joi, 29 august 2013

Secretul

Când eram copil şi sufeream din cauza limitărilor din jurul meu, mereu mă gândeam că trebuie să fie un secret. Că sigur adulţii ştiu ceva ce copiilor nu li se poate spune, că va veni o zi când adulţii îmi vor spune: Uite, pentru că erai copil noi nu am putut să-ţi spunem secretul, dar acum că ai crescut, iată... acesta este secretul! Lumea nu este aşa cum ai văzut-o tu. Lumea este cu totul altfel. Tot ce ai văzut şi ai învâţat tu până acum nu mai are nici o valoare, asta este realitatea şi nu trebuie să o spui altor copii. Gândind eu toate astea, încercam să scormonesc prin lumea adulţilor după vreo dovadă, după o mică scăpare din care să pot intui adevărul, din care să pot înţelege că lumea e altfel decât o ştiu eu. Dar nu descopeream nimic, lumea secretoasă a adulţilor era închisă ermetic. Aşa că am renunţat cu timpul la această investigare.Apoi , am devenit eu însumi un adult şi am înţeles că nu era nici un secret, că lumea este un mare vârtej de oameni şi evenimente aruncate în joc de-a valma, gata oricând să treacă peste oricine nu e atent la traversare. Am început astfel să descos tot mai mult regulile după care se mişcă această "valmă" , să dau atenţie micilor amănunte care păreau că ar conta cumva în menţinerea acestui joc. Ba chiar am şi progresat.Ba chiar mă bucuram cu fiecare nou înţeles care-l descopeream, cu fiecare nuanţă rafinată pe care reuşam să o stăpânesc. Cum să scapi de o treabă care nu-ţi convine, cum să faci un om să fie de-acord cu tine, cum să manipulezi o opinie, cum să joci rolul supăratului, cum să suporţi situaţiile în care ai fost târât fără voia ta, cum să mimezi o nepăsare neutră în timp ce eşti în pragul depresiei, cum să te prefaci că ceea ce spune cel din faţa ta contează... Bineînţeles, de câte ori mă bucuram că am surprins jocul , descopeream că de fapt lucrurile sunt mult mai complicate, ca de fapt cel din faţa mea este mai priceput decât mine, că de fapt victoria era înfrângere şi că mai am de învăţat. Astfel am început să înţeleg că nimic nu este ceea ce pare, că întotdeauna mai este un mic amănunt pe care nu-l ştiai, şi care schimbă problema total. Că nu poţi controla nimic, poţi doar să fii din ce în ce mai abil în jongleriile jocului, dor că jocul în sine nu poate fi controlat, avînd mult prea multe variabile care se comportă imprevizibil. Jocul se derula în valuri de bucurie şi tristeţe, în perioade neutre sau perioade de o exaltare nebănuită, alternate cu disperarea inutilităţii, a nonsensului.Şi într-o zi, am aflat secretul. M-a zdrobit subt forţa evidenţei lucrului aflat în faţa ta dintotdeauna. M-a zdrobit cu forţa adevărului indiscutabil, a adevărului clar şi evident.  Ştiţi acele situaţii când pe stradă vezi o cunoştinţă şi te îndrepţi spre ea cu braţele deschise, moment în care o persoană de pe stradă crede că te îndrepţi spre ea? Apoi când deschide braţele la rându-i,  tu treci pe lângă ea spre amicul tău care era în spate? Adevărul este asemenea persoanei care rămâne buimacă şi neobservată în mijlocul drumului. Este în faţa noastră, este evident, dar nu îl vedem de interesul care se află cumva mereu în spatele lui. Şi în încercarea noastră de a ajunge la interes, ferim mereu adevărul.... dar nu oricum. Îl ferim ca şi cum n-ar exista!  Apoi după ce prindem jocul, facem ocolişul ca şi cum ocolişul în sine reprezintă o schemă a jocului, o regulă ce trebuie stăpânită până ajungem în situaţia de a nu mai vedea adevărul. Îl ocolim mereu printr-o fandare care fiecare dintre noi ne-am perfecţionat-o de-a lungul timpului mai mult sau mai puţin. Acea fandare, acel rafinament cu care executăm mişcarea, este abilitatea noastră de a înainta prin jocul vieţii ocolind mereu adevărul. Dar ştiţi cum e: când suntem copii învăţăm să umblăm, când mai creştem ne perfecţionăm alergarea şi restul mişcărilor motrice, apoi devenim atât de pricepuţi încât umblăm pe stradă povestind cu cei din jur fără să mai avem nevoie să privim drumul.  Cu toate astea într-o zi ne împiedicăm la o bordură şi luăm una zdravănă, cu rupt de pantaloni şi julituri, eveniment care foarte abil îl transformăm într-un salt voinic, dibaci, de nimeni nu înţelege ce s-a întâmplat, doar cei care ne văd genunchii rupţi poate. La fel păţim cu adevărul. Ne-am perfecţionat atât de mult încât ne petrecem viaţa afundaţi în micile noastre amănunte şi nu ne iese întotdeauna fandarea de ocolire. La fel cum ne împiedicăm de bordură, la fel zic, ne izbim de adevărul evident. Şi la fel cum transformăm căderea într-un salt dibaci, la fel transformăm contactul cu adevărul într-o nouă fandare dibace. Astfel când îl descoperi, rămâi paralizat. Atât de evident, atât de "în faţa ta" ...Acei care s-au împiedicat, şi s-au oprit pe loc să vadă, şi au văzut, aceia ştiu la ce mă refer. Aceia au descoperit "Secretul" .Secretul că răspunzi. Că de fapt întotdeauna răspunderea a fost la tine. Că nu este nimeni în jurul tău decât TU şi răspunderea TA pentru ceea ce arunci în joc. Nici mai mult nici mai puţin. Că toate jongleriile care le-ai învăţat, le-ai dezvoltat şi le-ai rafinat au fost degeaba. De fapt nu chiar degeaba...acum cel puţin ştii cum NU este. Habar nu ai cum este, pentru că va trebui să înveţi totul de la început, dar cel puţin ştii cum NU este. Şi iată-ma adult, învăţând din nou mersul pe jos, poticnindu-mă. în încercarea de a creea şi stăpâni realitate. Nu iese din prima, sunt pe teren necunoscut, sunt din nou ca nou născut, care umbla pe plastelină, descoperind alte reguli şi alte realităţi.
O jucărie nouă, o faţetă nouă, o actvitate nouă care să umple timpul şi realitatea pe care le creez.. Din nou valurile...din nou extazul şi disperarea, din nou bucuria descoperirii şi gustul nepriceperii. Şi ce diferă de ceea ce am învăţat înainte? Nimic. Poate unghiul din care privesc. Abia de mi-am răsucit puţin fundul în scaunul vieţii şi văd acum lucrurile dintr-o altă poziţie. Şi cât mai continuă treaba asta? N-aş putea spune. Poate că suntem copii încă. Poate că doar trebuie să stăm comozi în fotoliu şi să ne învăţăm să vedem jocul schimbând mereu unghiurile. Atât. Poate că doar atât. Dar în timpul acesta, cei care au crescut zboară de colo colo în jurul nostru şi noi încercăm cu disperare să ne ridicăm. La fiecare încercare, cădem neputincioşi înapoi, doar că în altă poziţie. Şi din acea nouă poziţie vedem un nou unghi al jocului care ne fascinează.... De fapt nu ştiu până când, poate până ne hotărâm noi, poate până cănd hotătăşte Creatorul Cel Mare... nu ştiu.

Un comentariu: