marți, 26 noiembrie 2013

Poveste de iarnă

Ideea îi veni pe loc. I se părea prostesc de simplă. De fapt atât de simplă încât părea ireală. Nici măcar nu mai părea o idee, pentru că era mult mai banală decât orice poveste plăsmuită doar pentru amuzament. Nu prea avea curajul să o spună. De fapt nu prea era nimic de spus. Totul era evident. Era clar şi simplu. De fapt fusese întotdeauna acolo, întotdeauna clar şi întotdeauna simplu.

Îşi dădu seama imediat de puterea imensă a ideii, dar de asemenea realiză puterea oamenilor de a nega evidentul. De a respinge ceea ce fusese în faţa lor dar refuzară să vadă. Deci ideea singură, nu era destul. Avea nevoie de un plan. Avea nevoie de un mecanism prin care ideea să se poată răspândi mai repede decât puteau oamenii să o anihileze. Mai repede decât puteau ei să o ascundă sub preş.  Deasemenea ştia că ideea nu era a sa. Se împiedicase de ea... Îi căzuse în cap, hodoronc-tronc, nici el nu ştia de unde. Când visa uneori ,stând pe spate în iarbă, şi privind la formele pline de înţelesuri ale norilor, îi veneau asemenea gânduri ireale, simple, amuzante, dar le folosea ca o distracţie, ca o joacă pentru a se deconecta de stresul cu care îl presau problemele cotidiene. Şi iată că dintr-o mică revoltă contra propriilor gânduri, dintr-o mică nebunie se născu această întrebare: Dacă ar putea fi adevărat? Dacă ar funcţiona întradevăr? Dacă grijile şi viaţa sa erau o iluzie, şi de fapt aceste vise care le percepea privind norii erau reale? Dacă TOTUL era pe dos? NU nu... TOTUL nu putea fi pe dos. Dar dacă noi priveam TOTUL pe dos?

Dar ce visase? Să vă spun: La început a fost o revelaţie. A înţeles că suntem cu toţii singuri. Oricât de mulţi am fi la un loc, suntem singuri. Nu ne vedem, nu ne auzim, nu ne acceptăm. Suntem o mare îngrămădeală de oameni străini, adunaţi la un loc. Lunateci. Oameni perfecţi. Căci până la urmă reuşiră să reformeze sistemele de învăţământ ca să pregătească oamenii perfecţi. Deacum toţi oamenii ieşeau perfecţi din şcoală: Logică perfectă, planificare perfectă, înţelegere perfectă...Lunateci perfecţi. Căci, asemenea lunatecilor, ei erau deja autosuficienţi. Puneau întrebările şi răspundeau la ele. Creau problemele şi le rezolvau. Omul perfect: Autosuficient. Nimeni nu mai avea nevoie de nimeni! Fiecare îşi crea şi îşi rezolva singur problemele. E-adevărat că unii mergând pe drum şi tot întrebând şi tot râspunzând, aveai senzaţia că sunt nebuni...Dar nu. Nuuuu... era destul să te opreşti puţin şi să-i asculţi, ca să înţelegi că totul era logic. Că vorbeau clar şi coerent, că îşi creau şi rezolvau problemele foarte logic. Nu era nici un pic de nebuneală.Toţi gândeau. Erau perfecţi. Era absurd să mai asculţi pe cel de lângă tine, câtă vreme tu aveai deja răspunsul potrivit.

Oare există mai mult ca perfectul? Să fie asta posibil? Să fi fost această idee a lui un răspuns de natură să perfecţioneze şi mai mult ceea ce era deja perfect? N-aş putea să vă spun. Dar cred că era o idee asemenea celor pe care le avem noi. Acum când toţi căutăm independenţa de sistem, când vrem să ne descurcăm singuri, să nu depindem de nimic, un vis către omul perfect, autosuficient, şi independent pare o nebunie. Aşa cred că a fost şi pentru el, când din lumea autosuficienţei a lunatecilor perfecţi, s-a gândit cum ar fi dacă fiecare ar fi dependent de celălal. Cum ar fi jocul când ceea ce vrei tu să fie făcut de cel de lângă tine. Şi inventă astfel un noi concept, nemaiauzit până atunci : Relaţionarea. Aceea fu baza de pornire la toată revoluţia ce avea să urmeze. Haideţi să pretindem - zicea el-  să ne prefacem pentru o clipă imperfecţi. Să ne prefacem că nu avem răspunsul, iar cel de lână noi trebuie să îl găsească.

A fost o nebunie. Un haos. Vă daţi seama: ei nu erau pregătiţi pentru asta. Nu puteau înţelege ce-i cere cel de alături. Răspunsurile care se primeau la problemele lor de la ceilalţi se dovedeau pur şi simplu nepotrivite. Iar când începură să le aplice se declanşă un dezastru. Un dulce dezastru... Da da, Dulce! Pentru că odată cu frica de necunoscut, aveau şi o dulce senzaţie de Libertate. Simţeau că trebuie să meargă mai departe, că jocul abia acum devine interesant.  Astfel în Noua Ordine care se stabili, noi reguli se inventară. Trebuiră să inventeze un nou concept, care l-au numt "Liberul Arbitru" , ca să poată deosebi pe cei mai pricepuţi în acest joc, faţă de "Propriul Meu Arbitru" cu care funcţionau încă novicii prea perfecţionişti.

De câte ori se plictiseau de joc, noi şi noi reguli găseau ca sa-ă impulsioneze. Ca totul să fie fascinant, şi distractiv. La un moment dat au uitat că este un joc. De fapt era o realitate. O realitate plină de haos de care fiecare visa să se desprindă... să devină independent. Perfect. Autosuficient! Lunatec.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu