marți, 13 august 2013

Oraşul şi iluzia comunităţii

Că omul este o fiinţă socială se ştie deja, şi oricât am despica firul în patru, dovadă solidă stau toate sistemele sociale sofisticate care le-a construit.
 Doar că în zilele noastre există un vid, o sete imensă de megalomanie, de amplificare până la extrem a oricărui sistem. Aşa am ajuns în situaţia în care nu mai înţelegem nimic, orice analiză mică încerci să faci,  o iei razna cu totul, răpus de multitudinea de factori şi variabile, iar după ce ţi se pare că ai surprins jocul, afli încă un amănunt care schimbă totul din temelii.

 Eu când mă gasesc în asemenea situaţie reduc totul la un model imaginar mai mic care deja poate fi înţeles , desţelenit şi disecat. În încercarea mea de a înţelege cum s-a ajuns la discrepanţa atât de uriaşă între nevoile unei comunităţi şi soluţiile care le oferă administraţiile am imaginat un astfel de sistem mai mic şi lucrurile au început să devină mai clare.

Astfel imaginez modele de o sută de oameni  şi încerc să înţeleg ce nevoi şi consecinţe rezultă dintr-un astfel de sistem social. Şi de mare ajutor în acest caz sunt modelele satelor mai izolate care sunt mici comunităţi izolate în care soluţiile trebuie să fie neaparat locale. Multe soluţii şi raţionamente de folos se pot construi după astfel de modele mai mici.

   Oamenii au început să se grupeze în comunităţi din motive evidente: nevoia de socializare, de împărţire şi circulare a informaţiei, pentru întrajutorare la lucrările care necesită efort fizic mare, pentru a putea ajuta sau a putea fi ajutaţi în caz de accidente sau calamităţi, pentru a se apăra de invadatori , şi restul care se ştiu de la istorie.
 Dacă aruncăm o privire în vremurile mai vechi înainte ca statele să se formeze, oamenii se grupau în Cetăţi. De aici şi denumirea de "cetăţean" . Acuma sigur că ne putem întoarce mult în istorie până la ginte şi triburi ca forme de organizare. Sunt bune şi alea dar pentru a-mi prezenta raţionamentul, disecarea, sondarea care mi-am propus-o e suficient dacă ne întoarcem până la cetate. De fapt vedem că, cu cât căutăm în istorie mai departe de noi, formele de organizare socială, sau comunităţile sunt mai mici, iar cu cât ne apropiem de zilele noastre ele sunt mai mari, ajungând până la metropole.

  Comunităţile cu număr mic de membri se bucură de oarece avantaje care în oraşele de astăzi nu se mai regăsesc. Într-o comunitate cu număr mic de membrii aceştia se cunosc toţi între ei. De aici apare şi o răspundere a acţiunilor proprii. Nu pot să-i fac un rău unei persoane cu care mă văd zilnic şi cu care mă cunosc, este mult mai uşor să fac asta subt protecţia anonimatului care mi-o oferă un oraş.

 Practic dacă ies în miezul zilei pe uliţa unui sat şi răcnesc o inepţie, toţi care mă vor vedea, mă cunosc, port deci cu mine această răspundere. Într-un oraş pot alege chiar o oră de vârf într-o zonă aglomerată pentru a răcnii aceiaşi inepţie şi am toate şansele din mulţimea de oameni de pe stradă să nu mă cunoască nimeni.  Şi de aici rezultă o mare diferenţă de comportamente. Această protecţie care mi-o oferă anonimatul în mulţime deformează profund modul în care ne comportăm.

   Deasemenea, într-o comunitate mică nu am nevoie de funcţii de conducere. Fiecare îşi face bucăţica necesară ca traiul său să poată fi asigurat. Nu are nevoie de o autoritate să impună asta. Dacă este nevoie de decizii care-i privesc pe toţi, este foarte simplu să le dezbată cu toţii între ei şi să ia hotărârea care răspunde nevoii reale. La oraş este imposibil să facem asta. Să ne adunăm toţi sau aproape toţi ca să dezbatem un subiect. În plus mai e o problemă, faptul că intr-o comunitate mică se cunosc între ei toţi membrii duce spre o aplecare, spre o ascultare la nevoia celui de lângă tine.

 La oraş cel care locuieşte în partea opusă de o altă persoană nu mai are interes faţă de nevoile ei. Mi se pare că de fapt tocmai această ruptură , tocmai acest simplu şi banal fapt că oamenii nu se cunosc toţi între ei ne îndepărtează unii de alţii. Apare astfel un dezinteres natural faţă de persoanele care nu le cunosc. Ne comportăm ca nişte străini, iar la nivel de ţară acest efect este şi mai evident.

Pentru un cetăţean din Cluj este egal de neinteresant dacă nu se asfeltează o stradă din Bucureşti sau din Argeş. Şi totuşi compania de drumuri este una naţională, adică adună resurse de la toată populaţia şi le direcţionează după regulile proprii. Care mai e interesul, aplecarea spre o nevoie comună, în acest caz?

   O comunitate mică în momentul în care are nevoie de un proiect local, un lac de acumulare să zicem, ei se pun toţi pe treabă, pentru că sunt conştienţi că nu mai este nimeni deasupra lor care să facă asta. Răspunderea este directă: Nu faci, nu ai. În structurile mari - gen oraş, judeţ, ţară, mereu există posibilitatea ca cineva să o facă până la urmă, deci putem aştepta un timp. Asta duce la o lipsă de apetit pentru implicare. De altfel ce să faci? să sapi şanţul tu? Pentru asta sunt instituţii. Şi iată cum ţi-ai cedat puterea.

   Şi ca lucrurile să fie mai complicate am răsucit cu totul sistemul. Cumva, am ajuns să alegem administratorii urbei sau a ţării în funcţie de ce promit ei să facă. Astfel apare între ei o competiţie de promisiuni. Ei vin cu proiecte politice. Proiectele LOR politice. Dar unde mai este oare nevoia care trebuie satisfăcută? Deci noi votăm (cei care mai facem asta)  un plan care cineva îl va pune în aplicare, o viziune proprie a cuiva şi nu votăm pe cel care are capacitatea cea mai bună de a rezolva nevoia care eu o am acum. Dealtfel nici nu e normal ca o autoritate exterioară să rezolve o problemă sau o nevoie din interiorul comunităţii. Dar asta facem acum ! Într-o comunitate mică dacă nu s-au amenajat malurile râului, la prima viitură suportă toţi consecinţele, iar după calamitate vor pune EI mâna să-şi rezolve problema. La comunităţile uriaşe dacă se întâmplă asta cine e de vină? o autoritate exterioară... primărie, consiliu, fabrica de drumuri, etc, etc, prinde orbul, scoate-i ochii.

   Una peste alta eu cred că aceste structuri sociale mari cum sunt oraşele, prin faptul că izolează individul cu ajutorul mulţimii naşte problemele societăţii de azi. Suntem singuri în mulţime! Şi nu ne vede nimeni !
   Ciudat este că toate structurile astea tind să crească şi să se grupeze în entităţi încă şi mai mari. Ca rupturile să fie şi mai evidente.

Zilele trecute am avut o discuţie  interesantă... La o cabană de munte fiind cunosc nişte localnici care trăiesc semi-izolaţi din tată-n-fiu. Pe acelaşi teren, fac acelasi lucru... îşi duc traiul la fel, în acelaşi mod indiferent de regimul care a fost la conducere. Acum erau foarte necăjiţi că venise primarul din comună să le spună să pună cartofii în altă parte, că este o lege "de la Europa" care zice să nu amesteci şi să împrăştii culturile cum vrei, că trebuie să fie grupate cumva, într-un fel anume. Şi ne întreba pe noi, "ca cuntem mai cetiţi" că ce e bine să facă? Zic bade, spune că eşti de-acord. Şi când vine "Europa " în control să-i dai sapa să mute cartofii după lege.
 Vă daţi seama de situaţie? cineva gândeşte o lege la Bruxelles . Ce legătură are ea cu nevoile unui ţăran dintr-un sat de munte din România? Legea nu mai pleacă de la nevoi ci de la viziune, ca să nu zic ambiţie, deci totul e răsucit.
 Suntem singuri în mulţime! Oraşele nu mai sunt de mult o comunitate. Sunt o mulţime de indivizi adunaţi la un loc care folosesc o gigantică infrastructură comună.Care creşte.Într-un oraş de 50.000 de locuitori, cunosc poate 100 de oameni. Dintr-o sută î-mi împart viaţa cu câţiva.... 49,900 de oameni din oraşul meu sunt străini de nevoile mele pentru simplul motiv că nu mă cunosc! Sunt străin în oraşul meu! Oraşul nu mai este de mult o comunitate!

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu