joi, 11 iulie 2013

Cum să vezi omul din faţa ta

Am citit mult pe tema ego-ului  şi cum se manifestă el, Aproape mereu dădeam de afirmaţia că egoul este o oglindă iar tu nu vezi omul care stă în faţa ta ci te vezi pe tine. Am tot încercat sa-mi ilustrez în fel şi chip această idee, am tot încercat să-i surprind esenţa dar mereu mi se părea ca-mi scapă ceva. Până la urmă am acceptat aceasta afirmaţie aşa cum este ea, şi-am hotărât sa las să mi se reveleze singură când o sa fie momentul. Şi a venit şi acel moment bineînţeles. Revelaţia mi s-a produs în mai multe trepte. În prima etapă am realizat ce înseamnă acţiunea după care am desluşit raportarea, în timp ce parcurgeam imaginile circuitului sacru propus de Bashar. Circuitul sacru reprezintă o serie de 15 ilustraţii simplificate, stilizate care sunt prezentate gradual plecând de la centru de la  eul interior şi parcurge principalele interacţiuni sau relaţionări care se pot manifesta între oameni.Pot să spun că am ramas uimit ce efect a avut asupra mea parcurgerea acestui set de imagini. Pentru cine doreşte mai mult pe marginea acestui subiect, la această adresă se găseşte un film explicativ despre cum se foloseşte circuitul sacru şi la ce ajută el.
 Revelaţia pentru mine a venit , spuneam, parcurgând aceste imagini coroborată bineânţeles cu cunoştinţele anterioare despre ego.
Ca să-mi continui raţionamentul o să explic succint aspectele ego-ului care sunt relevante pentru această discuţie.
Ego-ul este suma credinţelor acumulate din esperienţă personală, din educaţie sau din mediul în care trăim. Aceste credinţe sunt baza care formează cadrul în care se desfăşoară realitatea noastră, filmul nostru. Reţineţi deci că ego-ul nu este ceva palpabil, fizic ci doar o sumă de concepte şi idei, un program, un şir de cuvinte. Conţine deasemenea şi ideea despre mine, despre cum sunt eu. Eu exist ca Fiinţa Vie, ca şi Co-Creator al realităţii dar deasemenea mintea logică a generat o imagine, o idee despre cine sunt eu. Cănd sunt întrebat „cine sunt? de regulă returnez ca răspuns ideea care o am despre mine. Mă numesc ABC, locuiesc acolo, am naţionalitatea, serviciul ...etc. Toate aceste atribute raţionale mă forţează să le menţin la nivelul care îl cred eu relevant petru acea definiţie. De exemplu : sunt manager, această funcţie are o imagine în mintea mea despre cum trebuie să se comporte un manager...să fie dur, distant, rece, clar,  îmbrăcat într-un anume fel, o anume maşină etc. Această imagine care o am eu despre o funcţie sau un statut pe care îl deţin eu sunt forţat să mi-l aplic mie, ca să imi confirm ca sunt aşa cum pretind. Î-mi joc rolul de manager conform propriei mele definiţii. Această sumă de definiţii creează ideea mea despre mine, despre cine sunt eu. Acea idee este numita falsul Eu sau ego-ul , pentru ca este doar o proiecţie mentală.  Ego-ul se comportă ca un filtru prin care privim lumea înconjurătoare. Ceea ce trece prin acel filtru, deci se încadrează în setul meu de definiţii, crezuri, convingeri, se înscrie în memoria mea ca şi amintire. Ceea ce nu corespunde setului meu de convingeri, nu trece prin filtru , nu se înscrie în memorie, deci nu există. Ceea ce nu se află înscris în memoria noastră nu există! Astfel ne creem propria realitate pe baza credinţelor pe care le avem. De asta toţi misticii spun că nu există realitate  ci doar iluzie, În momentul în care întalnesc un om eu mă uit la el şi văd doar ceea ce trece de filtrul meu, după care îmi formez parerea despre el, părere care se înscrie neapărat în realitatea mea.
Exemplu: Vezi un om îmbrăcat săracăcios, care manâncă o pâine. Tu te uiţi la hainele lui peticite şi te gândeşti: săracul, cred că e rupt de foame, cineva s-o fi îndurat de el să-i dea o bucată de pâine. În realitate poate acel om consideră că banii daţi pe haine sunt bani aruncaţi, aşa că îşi cârpeşte singur hainele. Are bani suficienţi, şi este foarte împăcat cu viaţa care o duce. Nu a rabdat foame niciodată, si acasă are animale şi acareturi, fiind departe astfel de imaginea ta de om sărac. Tu ai o definiţie despre cum arată un om sărac şi dacă el s-a încadrat în definiţia ta, i-ai adăugat apoi şi restul atributelor, flămând, disperat, fără casâ...etc. Tu nu mai vezi acel om! Tu vezi ideea ta despre el!  De fapt orice alt atribut vei observa de-aici încolo la el va veni doar să confirme sau să întărească imaginea care ţi-ai format-o despre el. Apoi toate acestea se vor întipării în memoria ta, iar când vei povesti la cineva o vei povesti în acest fel în care s-a memorat. Va fi realitatea ta! Ai văzut un om sărman, fără casă, cu haine peticite şi rupt de foame! Asta a trecut prin filtru, asta ai memorat, asta ţi-e amintirea, asta ţi-e realitatea!
 Urmând aceiaşi schemă noi când ne uităm la oameni vedem mereu proiecţia noastră despre ei.  Orice ai vedea la un om, orice ai observa, sunt atribute care trec prin filtrul tău, prin definiţiile tale. Te poţi vedea doar pe tine. Fiecare gând, judecată, părere care o emiţi despre el, este gândul tău reflectat înapoi raportat la imaginea care o vezi. 
   Bun, acum că am văzut mecanismul prin care se produce reflexia să vedem cum putem scăpa de ea. Cum putem să trecem de acest mecanism ca să vedem omul din faţa noastră.  Caracteristica acestui mecanism prezentat mai sus este că se raportează mereu la ea însăşi. Ego-ul observă, el dă definiţia, el o recepţionează, el o interpretează, Deci este deja evident ca nu se poate vedea decât pe el. Este un circuit închis. Ceea ce reiese din diagramele circuitului sacru este că pentru conceptul de raportare sau cel de acţionare este nevoie de doi poli, de doi indivizi, de două entităţi. Între aceste două entităţi mai trebuie să existe o conexiune, o relaţie. Bun, acuma se poate argumenta că dacă m-am oprit în faţa acelui om şi am schimbat câteva cuvinte, am deja o relaţie. Fals! Aşa cum tu ai văzut altceva decât el era, la fel el te-a văzut pe tine conform definiţiilor sale. Ceea ce s-a întâmplat de fapt este ca cele doua egou-ri s-au oglindit reciproc şi fiecare a recepţionat înapoi propria judecată care tot el a emis-o. Practic nu a avut loc nici o relaţie, nici o raportare între cele două persoane. Fiecare dintre cei doi s-au văzut pe ei înşişi. Ca să pot ieşii din această capcană cu circuit închis, trebuie să deschid circuitul. Şi cum pot face asta? Simplu! Folosind unealta corespunzătoare: ATENŢIA! Dacă mut atenţia de la gândurile mele la persoana din faţa mea încep să o văd. Dacă sunt suficient de atent poate chiar încep să o aud.... Tata mi-a povestit o întâmplare foarte relevantă pentru exemplificarea celor de mai sus. Fiind plecat într-o altă localitate, a ajuns în situaţia de a aştepta pe cineva pe un trotuar în centrul oraşului. De la distanţă o persoană s-a îndreptat spre el cu intenţia clară de a-l întreba ceva. Tatăl meu deja era incomodat de situaţie, fiind străin de localitate şi avănd convingerea că astfel nu poate să îl ajute, începând astfel să îl irite gândul de ce l-a ales dintre atâtea persoane fix pe el...În fine persoana a ajuns în faţa lui şi l-a întrerbat cât e ceasul, la care tata a răspăuns : nu ştiu, că sunt din altă localitate. De ce l-a ales pe el ?  pentru că doar el avea un ceas pe mână! Oricât de amuzant vi se pare exemplul de mai sus, el este modelul după care ne ghidăm vieţile.Pur şi simplu nu vedem omul din faţa noastră din cauza gândurilor proprii. Dacă tata şi-ar fi mutat atenţia de la gândurile sale la persoana din faţa situaţia ar fi avut alt curs. Problema este că suntem atît de deştepţi, atât de rafinaţi, atît de şmecheri în jocul cu gândurile încât ne-am creat un sistem foarte greu de detectat. Suntem siguri ca suntem atenţi la cel din faţa noastră dar nu este aşa. Este capcana care n-eo întindem nouă pentru a nu ne păcăli. Dacă omul din faţa ta vorbeşte şi tu îţi mai auzi gândurile, atunci nu îl vezi şi nu îl auzi! Atenţia este unealta care sare peste filtrul egoului. Dacă sunt atent, văd tot, aud tot simt tot, nu mia pot gândi nimic. Când încep să dau atenţie gândului am pierdut contactul cu realitatea.
            În momentul în care mi-am mutat atenţia în exterior încep să văd persoana din faţa mea. Mai departe ceea ce se întâmplă este că dacă cel din faţa mea are o cerere către mine sau o afirmaţie eu trebuie să o analizez cu mintea logică şi intru din nou în acelaşi joc. Dacă avem o scurtă discuţie ceea ce s-a întâmplat de fapt este că fiecare ne-am jucat rolul făra să-l vedem pe celălalt. Ca circuitul să rămână deschis am doua opţiuni care implică implicarea a două entităţi: fie prin raportare fie prin acţionare. Raportarea presupune realizarea, înţelegerea, acceptarea poziţiei mele faţă de cel din faţa mea. Poziţia mea este egală cu a sa. Am observat-o, m-am raportat, am deja o curgere între două puncte. Nu pot să ma raportez la mine însumi.O raportare presupune neaparat două entităţi. Cred că Krishnamurti dădea urmatorul exemplu :este ca şi cum doi actori joacă într-o piesă.  Ei  se întâlnesc în timpul actului si ştiu că sunt actori şi ştiu care sunt rolurile lor.  S-au recunoscut! Ei ştiu cine sunt fără să se cunoască.Fiecare ştie despre celălalt că joacă un rol, şi când se uită la el , vede un coleg care-şi joacă rolul, nu vede personajul. Nu confundă colegul din faţa sa cu personajul interpretat. Ei s-au raportat unul la celălalt, sunt actori, s-au recunoscut, îşi joacă rolul. Noi când ne uităm la un om vedem mai degrabă rolul care îl interpretează decât actorul.
            Acţionarea de asemenea presupune o curgere, o implicare din ambele părţi, presupune două entităţi. Pot să acţionez şi asupra mea dar în acest caz, eu fac acţiunea eu o observ, rămân în continuare în circuitul închis. Ca să menţin circuitul deschis trebuie să acţionez asupra unei entităţi din exteriorul meu.
 Să presupunem mai departe că vreau să ajut persoana din faţa mea. Mă duc acasă şi aduc repede nişte haine mai bune care i le dau. L-am ajutat cu ceva?  Dacă nu a cerut-o el explicit, m-am bazat pe ideea mea despre el că are nevoie de haine şi mi-am facut mie o plăcere dându-mi iluzia că l-am ajutat. Ca să-l ajut cu-adevarat trebuie să îl aud pe el. Poate că m-a întrebat cât e ceasul şi eu i dau nişte marunţiş, convins fiind că e rupt de foame. Este acelaşi joc al egoului. Singurul mod în care pot ajuta pe cineva este să-i returnez exact ceea ce-mi cere. Altfel nu l-am ajutat pe el ci pe mine, pentru că nici măcar nu l-am auzit. A ajuta o persoană implică fără dar şi poate atenţia , implică obligaturiu să o văd! De asta în religie a-l ajuta pe cel de lângă tine este cea mai înaltă forma de a te apropia de divinitate.Pentru că implică să vezi şi să auzi omul din faţa ta. Ai realiţat o conexiune bilaterala.O curgere între două entităţi.


 Dacă vrei să vezi omul din faţa ta acordă-i atenţia ta,astfel  încât să nu-ţi mai auzi găndurile! Asculta ce îţi cere şi returnează-i exact ce ţi-a cerut. În acest fel sigur îl vezi. Dacă nu are nici o cerinţă către tine, atunci este suficient să te raportezi la el realizând egalitatea dintre voi, aşa cum este descris mai sus.

Asta e tot !

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu