miercuri, 20 noiembrie 2013

Este vorba despre şcoală sau despre noi ?

Procesul de învăţare este unul complex. Toate informaţiile pe care le absorb copii de când vin pe lume şi care devin ulterior amintiri, fac parte din procesul de învăţare. Şi când spun toate, mă refer inclusiv la informaţia emoţională. Furia, depresia, bucuria, ignoranţa, frica, stima de sine sunt informaţii de natură emoţională care copilul le acumulează, le dezvoltă şi le trăieşte. Orice eveniment care se petrece în jurul copilului, care ajunge să fie stocat sub formă de amintire, care va fi folosită ulterior pentru compararea şi rezolvarea unor situaţii similare este un proces de învăţare.
Desigur şi transmiterea informaţiei raţionale, logice, face parte din acelaşi proces de învăţare. Nu doresc să disec acum procesul de învăţare, au făcut-o alţii deja, mult mai bine decât aş putea-o face eu. Scopul acestei postări este de a vă canaliza atenţia asupra câtorva deformări ale procesului de învăţare, care sunt atât de prezente, atât de "obişnuite", încât trec aproape neobservate.

1. Convingerea sau credinţa coform căreia copilul învaţă sau acumulează doar informaţia logică prezentată de mine sau de dascăl..
O eroare groaznică, cu consencinţe grave în educaţia copilului. Copilul absoarbe TOT ce transmit eu conştient sau nu în timpul procesului de învăţare. Adică la pachet cu informaţia emoţională şi cu conceptele de care eu mă folosesc. 
De exemplu vreau să învăţ copilul să deseneze o casă, dar din motive diverse, sunt nervos. Eu arăt cum se trasează acoperişul, ferestrele, explic liniile care definesc o casă, dar pe măsură ce copilul desenează şi nu reuşeşte să redea informaţia la nivelul pretenţiilor mele , mă enervez. Pe un ton APĂSAT repet din nou zonele pe care copilul nu le-a priceput, şi începem din nou. După o jumătate de oră, rezultatul nu este cel pe care l-am prevăzut, am mâzgălit 20 de coli, iar cumva copilul pare mai mult că vrea să-mi facă în ciudă decât să ma asculte. Invoc seriozitate şi atenţie, ridic TONUL şi APĂSAT trasez casa, arăt elementele şi liniile componente. În sfârşit copilul pricepe, eu sunt mulţumit de reuşită. Dar oare ce a învăţat copilul meu? La nivel logic a învăţat cum se trasează o casă pe hârtie. Dar la nivel emoţional a învăţat altceva. Ceva de care eu nici măcar nu eram conştient. A învăţat cum să se comporte când înveţi pe cineva ceva, când explici ceva cuiva. Dacă veţi avea ocazia să-l observaţi când se joacă cu alt copil o să vedeţi că în joaca lor, dacă mimează un act de învăţare (o joacă profesor-elev) a copiat întocmai tonul, nervozitatea şi emoţia dumneavoastră.
Exemplele sunt multe: 
Vede la un copil pe stradă  o ciocolată şi vrea să-i ceară. Tu ca părinte îi explici că nu e frumos să cerem de la necunoscuţi pe stradă. Copilul vrea ciocolata şi începe să plângă. Ca să ieşi din această situaţie îi promiţi că veţi cumpăra o ciocolată de la primul magazin. Copilul se linişteşte şi mergând pe drum, după câteva minute uită de ciocolată iar tu ca părinte răsuflii uşurat. Crezi că i-ai dat o lecţie bună, să nu ceară pe stradă, dar tocmai l-ai învăţat tergiversarea. 
Vă las să completaţi mai departe lista de exemple cu unele pe care le-aţi trăit, pentru că ele sunt cele mai relevante pentru dumneavoastră.

2. Rolul  greşit pe care îl atribuim şcolii. Trimitem copilul la şcoală ca să înveţe. Percepţia noastră este că va învăţa lecţiile acumulând informaţiile transmise de dascăli la nivel logic. Dar să vedem ce învaţă copilul la şcoală: Învaţă la pachet toate stările emoţionale pe care dascălul le transmite în timpul orelor, învaţă tot ceea ce vede pe drumul până la şcoală şi înapoi. Învaţă violenţa de la chioşc, învaţă frica de copii mai mari, ignoranţa faţă de copii mai mici. Uneori li se întâmplă ceva iar dascălii sunt neputincioşi..."Şi acum eu ce vrei să fac?" ... învaţă nepăsarea, fentarea. Ne povestim frustrarea faţă de dascăli acasă, iar când mergem la şcoală, de faţă cu copilul şi dascălul avem alt comportament: Învaţă ipocrizia. Tot ceea ce se pterece în jurul său, copilul învaţă. Dacă vom putea conştientiza acest fenomen, vom înţelege că atribuim şcolii ca instituţie  un rol prea mic în procesul de învăţare, fenomenele pe care le învaţă copilul fiind mult mai multe şi mai complexe.Paradoxal, dar şcoala este o părticică mică din procesul total de învăţare, este doar o piesă componentă dintr-un angrenaj mai mare.Acordând o importanţă exagerată doar procesului de acumulare a informaţiilor logice transmise în şcoală este ca şi cum am vrea să punem în funcţiune un mecanism complex, construind şi finisând foarte bine o anume roată dinţată din acel angrenaj. Fără să înţelegem că pentru funcţionarea ansamblului, fiecare rotiţă necesită aceiaşi atenţie. Suntem într-o contradicţie foarte interesantă... minimizăm rolul şcolii nefiind conştienţi de totalitatea informaţiilor pe care le acumulează copilul acolo. În acelaşi timp acordăm o valoare absolută şcolii , fără să înţelegem că ea este doar o piesă din întregul proces.  Cumva noi credem greşit că, copilul va fi suma şcolilor şi a dascălilor pe care i-a avut, suma materiilor şi a notelor pe care le-a parcurs. Da, el va fi suma la toate astea, dar şi ceva în plus...ceva de care nu suntem atât de conştienţi- suma întâmplărilor de pe strada pe care locuieşte, suma violenţelor la care a asistat, suma ipocriziilor, fentelor, înşelăciunilor, care le-a văzut la părinţi, profesori, colegi, golani, ... completaţi voi mai departe...

3. Marea paradigmă sub spectrul căreia se zbate învăţământul actual este competiţia. Sistemul de notare care presează copii să devină cei mai buni, împinge la individualism. Copilul învaţă să-şi urmărească scopul cu orice preţ, învaţă că rezultatul este cel mai important. Cât de conştienţi suntem că odată cu lecţiile predate, copilul învaţă la şcoală supunerea, individualismul, centrarea pe sine?  Încet încet apar curente care caută să împingă sistemele de învăţămând spre cooperare. Relaţionarea şi unitatea unui grup, în pofida rezultatului şi a gloriei personale, individuale. Lucrul în echipă, cooperarea, sunt activităţi care implică relaţionarea.Aceasta este o zonă care în sistemul actual este ignorată.

Ce se poate face?  Este simplu! Ca de obicei adevărul e undeva pe la mijloc. NU este grav faptul că sistemul actual promovează individualismul şi competiţia. Grav este că nu există nici un alt sistem care să promoveze cooperarea , relaţionarea, lucrul în echipă. Acest sistem însă poate fi construit. Şi nu mi se pare deloc că este treaba vreunui minister să facă asta. Este treaba noastră, a părinţilor! Necesită doar implicare şi conştienţă.
Se pot organiza activităţi extraşcolare în care să se urmărească stimularea cooperării. Astfel se va crea o contrapondere la sistemul existent deja, dând posibilitatea copilului să vadă ambele feţe ale monedei, să aleagă el însuşi modelul potrivit lui.  Părinţii se pot organiza în grupuri de supraveghetori , pot cere prin asociaţia de părinţi a şcolii să li se pună săli de clasă la dispoziţie pentru activităţi extraşcolare. Aceste activităţi ar trebui să se bazeze pe cooperare şi relaţionare. Copii să fie din clase diferite, să relaţioneze reciproc, să se cunoască, să facă ceva pentru un obiectiv comun.

 Principala  piedică pentru a face asta este tiparul în care am fost crescuţi noi. Noi nu am avut astfel de exemple în copilărie, nu am luat parte la astfel de acţiuni care implică părinţi şi copii care relaţionează. Caracteristica unui tipar este repetitivitatea. Avem o singură şansă dacă vrem pentru copii noştri un alt model, viaţă altfel. Ei trebuie să înveţe altceva decât am învăţat noi. Trebuie să spargem TIPARUL. Dacă vom repeta mereu aceleaşi acţiuni, vom obţine mereu acelaşi rezultat. Uitaţi-vă bine în şcoală, uitaţi-vă la materii, la profesori, la sistem ... nu vi se pare că e ACELAŞI? Nu vi se pare că ai noştrii copii repetă exact ceea ce noi am făcut la vremea noastră în şcoală? Dacă nu sesizaţi acest aspect, acest tipar, această similitudine, atunci totul este bine, nu aveţi de schimbat nimic. Dar acei care au înţeles asta şi nu sunt mulţumiţi trebuie să schimbe ceva. A nu face nimic când nu înţelegi ce ţi se întâmplă, este în regulă. Dar odată ce ai conştientizat, odată ce ai înţeles, odată ce ştii exact cum stau lucrurile şi nu faci nimic, asta este o ignoranţă nocivă, dăunătoare, este o condamnare voită şi conştientă a copilului tău la repetiţie, la şablon. 


Personal am organizat un club de lego la şcoala pe care o frecventează copilul meu. Au fost doar două întâlniri dar am putut să observ deja cât de adânc este înrădăcinat deja individualismul la copii de clase 1-4 . Practic erau 12 copii care se jucau fiecare singur, fără să perceapă grupul din care face parte. Nu era un grup de copii, era un grup de persoane individuale cu activităţi individuale, care stăteau unul lângă altul. Grupul era doar o conjunctură, un decor şi nu o relaţie inter-umană.

O să revin cu detalii despre activităţile extraşcolare în care mă implic, pentru  a fi un exemplu pentru alţii care ar vrea dar nu au impulsul necesar.  Şcoala poate deveni un loc în care copii să înveţe cooperarea, relaţionarea, implicarea. Eu văd o şcoală în care după cursuri, sălile se umple cu elevi şi părinţi care continuă procesul de învaţare fără programe, fără limitări, fără condiţionări. Şi asta nu ţine de ministere, de guverne, de profesori. Ţine de NOI! De TINE !


2 comentarii:

  1. Atentie la folosirea prepozitiei "pe"..."Învaţă la pachet toate stările emoţionale care dascălul le transmite"... "fenomenele care le învaţă copilul"...etc.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Mulțumesc de trecere și de observație. Greșeală personală...mereu îmi scapă.

      Ștergere