vineri, 16 august 2013

De ce aşteaptă unii "să li se dea" ?

   Citind una alta prin blogosferă am dat din nou de nemulţumirea care o văd tot mai des exprimată faţă de o categorie de oameni care aşteapă să li se dea. Nu e greu să găseşti dovezi că această "categorie" este blamată pe bloguri, însă de data asta m-am oprit ceva mai mult asupra faptului, pentru a "opera " o disecţie.  Expresia am citit-o ba chiar şi folosit-o şi eu de multe ori în sensul de a delimita un gen de oameni care aşteaptă ceva de la stat, într-o conotaţie cu sens negativ de aşteptare, milogeală, supunere. De data asta însă vreau să intru puţin mai adânc decât acest sens facil care ne este atât de la îndemână. Că unii aşteaptă ceva de la sistem, şi alţii nu este deja evident. Că cei care nu aşteaptă nimic îi blamează pe cei care stau cu mâna întinsă spre sistem iarăşi e evident. Ceea ce mi-a deschis mie apetitul spre disecţie a fost încercarea de a înţelege cum au ajuns cei ce aşteaptă ceva de la sistem în situaţia asta. Ce credinţe ascunse alimentează acest mod de gândire? Aud de muilte ori expresia "S-a întors lumea pe dos " şi recunosc că este piatra de fundaţie după care mă ghidez uneori. În sensul că dacă descopăr ceva care nu-mi miroase-a bine, ceva care pare puţin cam strâmb, dacă nu reuşesc nici cum să-i surprind esenţa, strâmbăciunea, încerc să-l întorc pe dos. Şi de multe ori se face lumină imediat. Pentru că DA, foarte multe în lume s-au întors pe dos. Cu procedeul "întorsului pe dos " am să disec astăzi această problemă a "statului cu mână întinsă spre sistem." Să vedem deci....
  Cine poate aştepta să i se dea? Cine poate avea o astfel de aşteptare? O persoană care a dat ceva la rândul ei. Pentru că eu am dat, trebuie să mi se dea... Şi ce poate da o persoană sistemului? Bani sub formă de impozite şi taxe. Buuun.... Deci creştem învăţaţi prin şcoli că noi muncim, dăm o parte sistemului ca el să poată exista şi să ne returneze ceea ce noi cetăţenii avem nevoie. Respectiv, siguranţă, infrastructură, protecţie. Apoi sistemul se defalcă în felii şi feliuţe, legislative, executive, ministere şi direcţii, plus tot restul de sisteme prevăzute şi inventate de servitorii nostru: administraţia publică. Atât de împărţită şi de defalcată încât e imposibil să mai înţelegi ceva  Şi mă-ntorc pentru o clipă la stilul meu de a reduce sistemul mare la unul mai mic care poati fi analizat şi înţeles: o comunitate imaginară de 100 de persoane autosusţinută. În această comunitate membrii îşi dau seama că au nevoie de un drum de acces.Efortul pentru a construi acest drum este peste puterile comunităţii. Astfel ei încep an de an să adune nişte rezerve. Fiecare deci dă sau donează, sau participă la avutul comunităţii cu o fracţiune din munca sa , din ceea ce produce el, fie în monedă dacă comunitatea are un astfel de sistem fie în materiale de care este nevoie, fie în orice altă formă posibilă de participare la un proiect comun. Urmarea firească a acestui "dar " spre comunitate este o aşteptare. Aşteptarea folosinţei ulterioare a unui bun comun. Deci am dat o parte din munca mea, din efortul meu, din timpul meu de existenţă ca suflet VIU, comunităţii.  Dar comunitatea este doar un termen care îl folosim când ne referim la un grup de oameni care trăiesc împreună. Deci este un termen, cu care noi indicăm spre un grup de oameni, este o entitate iluzorie. "Comunitatea" nu poate folosii un drum, doar persoanele din acea comunitate. Poate o să râdeţi puţin pentru că tot ce spun eu aici pare foarte logic şi evident, deci enervant de a mai fi citit din nou. Dar încâlciţi în raţionamentele şi credinţele false care le-am acumulat din educaţie fără a le mai cerceta, ele trec de noi nerumegate. De-a gata! Ca un dat!  Am scris prin ce mecanisme ajung entităţile iluzorii să ne conducă şi ce consecinţe are asta asupra noastră în postarile "păcăleala entităţilor iluzorii 1 şi 2." .Ca să continui... deci eu îmi dau aportul de muncă, efortul propriu pentru realizarea unui obiectiv comun al mai multor membrii din comunitate. Rezultatul sau beneficiul meu va fi că eu voi folosi o parte din acel bun.  Prin faptul că toţi membrii vor folosi bunul respectiv folosim în mod destul de "păcălitor" expresia: "comunitatea foloseşte drumul" . Realitatea este că fiecare suflet VIU foloseşte acel bun iar când ne referim la suflete ca întreg unitar, care trăiesc împreună folosim termenul de comunitate.  Plecând de la această idee, sau speculând această idee, precum şi necesitatea ca cei care administrază un sistem în cazul în care el devine foarte mare, cum este cazul unui stat de exemplu, s-a introdus impozitul. Deci fiecare cetăţean dă o sumă de bani care reprezintă un cuantum al muncii proprii pentru dezvoltarea unor proiecte comune. Cred că deja începe să se întrevadă unde vreau să bat... în sensul că impozitul nu alegem să îl dăm ci ni se ia. Cu forţa, vrem nu vrem.  O altă problemă a sistemelor foarte mari este că soluţiile care le propun nu mai pleacă de la nevoi sau dacă pleacă de la nevoi ele nu sunt identificabile de omul căruia i se ia impozitul. Dacă în cazul unei comunităţi mici lucrurile sunt evidente, avem nevoie de drum trebuie să punem mâna să-l facem, orice nevoie identific purced la treabă, deci totul pleacă de la o nevoie. Nu cred că o sută de oameni care trăiaesc izolaţi de un sistem mai mare şi folosesc doar resursele care le produc ei înşişi, s-ar apuca să construiască un drum pentru că e "bine sau aşa trebuie, sau şi alţii au" fără să existe o nevoie clară. La sistemele mari gen stat, sau ministere sau alte forme de administrare ierarhice s-a inventat termenul de  "vizionar" , adicătelea vine unul mai dăştept care are el o viziune, şi ne spune el ce trebuie să facem. Şi dintre mai mulţi care candidează noi îl alegem pe cel cu viziunea mai creaţă şi mai grandioasă. Dar pleacă această viziune de la o nevoie? În plus mai reflectă acest concept de viziune ideea de a administra? Să nu uităm că statul administrază ceva ce există deja.Administrează o mare comunitate de oameni care trăiesc într-un areal geografic. Nu conduce! Conducerea era pe vremea lui Ştefan cel Mare când se avânta el în luptă cu toporul cu două tăişuri şi striga "După mineeee" . Deci după mine!  Urmaţi-mă! Eu sunt primul! El conducea.  Dar de aia am trecut la republică ca să ne administrăm. Eu cred că acest concept de politician vizionar se cam bate cap în cap cu ideea de administrator. Acum strigătul de luptă a devenit un fel de : "După cum spun eeeeuuuuuu......." . În plus să observăm cât de nereprezentativ a devenit sistemul prin care ne alegem administratorii. trăim într-o eră a dictaturii lui "jumătate plus unul" . Genul ăsta de abordare face foarte mult rău. Este exact mecanismul de care are nevoie sistemul ca să se autopropună mereu. Dacă populaţia vociferează că nu e bine, e simplu să te scoţi... păi avem acceptul majorităţii, deci e normal să fie unii care nu sunt de acord cu noi. Noi avem o majoritate care ne susţine nu totalitatea. Dar cine mai verifică dacă, chiar şi cei care au votat pentru majoritatea de la conducere mai sunt majoritari ca justificare a nevoii sau a proiectului care ni se bagă pe gât. Altfel spus odată ales de majoritate, nu înseamnă că aceiaşi majoritate este ulterior de-acord cu soluţiile care le propune administraţia.  Dar cine mai numără? Asta ca să nu mai spun că se câştigă această majoritate doar prin alianţe. Nici un partid nu mai obţine majoritatea de unul singur. Deci dacă o alianţa câştigă cu un procent de 60 la sută este compusă din trei partide (pt simplitate consider în procentaje egale de 20%) are teoretic 80% din populaţie împotriva oricăruia din cele trei partide care ajung să administreze. Care mai este reprezentarea în această schemă? unde mai este majoritatea ?Fiecare din cele trei partide are câte un vizionar în frunte, deci iată cum ne-am încălţat deja cu trei vizionari nu cu unul. Iată cum s-au dus naibii nevoile comunităţii româneşti organizată sub formă de republică parlamentară. Iată deci că  dictatura lui "jumătate plus unul" modificată în dictatura alianţelor nu are susţinere publică reală. Dacă eu refuz sistemul care mă administrază, dar el îmi ia impozit ca să aibă ce sa administreze prin soluţii vizionare nesusţinute de nevoi reale, acel impozit nu mai este aportul meu benevol la binele comunităţii ci este o impunere.
Nu am dat. Mi s-a luat!  Am observat că oamenii care gândesc şi se exprimă clar împotriva formelor de administrare impuse aşa cum sunt ele acum au acceptat deja că impozitele, amenzile şi tot restul de finanţe colectate prin sistemele create în acest scop  sunt bani pierduţi. De asta nu mai au nici o pretenţie de la sistem decât poate să ne lase în pace. Dar o foarte mare parte de oameni au în continuare o aşteptare de la sistem. Şi toată povestea asta lungă şi complicată am scris-o doar ca să vă fac să înţelegeţi de ce unii mai stau cu mâna întinsă şi aşteaptă de la stat. Pentru că li s-a luat ! Este urmarea firească, umană după ce ţi s-a luat fără să fii întrebat, să aştepţi să ţi se returneze ceva în schimb.  Gândiţi-vă că sunt oameni cărora sistemul comunist le-a impus o viaţă o conducere vizionară ruptă de nevoia reală, au fost martori la schimbările politice, poate au simţit mereu păcăleala din spate, poate au fost mereu contra guvernelor care le-au colectat mereu şi mereu bani prin impunere în numele unor viziuni politice. Acei oameni aşteaptă ceva înapoi! Aşteaptă rezolvarea unei nevoi reale care o au EI.

 Data viitoare deci, când mai judecaţi oameni care cer sau aşteaptă ceva de la sistem nu-i priviţi ca pe nişte milogi care aşteaptă să li se dea. Priviţii ca pe nişte oameni cărora li s-a luat cu forţa şi vor înapoi ceva...orice! Ceva ce le poate reda senzaţia că nu li s-a luat degeaba.


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu