joi, 12 decembrie 2013

69.997 de visători

Prima ninsoare! Albul din cer se aşterne peste mizeria străzilor negre. Întuneric şi lumină. Oraşul negru devine alb. Stratul pufos absoarbe şi sunetele stridente, estompează viermuiala oraşului.
E ora 19 şi băieţii mei sunt entuziasmaţi  de prima zăpadă. Luăm o sanie din pod şi ieşim să ne abandonăm zăpezii. La nici 500 de metri de casa unde locuim începe pădurea cu un mic derdeluş. Când văd chicoteala şi bucuria celor doi băieţi ai mei, mă răscolesc amintiri din copilărie. Hainele pe jumătate ude, pe jumătate îngheţate, mâini şi picioare ude şi îngheţate până la durere şi roşu în obraji. Bunicii ne culegeau pe întuneric direct de pe derdeluş.  Cu-aceste amintiri ajung pe derdeluşul înghesuit de case noi care s-au construit recent furând din spaţiul liber de altă dată...

Linişte. Nimeni. Copii , deşi doar doi, reuşesc din cauza bucuriei naturale să producă imediat o însufleţire a zonei. Mă uit năucit în jur. Nimic. Un moş intră într-o căsuţă dărăpănată, apoi iese repede şi trece alături în alta mai mare construită recent. Face asta trecând peste derdeluş...o clipă ne intersectăm destinele. O clipă. Nu se uită la noi. Nu existăm şi nu există. Universul ne-a oferit doar câteva secunde pentru a fi....

În spatele ferestrelor luminiţele dansează. Acele luminiţe. Luminiţele care ne-au adormit. Privită de pe derdeluş strada pare a fi vie. E animată de luminiţele care dansează. Toate la fel... Acelaşi ritm, aceleaşi culori. Oamenii s-au predat. Au trecut în nefiinţă. Privesc buimăciţi la ecrane de televizor care le dansează în faţă. E dansul morţii. Predarea necondiţionată. Dincolo de perdelele lor trei oameni vii se dau cu o sanie şi chicotesc. Dar nu contează. Realitatea a fost înlocuită cu visul. Toate ferestrele clipesc în acelaţi ritm. Ritmul programului care se încarcă, se injectează direct în creier.

Într-un oraş de 70.000 de locuitori, derdeluşul de pe strada care dă din oraş direct în pădure are trei oameni care se bucură. O mulţime de utilaje grele care preschimbă drumurile albe în unele negre. O mulţime de şoferi nervoşi în mica lor cutie de tablă. Claxoane , înjurături, blocaje...Mica bucurie care ne-o oferă natura a devenit un blestem. Un haos. Oamenii privesc fascinaţi un ecran cu imagini... Frânturi din vieţile altora. Vieţi care nu le aparţin. Au căzut în visare. Au aflat de la televizor că afară ninge.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu