marți, 13 august 2013

Feriţi-vă de "Trebuie"

De mai multă vreme am înţeles capcana înşelătoare în care ne aruncă acest cuvânt dacă nu este folosit conştient şi asumat. În prima fază, am făcut o introspecţie interioară şi i-am surprins goliciunea, dar nu am putut surprinde şi cristaliza ideea într-atât încât să o pot aşeza în idei scrise. Trebuie să vă spun că scrisul a devenit forma mea preferată de comunicare de când am observat că te forţează oarecum să gândeşti. Vorbitul este cea mai reactivă forma de comunicare. Da, da! reactivă! Adică nu creează o acţiune ci o reacţie la ceva existent. Acţiunea de orice fel este însăşi esenţa Vieţii! Reacţia ca să existe are nevoie de o acţiune existentă deja. Reacţia este esenţa tiparului, ea are nevoie de un stimul, după care răspunde într-un fel prestabilit şi previzibil. Când acţionez, eu creez ceva, un lucru, un eveniment, o realitate iar când cineva vine şi critică el reacţionează la acţiunea mea. Am observat că vorbirea se bazează mai mult pe reacţie decât pe acţiune, pe cănd scrisul se bazează mai mult pe acţiune.Când am un stimul în faţă, o acţiune în desfăşurare, vorbitul, exprimarea prin cuvinte iese din mine fără a mai putea fi verificată, dezvăluindu-mi astfel tiparele care le-am acumulat, pentru simplul motiv că tirajul vorbirii în timpul unui dialog nu mai permite verificarea ideilor. La scris, fiecare cuvânt aşezat , deschide valenţe noi şi împinge astfel la gândire, la cugetare.Viteza mică de avansare obligă mintea să încetinească şirul, având astfel timp să creeze şi să verifice diverse conexiuni . De aceea , eu de multe ori surprind câte o nuanţă subtilă, dar care-mi scapă, fără să o pot aranja în gânduri scrise. Abia după ce am sondat suficient valenţele, abia după ce am surprins acele nuanţe subtile de mai multe ori şi le-am investigat, începe să se cristalizeze totul. Şi abia apoi vine şi capacitatea de a le pune în scris.Acesta a fost şi cazul cuvântului "trebuie" care poartă în spate şi conceptul corespunzător. Zilele trecute am avut ocazia să petrec mai mult timp cu o persoană care folosea foarte mult acest cuvânt, şi am reuşit astfel să smulg esenţa sa. "Trebuie" este unul din cele mai înşelătoare cuvinte pentru că transferă răspunderea de la o entitate clară identificabilă, spre o entitate inexistentă sau neidentificabilă.  Să vedem deci cum se întâmplă asta...
   Când eu spun unui copil - trebuie să mănînci tot! -sau trebuie să te îmbraci ... Ce am comunicat eu de fapt? ce s-a recepţionat de partea cealaltă a firului? Aţi observat că de multe ori acest gen de dialog continuă cam aşa:-Trebuie să faci asta! - De ce trebuie?  -Pentru că spun eu! . Deci iată că avem şi un responsabil pentru această cerinţă: "Eu" .
În loc să spun: -Eu aş prefera să mănânci tot , - spun: -Trebuie să mănânci tot!   Observaţi cum folosind cuvântul "Trebuie" nu mai avem pretendentul condiţiei , şi deasemenea şi nouă ni se relevă adevărul... spunând - Eu vreau să faci X,Y,Z. acţiune risc să primesc un răspuns de genul - Dar eu nu vreau! Deci e o luptă între alegeri, o luptă de opţiuni care aşează puterea în mod natural la cel care acţionează. Când spun că - Trebuie să faci asta ... celălalt nici măcar nu are cu cine argumenta, nu are cui să se opună, căci a disparut pretendentul din această propoziţie... trebuie pur şi simplu....pentru că aşa se face, pentru că aşa trebuie, pentru că aşa face lumea, trebuie ca să creşti mare...şi câte alte justificări stupide în care nu se poate identifica nici un pretendent . Aşa că folosim acest cuvânt cu bună ştiinţă pentru a ne extrage din ecuaţia răspunderii: Eu nu aş vrea, dar aşa trebuie . Totuşi la ce mai e bun acest cuvânt, pentru ce a mai fost el adăugat în dicţionar? E absolut în regulă dacă este folosit cu indicarea sursei limitatoare, căci "trebuie" este un cuvânt limitativ. El are sens dacă există o regulă sau o serie de reguli emise de un factor limitativ identificabil. De exemplu la serviciu avem un set de norme specific, prevăzut în normele sau regulamentele interne. Regulamentul intern prevede următoarea procedură... Regulamentul intern fiind un set de norme elaborat de patronat sau conducătorii unităţii cu scopul de a coordona activitatea într-un anume fel, eu prin natura postului având obligaţia de a le respecta. Sau: Codul rutier prevede următoarele norme de limitare..... trebuie deci să respectăm aceste norme. Dar are sens câtă vreme am specificat emitentul pretenţiei. În momentul în care "trebuie" devine o cerinţă cu caracter general, vag, iar factorul limitator nu este identificabil, este pur şi simplu un nonsens. De fapt dacă mergem mai adânc, o să observăm că de câte ori folosim cuvântul "trebuie" fără ca factorul limitativ să fie identificabil, vom observa că este de fapt o pretenţie proprie prin care încercăm să ne ascundem pe noi înşine ca factor limitativ. -Trebuie să faci curat ! ar fi mai corect să devina - Eu vreau să faci curat! deci nu este o cerinţă generală impusă de cineva care nu ştiu cine este ci este o cerinţă sau condiţionare care pleacă de la mine. bineînţeles că putem primii răspunsul "Eu nu vreau!" . În fond TOŢI am primit dreptul să ne exercităm liberul arbitru.
De altfel eu cred că educaţia bazată pe cuvântul "trebuie" creează confuzie în mintea copiilor, ei nereuşind să înţeleagă a cui este această cerinţă exact şi de ce sunt forţaţi să o respecte. Lucrurile devin mai clare când specific sursa: asta trebuie pentru că e în codul rutier şi o folosim când circulăm pe drumuri publice, asta trebuie pentru că este din regulamentul intern al şcolii, şi astalaltă, nu trebuie dar mi-ar place mie dacă ai face-o.  La adulţi mi se pare o fugă de răspundere, prin neindicarea factorului limitativ care de fapt sunt eu.

De aceea eu mi-am propus ca acest cuvânt "trebuie" să-l înlocuiesc cu "mi-ar place să...."

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu