vor da naştere unui gând. Piesa de rezistenţa care stă la baza teoriilor care neagă existenţa spiritului sau a unei entităţi exterioare corpului uman este aceea că prezenţa sufletului nu poate fi măsurată cumva, verificată cu vreun aparat de măsură ştiinţific, inventat deci pe o bază de idei logice care să demonstreze fără tăgadă şi de necontestat acest lucru. Astfel s-a creat o nouă divizare în societate, dacă mai era nevoie de încă una. Această divizare împarte, societatea în cei care cred şi cei care nu cred în existenţa sufletului. Bineînţeles că ambele tabere au susţinătorii şi teoriile proprii care le susţin. Bineînţeles că în oricare dintre tabere te-ai plasa nu ai face decât să alimentezi un război existent deja, transformându-l mereu dintr-un război mai mic într-unul mai mare pentru simplul motiv că numărul combatanţilor angajaţi în luptă ar creşte.
Într-adevăr, că toţi aceşti termeni au fost uzaţi în timp de diferite sensuri conexe, mărind astfel prăpastia şi oferind un motiv în plus scepticilor să stea departe. De exemplu termenul de spirit a fost perimat din cauza asocierii sale cu şedinţele de spiritism. Poţi întâlnii astfel persoane care când se lansează o discuţie pe teme de spirit se detaşează clar spunând : eu nu mă bag la astea cu spiritismul, nu mă pasionează. Termenul de conştiinţă a fost şi el asociat oarecumva cu o latură a moralităţii. Se foloseşte expresia "Nu mă lasă conştiinţa" în sensul de ceva împotriva principiilor mele. Principiile fiind o emanaţie logică în opoziţie cu conştiinţa care este Sufletul sau Spiritul care conştientizează, ia act de ceea ce mintea logică ordonează în idei construcţii şi raţionamente. Toţi aceşti termeni perimaţi deja au darul de a ţine departe de zona spirituală un mare număr de oameni. Şi ca tabloul să fie complet, nu putea lipsii concursul dat de sistemele de învăţământ care au scos din ecuaţie sufletul din toate metodele, metodologiile şi schemele elaborate de învăţare.  Emoţia, care este atributul exclusiv al sufletului este ignorată cu desăvârşire. În tot sistemul de învăţământ baza se pune pe competiţie, sistemul de evaluare, aranjare logică şi acumulare nesfârşită de informaţie. Copii care termină şcoala nu au noţiuni elementare despre ce înseamnă sentimentele, care sunt ele şi cum se gestionează. Oare când se va ţine cont de faptul că fără emoţie informaţia este doar un şir de cuvinte lipsit de sens? Da, sufletul cel atât de greu identificabil nu este altceva decât suma emoţiilor care le trăim. Mai departe ceea ce exprimăm, ceea ce spunem în cuvinte nu este decât o translatare a acestor emoţii într-un limbaj comun pentru a ne face înţeleşi.Cât de greu poate fi să îţi simţi sufletul? Căci el poate fi doar simţit! Nu este un gând, nu este un şir de cuvinte de asta mintea logică nu îl poate percepe şi nici accepta. Pentru că sufletul este VIU este ceva ce trebuie simţit nu este ceva logic care se poate ordona în idei. Mintea logică lucrează doar cu raţionamente, ea acumulează mereu informaţii care le grupează la nivel logic de aceea nu poate accepta existenţa sufletului. Pentru că sufletul este ceva ce nu poate fi aranjat, grupat şi jonglat logic  ca un şir de cuvinte. Însăşi existenţa, fiinţarea, a fost transpusă în şiruri de cuvinte de către mintea logică. Dacă cineva te-ar întreba daca exişti, prima reacţie este un zîmbet...normal că exist! Nu mă vezi? Dar de unde ştii că exişti? Cum de unde ştiu? şi urmează dovezile care nu sunt decât o înşiruire de cuvinte. Ca să ştiu cu adevărat că exist este mult mai simplu. E suficeint să verific asta. Închid ochii şi trăgând aer în piept ma întreb, mă cecetez, mă verific dacă exist. Şi rezultatul este o senzaţie, un sentiment, o emoţie, simt ceva. Simt că EXIST ! O simt ! După care transpun această confirmare în cuvinte: DA, exist într-adevăr. Dar cuvintele nu mai au decât rolul  să transmită această informaţie mai departe, să indice înspre FAPTUL CERCETAT. Pentru că oricât aş încerca să transpun VIAŢA în cuvinte nu o să reuşesc. Viaţa este un şir de emoţii VII, vibraţie, fiinţare, mişcare şi schimbare perpetuă care nu poate fi transpuse într-un concept fără sa-i scape sensul mereu. Înţelege-ţi vă rog că toată viaţa pe care o trăiţi este guvernată de suma emoţiilor pe care le simţiţi şi nu de suma teoriilor pe care le-aţi învăţat!  De asta apar mereu diferenţele între ceea ce suntem învăţaţi sa facem şi ceea ce facem în realitate. Toate normele de conduită, morale, sociale şi legale nu fac decât să ne traseze mereu în ce fel trebuie să tratăm o anumită problemă. Şi totul pare în regulă, se pare că am înţeles teoria, am fost la şcoli, ne-am însuşit educaţia dată de părinţi, ni se pare că am înţeles jocul şi îl controlăm cănd ...Zbang... emoţia vine şi spune altceva. Ne-am antrenat toată viaţa despre ce este bine şi rău dar cumva cănd trebuie aplicate simţim altceva şi nu mai putem lua decizia "logică" corectă.  Aceasta este sensul expresiei "a judeca la rece" adică a nu fi implicat emoţional. Pare foarte simplu să plănuieşti cum vei rezolva conflictul cu prietenul tău, primeşti şi sfaturi de de la prieteni, totul e aranjat pe baze logice şi pare clar. Doar că în momentul aplicării intervine emoţia, simţământul. Eu simt că nu pot face asta şi iau brusc o decizie diferită. Aceste diferenţe între ceea ce simţim şi ceea ce am fost învăţaţi sau sfătuiţi că trebuie făcut sunt baza suferinţelor. Frica este un sentiment şi este atributul sufletului şi este cel mai speculat şi mai provocat sentiment în societatea de astăzi. Şirurile de cuvinte, ideologiile, dogmele nu ajută la nimic dacă nu se adresează sufletului. Ele trebuie să fie însoţite de emoţie. Frica este o emoţie numai bună de speculat pentru a ţine lucrurile sub control. Vedeţi aşadar că sistemul nu ne învaţă ce este sufletul şi emoţia dar o foloseşte din plin prin frica perpetuă care o produce.

Ceea ce simţi că trebuie să faci este alegerea naturală a sufletului tău. Este esenţa a ceea ce eşti TU! Ceea ce ai fost învăţat că trebuie să faci este alegerea altora : a sistemului şi părinţilor prin educaţie, a societăţii prin normele morale, a conducătorilor prin manipulare . Înţelege-ţi deci că oricât de perfecţionat ar fi un sistem de învăţământ, dacă scoate din calcul sufletul copilului care îl educă reducând procesul de învăţare la o înşiruire de factori logici el nu va da rezultate. Şi-acum mă întreb cum a putut tolera societatea să ia parte la această mare scăpare? Întocmai ca la transcrierea unui tabel lung, dacă am scăpat un singur rând toate rezultatele ulterioare vor fi greşite indiferent căt de corect şi atent am completat mai departe lista tot aşa odată scos din educaţie sufletul nici un rezultat ulterior nu mai poate fi corect oricât de laboriase şi deştepte ar fi studiile după care se bazează programa şcolară. Astfel ajungem să nu mai vedem omul din faţa noastră. Nu putem să-i vedem supărarea, tristeţea, bucuria, exaltarea, noi găsim mereu argumentul şi cuvintele potrivite pentru el fără ai vedea emoţia.

Schimbăm între noi cuvinte moarte aranjate în propoziţii corecte aşa cum am fost educaţi şi pretindem că asta înseamna să TRĂIM.

Uitaţi-vă la copii când sunt supăraţi. Un milion de argumente logice nu le poate schimba starea. Putem să le schimbăm starea doar cu iubire şi mângâiere. Doar cu sentimentele, nu cu logica. Ei nu au fost încă "seduşi" de sistem. Copii pur şi simplu nu pot trăi la nivel logic de asta ne este atât de greu în relaţia cu ei. Noi ştim mereu! Ei caută mereu.! Căutarea perpetuă este esenţa vieţii. În secunda în care ştii, ai încetat căuarea.Când ai încetat căutarea s-a terminat jocul!