marți, 31 decembrie 2013

LMA

La Mulți Ani... s-au umplut paginile de faceboock, sms-urile și tot ce mișcă pe platformele de socializare de urări de bine. Fotografii cu sticle de șampanie și artificii care îmi inspiră... cel mult o beție, și în nici un caz un an nou mai bun. Chiar mă-ntreb când au devenit sticlele de șampanie simbolul anului nou?
Pentru mine primul an după sfârșitul lumii a fost bun. Iar premisele pentru al doilea an după sfârșitul lumii sunt promițătoare.De când am înțeles că singurul responsabil pentru ceea ce mi se întâmplă sunt eu, viața mea s-a schimbat în bine, așa că urările mi se par destul de simbolistice. Cuvinte goale, care spuse ne returnează sentimentul de "bine" că am făcut ce trebuia... Am urat pe toată lumea, ne-am încheiat și această ultimă sarcină, anul poate să se înnoiască de-acum.

Ceea ce spunem în cuvinte nu este, spun înțelepții. Și mi-a trebuit ceva vreme să înțeleg această vorbă. Mi s-a revelat în timp ce treceam cu bicicleta printr-un sat din apropiere. Niște copii stăteau pe marginea drumului și mâncau semințe, iar eu, arătare din altă lume...Cu tricou portocaliu fluorescent, cască, mănuși de bițicăl pe timp de vară, plus toate acareturile care însoțesc o asemenea pasiune treceam pe lângă ei. Și ei strigă după mine: Băăăă! La noi în sat se salută, băăăă!  Eu trec mai departe fără să răspund, fără să mă-ntorc. Urmează o cățărare de vreo zece minute care mă solicită până la un puls de vreo 150 bpm așa că în timp ce țin cadența potrivită îmi răsună în cap vorbele copiilor.

De ce nu oi fi salutat? Ce, mă durea gura? Asta e... Dar eram mai în vârstă, puteau saluta ei primii. De fapt da, chiar așa. În alte sate copii m-au salutat și întotdeauna le-am răspuns. Atunci îmi pică fisa, la pachet cu revelația... Ceea ce spui, Nu este! deci: La noi în sat se salută! nu este... Dacă era așa, trebuia să salute pur și simplu. Eu aș fi ajuns singur la concluzia, că în acel sat se salută. Dar spusă așa, a venit să inducă o realitate falsă care nu există. De fapt nu m-a salutat nimeni, deci în acel sat nu se saluta.În acel sat se pretinde că se salută. În momentul în care acțiunea există ea vorbește de la sine, nu mai trebuie întărită în cuvinte. Cuvintele pot să creeze doar o realitate care nu există.

Până la urmă aceste urări au un rol de politețe, o normă socială. Nu urezi, ești de neam prost, nesimțit. Să vă dea Domnul un an mai bun și...Sănătate multă, că e cea mai importantă... Și.... Și tot ce vă doriți voi! Cuvinte, cuvinte, cuvinte...

Principala caracteristică a egoului este că oscilează mereu între amintiri și proiecții despre un viitor iluzoriu. Niciodată nu stă în prezent. De ce nu urează nimeni "Un PREZENT mai bun" ? Mereu o perioadă viitoare, incertă mai bună. Să nu uităm: Ceea ce spui în cuvinte, nu este. Ceea ce este, nu trebuie spus în cuvinte. Iar ceea ce va fi, trebuie creat Acum.


duminică, 22 decembrie 2013

Nebunia scopului

Noi nu ne mai cunoștem. Noi nu mai creem! Viața este un proces de creație în continuă schimbare la care noi, oamenii suntem doar actori. Iar noi am ajuns  în individualismul nostru să ne opunem mereu. Să ne opunem cui? Nouă!

Să reluăm: Viața este un act de creație eternă! În fiecare moment, fiecare dintre noi, conștient sau nu, chiar dacă vrea chiar dacă nu vrea, crează realitate. Crează momentul Acum. E-adevărat că de cele mai multe ori creem inconștienți. Adică realitatea ni se întâmplă. Iar tot ce suntem în stare se creem este împotrivirea. Din infinitele opțiuni de creație ale Universului noi am ales să creem împotrivirea. În loc să ne creem o realitate după chipul și asemănarea noastră, tot ceea ce reușim să creem este să fim împotriva a ceva.

Și am ajuns aici din cauza individualismului. Din cauza nebuniei noastre în care am crezut că fiecare singur își va făuri calea. Și că singurul motiv pentru care există alți oameni pe pământ este ca să ne uităm din când în când la ei, să ne comparăm dacă suntem mai buni decât ei, sau mai tari decât ei sau tindem să fim.

Relaționarea, implicarea, cooperarea și toate acțiunile care implică a face ceva Împreună, sunt uitate. A face ceva Împreună cu sau pentru cineva înseamnă a valida Viața. A face ceva de unul singur și pentru tine înseamnă a deveni lunatec. Lunatecul perfect nu are nevoie de nimeni. El întreabă și răspunde, el strică și repară, el ridică probleme și le rezolvă.  Da da, modelul de capitalist perfect, omul care are răspuns la toate, care nu depinde de nimeni care până și succesul și-l construiește singur este modelul lunatecului perfect.

Avem din ce în ce mai mulți oameni care își ating scopurile. Avem antrenori și cursuri de atins scopul. Am creat o întreagă știință care poate să sară peste orice lucru este considerat a fi în afara țintei noastre. NU mai putem greși, lovim direct ținta, fără ocolișuri, fără intermediari. Astfel am devenit o planetă cu mulți indivizi individualiști care își ating fiecare scopul personal. Și ce rol sau ce rost mai are umanitatea în această schemă? Ce rost mai are jocul atâta timp cât oamenii din jur nu sunt decât obstacolele peste care trebuie să trecem cu tact și stil, pentru a ne atinge scopul personal?

Este amuzant, dar citisem un studiu conform căruia dacă albinele ar dispărea de pe pământ s-ar declanșa un lanț prin care însăși Viața ar putea dispărea de pe Terra. Albinele sunt răspunzătoare de cea mai mare parte a polenizării plantelor. Plantele s-ar împuțina în ritm accelerat, ceea ce ar duce la dispariția ierbivorelor, ceea ce ar duce la dispariția prădătorilor... Cât de simplu îi era Naturii să facă plantele să se polenizeze singure. Dar a ales relaționarea. A creat și planta și insecta și odată cu ele o relație care le dezvoltă și dau sens ambelor. Singura piedică în a devenii lunatecii perfecți și autosuficienți este actul Procreerii. Acolo Natura a avut grijă să nu mai lase la latitudinea nebuniei noastre posibilitatea de a o face singuri. Să ne forțeze să relaționăm, să vedem un alt om în față.

Aș putea spune că scopul a devenit dușmanul omenirii. Că putem scăpa din nebunie doar abandonându-ne scopurile. Până și ajutând un semen aflat în suferință o facem cu un scop: Fie să ni se ierte oarece păcate, fie  să ne simțim bine că am făcut-o, fie să ne simțim mai buni decât cei care nu ajută. Nu mai putem face nimic fără scop. Nu mai facem nimic doar de dragul de a face. Doar ca forță creativă a Universului. Universul se creează prin noi, și evoluează. NU are un scop în asta. EL EXISTĂ! Existența nu are nevoie de un scop. Doar noi în nebunia noastră am ajuns să căutăm înnebuniți scopul vieții. Atât de dependeți suntem de scopuri, încât în mintea noastră bolnavă până și Viața are nevoie de un scop.

Osho spunea foarte frumos că scopul vieții tale este acțiunea care o faci ACUM. Dacă acum speli podeaua, atunci scopul vieții tale este să speli podeaua. Dacă acum alergi pe o pistă atunci scopul vieții tale este să alergi pe acea pistă. Pentru că Viața este ACUM, scopul vieții tale este momentul PREZENT căruia trebuie să-i aloci întreaga ta atenție, întregul tău efort. Oamenii caută scopuri grandioase. Vor neaparat să încarce Viața cu o greutate și o seriozitate grandioasă, filozofică... Ceva măreț, care să poată fi înțeles eventual doar de câțiva cunoscători care să explice prostimii cum stă treaba. Orice acțiune ai făcut, ai creat ceva în Univers! Dacă ai spălat o dușumea ai creat o acțiune. Universul s-a manifestat, s-a expandat, s-a mărit odată cu acțiunea ta care anterior nu exista. Acesta este actul Sacru al creației. Doar că nu ne place că e la îndemâna oricui. Noi avem nevoie de o competiție și de un scop la capăt, și eventual un final grandios, cu aplauze și laude...

Vrei să te schimbi? Vrei să ieși din această nebunie? E simplu: Ieși pe stradă și primul om aflat în nevoie pe care îl vezi , Ajută-L. Dar ajută-l exact cu ce are nevoie el atunci. Nu cu ceea ce ți-e ție mai ușor să-i oferi! Vrei să ieși din această nebunie? orice lucru vei face de astăzi fă împreună cu cineva. Cu cineva oricine. Pentru că legătura care se crează între doi oameni când fac ceva împreună este o legătură a Vieții! Este însăși esența pentru care Viața nu a făcut florile să polenizeze singure. Și nu fă toate acestea doar cu grupul tău de cunoscuți. Creează legături noi. Relaționează, pentru că relaționând creezi Realitate. Făcând totul de unul singur, creezi iluzie! Iluzia că ți-ai atins scopul. Scopul cui? Al tău! Cui îi pasă de scopul tău?

 Ce valoare ai adugat tu Vieții inventându-ți un scop, și atingândul, de unul singur?
Și-apoi inventând un altul? 
Și-apoi repetând acest joc stupid de unul singur, numești asta Viață?




miercuri, 18 decembrie 2013

Poziţia oficială

Poziţia oficială este termenul care mi-a atras astăzi amuzamentul şi atenţia. De la invenţia termenului şi a meseriei de Public Relations, lumea s-a schimbat. În România este mai mult o preluare palidă a acestui concept. El este apanajul multinaţionalelor în general. Companiile mici nu au un asemenea departament. Totuşi... este un concept foarte folosit acolo unde nici nu vă aşteptaţi. Doar că are o denumire diferită, ca să fie mai greu de identificat.Găsim conceptul coafat sub diverse forme gen: Purtător de cuvânt, biroul de presă, reprezentantul cu mass-media, şi alte cele, care toate produc una şi aceiaşi acţiune: Poziţia oficială a unei instituţii.

Pe acelaşi principiu pe care politicienii ce ceartă poporul când face vreo acţiune care nu convine, pe motiv, că "poporul a stricat imaginea publică a ţării", de parcă imaginea ţării ar putea fi ceva separat de ţară. Ţara arde, baba se piaptănă iar imaginea ţării este o tânără îmbrăcată "office" care munceşte de "zbârnăie" . Deci nu merge.. Să vedem ce ce ascunde sub preş această poziţie oficială.

Poziţia oficială a unei instituţii este poziţia fabricată şi potrivită de jurişti astfel încât în raport cu un eveniment dat, o acţiune care a fost consumată deja să fie încadrată perfect în termenii legali. Deci, dacă mai citiţi odată cu atenţie definiţia de mai sus o să observaţi că nu conţine nici o referire la realitate.  Iar orice persoană din acea instituţie, dacă are o părere diferită, instituţia se disociază astfel: Este părerea personală a domnului X , poziţia oficială a instituţiei a fost comunicată deja în mass-media. Ha ha...Ce bine ne mai distrăm.

Să ne lămurim: O instituţe este o sumă de indivizi care muncesc sub acelaşi acoperiş. În lipsa poziţiei indivizilor, instituţia nu poate avea nici o poziţie. Entitatea conceptuală "instituţie" nu poate avea o poziţie sau o părere. Poziţia unei instituţii este suma poziţiilor individuale a persoanelor care lucrează în acea instituţie. Deci dacă suma angajaţilor unei primării , simte că o hotărâre este părtinitoare, sau chiar abuzivă, poziţia lor comună va reflecta acelaşi lucru. Acolo intervine "poziţia oficială" care este atent aşezată în cadrul legal, potrivită cu mâna şi dată mai departe spre publicare.Poziţia oficială are rolul de a deforma poziţia creată în mod natural de fiecare individ în parte. Este de-a dreptul o spălare de creier. De mâine, poziţia voastră oficială este asta.............. Ce legătură are poziţia oficială cu realitatea din teren? Nici una! Poziţia oficială este o sumă de declaraţii potrivite să se încadreze perfect în lege. Restul poziţiilor nici nu mai interesează pe nimeni. Am auzit de multe ori funcţionari interogaţi cu privire la anumite evenimente, care răspund: Nu ştiu, întrebaţi la biroul de presă... ei o să vă comunice poziţia oficială a instituţiei.

Poziţia oficială a instituţiei este departamentul PR al statului. Practic, nici un angajat la stat nu trebuie să se mai teamă că ar putea avea o poziţie greşită sau diferită faţă de instituţia în care lucrează. Singurul răspuns al lui va fi: Întrebaţi poziţia oficială. În acest fel, nu greşeşti nimic. Nu are treabă că el trebuie să servească cetăţenii, că el vede abuzuri, că el nu este de acord cu acţiunile instituţiei în care lucrează.Cu acest răspuns şi-a declinat toată răspunderea şi a scăpat de necazuri. Este arma creată de instituţii pentru a-i apăra pe cei care au poziţii diferite faţă de cea a instituţiei dar mimează o falsă unitate livrând acelaşi răspuns la unison. Ba mai mult: Sunt chiar prelucraţi şi informaţi să ştie: Băi, deci referitor la ce s-a întâmplat ieri... Ciocul mic. Dacă întreabă presa, poziţia oficială este asta....... Şi li se comunică răspnsul perfect, legal, acordat.
Este cedarea de putere perfectă...nu trebuie să gândeşti, şi nici nu poţi greşi.

Poziţia oficială, este ipocrizia legalizată a instituţiilor.

vineri, 13 decembrie 2013

Mirajul independenţei colective

Nici o comunitate de oameni, fie ea o ţară, nu poate fi independetă dacă fiecare individ în parte nu este independent. Dacă fiecare ţăran este independent în raport cu resursele de care are el nevoie, atunci suma ţăranilor este o comunitate independentă. Dacă mai mult de jumătate dintre indivizii unei ţări sunt independenţi, fiecare în parte, atunci putem vorbi de o independeţă la nivel de ţară. 

Independenţa nu este ceva separat de indivizi. Nu este ceva pe care o conducere construieşte pas cu pas. Avem în acest concept aceiaşi eroare ca şi când vorbim de imaginea României. Imagine care atât de mult se străduieşte sistemul să o coafeze. Imaginea României, este felul în care România se reflectă în afară. Imaginea nu este o chestie care o construieşti împotriva a ceea ce eşti. NU! Imaginea ta este ceea ce eşti tu. Tu nu poţi fi un gunoi care are o imagine desăvârşită. Sau poţi fi şi asta, dar vei suferi mereu, pentru că tu ştii realitatea. 

Realitatea zbiară mereu peste vocea ta cu care încerci să coafezi imaginea.Dacă prezinţi o imagine, şi tu eşti altcineva, de fapt joci un rol. Te prefaci a fi ceva ce nu eşti. Iar asta provoacă suferinţă. Dimpotrivă: Asumarea necondiţionată şi fără regrete că sunt ceea ce sunt, îmi va permite să modific părţile care nu le prefer. Altfel voi modifica mereu imaginea, eu rămânând acelaşi. Şi dacă eu modific mereu imaginea mea dar rămân acelaşi... Ce am schimbat eu de fapt? O iluzie! Un rol! Nu pot schimba nimic cu-adevărat, dacă eu rămân acelaşi!

Dacă vrem independenţă la nivel  de naţiune nu trebuie să căutăm ce să vindem cuiva, ca să nu mai cumpărăm de la altcineva. Acest concept este o himeră. Trebuie să căutăm un model care va permite la cât mai mulţi indivizi să fie independeţi. Să creem cât mai multe comunităţi care ele însele vor fi independente. Când suma totală a indivizilor independenţi si a micilor comunităţi independente vor crea o majoritate, atunci putem vorbi despre o independenţă la nivel naţional. Independenţa naţională nu este un concept măsurabil în cifre şi grafice. Ceva care analizez uitâtndu-mă peste pib-uri, bugete şi exporturi.Ea este suma indivizilor independeţi! Degeaba sunt indepăendent energetic, şi import 80% din alimente. Asta nu e independenţă. E doar o mutare a unei dependenţe către alta.

Vă rog permiteţi-vă să înţelegeţi: Nu există independenţă colectivă, dacă indivizii în parte sunt dependenţi. Chiar şi dependenţa de un sistem administrativ blochează independenţa. Desigur, independenţa vine la pachet cu implicarea, asumarea şi răspunderea. 

Un om care se implică, RĂSPUNDE! 
Un om care răspunde este RESPONSABIL! 
Un om Responsabil nu este MANIPULABIL!
Manipulabilul depinde de manipulant.
Responsabilul răspunde! El nu depinde de nimeni. El răspunde!

Manipularea şi responsabilitatea se opun una celeilalte.

joi, 12 decembrie 2013

69.997 de visători

Prima ninsoare! Albul din cer se aşterne peste mizeria străzilor negre. Întuneric şi lumină. Oraşul negru devine alb. Stratul pufos absoarbe şi sunetele stridente, estompează viermuiala oraşului.
E ora 19 şi băieţii mei sunt entuziasmaţi  de prima zăpadă. Luăm o sanie din pod şi ieşim să ne abandonăm zăpezii. La nici 500 de metri de casa unde locuim începe pădurea cu un mic derdeluş. Când văd chicoteala şi bucuria celor doi băieţi ai mei, mă răscolesc amintiri din copilărie. Hainele pe jumătate ude, pe jumătate îngheţate, mâini şi picioare ude şi îngheţate până la durere şi roşu în obraji. Bunicii ne culegeau pe întuneric direct de pe derdeluş.  Cu-aceste amintiri ajung pe derdeluşul înghesuit de case noi care s-au construit recent furând din spaţiul liber de altă dată...

Linişte. Nimeni. Copii , deşi doar doi, reuşesc din cauza bucuriei naturale să producă imediat o însufleţire a zonei. Mă uit năucit în jur. Nimic. Un moş intră într-o căsuţă dărăpănată, apoi iese repede şi trece alături în alta mai mare construită recent. Face asta trecând peste derdeluş...o clipă ne intersectăm destinele. O clipă. Nu se uită la noi. Nu existăm şi nu există. Universul ne-a oferit doar câteva secunde pentru a fi....

În spatele ferestrelor luminiţele dansează. Acele luminiţe. Luminiţele care ne-au adormit. Privită de pe derdeluş strada pare a fi vie. E animată de luminiţele care dansează. Toate la fel... Acelaşi ritm, aceleaşi culori. Oamenii s-au predat. Au trecut în nefiinţă. Privesc buimăciţi la ecrane de televizor care le dansează în faţă. E dansul morţii. Predarea necondiţionată. Dincolo de perdelele lor trei oameni vii se dau cu o sanie şi chicotesc. Dar nu contează. Realitatea a fost înlocuită cu visul. Toate ferestrele clipesc în acelaţi ritm. Ritmul programului care se încarcă, se injectează direct în creier.

Într-un oraş de 70.000 de locuitori, derdeluşul de pe strada care dă din oraş direct în pădure are trei oameni care se bucură. O mulţime de utilaje grele care preschimbă drumurile albe în unele negre. O mulţime de şoferi nervoşi în mica lor cutie de tablă. Claxoane , înjurături, blocaje...Mica bucurie care ne-o oferă natura a devenit un blestem. Un haos. Oamenii privesc fascinaţi un ecran cu imagini... Frânturi din vieţile altora. Vieţi care nu le aparţin. Au căzut în visare. Au aflat de la televizor că afară ninge.

miercuri, 11 decembrie 2013

Noi nu am construit nimic încă...




Ei nu sunt mulţi. În orice caz nu mai mulţi decât noi.

Noi nu am cerut exploatări otrăvitoare e-adevărat. Dar putem să ne opunem, şi-mi pare că acum este momentul potrivit pentru asta .

Noi nu am cerut măcinarea munţilor e-adevărat. Dar putem să ne opunem, şi-mi pare că acum este momentul potrivit pentru asta .

Noi nu am cerut mai mulţi parlamentari, e-adevărat. Dar putem să ne opunem, şi-mi pare că acum este momentul potrivit pentru asta .

Noi nu am cerut un sistem care să-şi poată vota singur remuneraţiile. Deasemenea nu am cerut un sistem care să hotărască singur mărirea fiscalităţii.

Nu am cerut un sistem care să reprime exprimarea liberă dar îl avem.
Nu am cerut un sistem care să controleze mass media dar îl avem.
Nu am cerut un sistem care să ne păcălească la numărătoare dar îl avem.

Nu noi, am cerut toate acestea, dar cu toate astea le avem.

Sistemul își măreşte salariile când vrea. Are această putere.
Sistemul hotăreşte legislaţia care o vrea. Are această putere.
Sistemul impune hotărârile sale. Are această putere.
Sistemul are putere şi voinţă proprie. Sistemul se reprezintă pe el însuşi!
Atâta timp cât sistemul poate face toate astea, el nu ne mai reprezintă!

Reprezentantul nu are voinţă proprie. Voinţa reprezentantului, este voinţa reprezentatului! Ceea ce nu e cazul...

Sistemul propune, propagă şi legiferează voinţa partinică. Şi voinţa partinică funcţionează după regulile lor interne. Iar toate acestea se întâmplă pentru că ne-am cedat puterea. Noi ne-am cedat puterea sistemului.

Dar cei cu pesimismul ăsta?
Voi strigaţi: Treziţi-vă! Eu spun: Ne-am trezit!
Voi strigaţi: Suntem puţini! Eu spun: Suntem destui!
Voi strigaţi: Să le dărâmăm sistemul! Eu spun: Să construim altul mai bun!
Voi strigaţi: Să plătească! Eu spun: Să iertăm !

Voi nu înţelegeţi că acest sistem nu e construit de noi? Voi nu înţelegeţi că noi nu am construit nimic încă??? Ceea ce încercaţi să schimbaţi nu vă aparţine! NU puteţi schimba nimic, pentru că nu vă aparţine! A fost construit de alţii după chipul şi asemănarea lor. Sistemul nostru este construit după chipul şi asemănarea altora.
Noi putem să construim altul după chipul şi asemănarea noastră. Atât!

Ei nu sunt mulţi. În orice caz nu mai mulţi decât noi.


vineri, 6 decembrie 2013

Marea scăpare 3

Dacă arunci o privire prin manualele şcolare, o să vezi că peste tot ni se spune că avem 5 simţuri: Auz, văz, miros, gust, tactil. Cumva, cineva, nu ştiu cine... oameni de ştiinţă, cercetători, oameni care au acces la butoanele care creează şi întreţin paradigmele, au hotărât de la ei putere, că simţul trebuie neaparat să aibă un organ separat al lui. Fiecare din simţurile enumerate mai sus are organul său de percepţie, dar să fie numai 5? Consider emoţia ca fiind cel mai puternic semnal care îl poate recepţiona corpul nostru. Nu are un organ separat, e-adevărat... sau nu ştim încă.  Probabil acest aspect, dacă e sau nu emoţia un simţ al omului poate naşte o mare discuţie între cercetătorii de profil. NU ştiu care e răspunsul "ştiinţific" dar până una alta ştiu că emoţia are o putere fantastică în modelarea vieţilor noastre. Poate am învăţat la şcoală că nu e bine să-mi lovesc semenii. Dar este doar o acumulare de informaţie la nivel logic, totuşi impulsul de furie care mă împinge să fac asta împotriva logicii este evident mai puternic. Altfel nu aş pune-o în practică. La nivel logic ştiu că nu e bine să îmi cert copilul, dar emoţia care mă cuprinde când el reacţionează într-un anume fel care eu îl consider "deplasat" mă conduce la o reacţie deasemenea "deplasată" şi e evident că şi de această dată emoţia a învins raţiunea.

Cum se face că o unealtă atât de puternică cum este emoţia, care ne modelează viaţa zi de zi, a fost lăsată deoparte de sistemele de învăţământ? Şi vă spun că sunt implicaţii mai mari decât cele care le-am descris mai sus. Emoţia vă modelează viaţa şi desfăşurarea evenimentelor mai mult decât credeţi! Infinit mai mult! Experimentul "Milgram" ne demonstrează încă din anii '70 că ne supunem în faţa unei autorităţi exterioare, care creează o presiune asupra noastră, determinîndu-ne astfel să luăm decizii pe care nu le-am lua în mod normal. Acest fenomen este posibil din cauza emoţiei pe care o autoritate exterioară o poate produce asupra noastră. NU intru acum în amănunte legate de acest experiment, este plin internetul de ele. Ceea ce vreau este să ne  întrebăm, să investigăm, cum modifică viaţa noastră faptul că acest simţ este scos dintre simţuri şi lăsat deoparte.

Repet: probabil se poate naşte o mare dispută dacă este sau nu un simţ, neavând un organ corespunzător. Totuşi emoţia este resimţită în tot corpul, o putem percepe şi ne modelează deciziile. Ar trebui predată sau nu în şcoli? Nu ştiu, dar pot să vă spun că sunt câteva entităţi care se folosesc din plin de emoţii: PR (public relations) , Advertiserii, în toate reclamele lor şi autorităţile care ne conduc. Toate reclamele se adresează emoţiei din noi şi nu minţii logice. De multe ori dacă analizaţi o reclamă "la rece" este o mizerie, dar este făcută de natură să nască în noi un sentiment. Acel sentiment îl "simţim", îl percepem, (cu sau fără organ specializat) şi îl traducem în gând: trebuie să cumpăr acel obiect, pentru că având-ul mă voi simţi într-un anume fel. Frica, este tot un sentiment. Un sentiment care este speculat de autorităţi. Multe ar face oamenii dacă nu le-ar fi frică, şi sunt oameni şcoliţi bine ca să se folosească de asta. Frica este propagată şi predată în tot sistemul de învăţământ şi nu numai.

Oamenii care nu mai suportă presiunea de la serviciu, oamenii care cedează în faţa unor sume de bani devenind corupţi, oamenii violenţi, oamenii care se sinucid... toţi aceştia au cedat impulsului emotiv. Acest impuls ne-a modelat deciziile fără să ştim măcar. Emoţia poate fi EDUCATĂ ! Impulsurile emotive pot fi modelate după dorinţa noastră la fel cum învăţăm să umblăm. Deocamdată de asta se ocupă psihologii, în cazuri extreme, când oamenii ajung în pragul depresiei sau când au deja căderi psihice. Dacă ele ar fi educate, antrenate, nu s-ar ajunge acolo. Dar o persoană educată emoţional nu mai este controlabilă. Nu mai răspunde la frică, la reclame, la persuasiuni, la presiuni simulate. Nu spun că nu ne-ar mai fi frică, ci că nu ne-ar influenţa deciziile. Am lua deciziile în cunoştinţă de cauză şi în acord cu ceea ce suntem şi nu sub presiunea emoţiei. Astfel emoţia nu ar mai fi un buton de care să răsucească cei care se pricep, jucându-se cu comportamentul nostru.

Gândiţi-vă la toate problemele pe care le-aţi avut în viaţă! Toate au fost generate de emoţiile voastre necizelate. Ai învăţat la şcoală , ai mers la facultate, te-ai specializat, iar când te-ai angajat, ai clacat psihologic. Lumea exterioară era diferită de ceea ce ştiai. NU ai putut gestiona situaţia, şi toate cunoştinţele care le-ai acumulat nu ţi-au folosit la nimic. Şi exact ce aveai nevoie să ştii, nu ţi-a spus nimeni. Ai ajuns robit de presiunea superiorilor, disperat de intrigile colegilor, lumea pare o casă de nebuni şi totuşi te uiţi în jur şi pare că toate astea ţi se întâmplă numai ţie.

Dar vremurile se schimbă. Sunt o grămadă de cursuri deja, la care te poţi înscrie (coaching, leadership, evoluţie personală), care îţi modelează emoţiile, te învaţă să le ţii în frâu. Fiecare emoţie poate fi o unealtă dacă este folosită ca atare. Totul este să fii conştient de ele, să ştii că există şi că îţi influenţează viaţa. Şi că poţi decide oricând să ţi le educi participând la un curs. Eu vreau mai mult să înţelegeţi că această aparent "mică scăpare" din sistemul de învăţământ ne modelează societatea. Şi nu în bine! Şi oricâte argumente mi-ar aduce cineva, că nu ne trebuie aşa ceva, eu spun că atâta timp cât corporaţiile îşi fac campaniile de PR folosindu-se de ele, iar guvernele folosesc frica ca modelare socială, e clar că e un factor foarte important.

marți, 26 noiembrie 2013

Poveste de iarnă

Ideea îi veni pe loc. I se părea prostesc de simplă. De fapt atât de simplă încât părea ireală. Nici măcar nu mai părea o idee, pentru că era mult mai banală decât orice poveste plăsmuită doar pentru amuzament. Nu prea avea curajul să o spună. De fapt nu prea era nimic de spus. Totul era evident. Era clar şi simplu. De fapt fusese întotdeauna acolo, întotdeauna clar şi întotdeauna simplu.

Îşi dădu seama imediat de puterea imensă a ideii, dar de asemenea realiză puterea oamenilor de a nega evidentul. De a respinge ceea ce fusese în faţa lor dar refuzară să vadă. Deci ideea singură, nu era destul. Avea nevoie de un plan. Avea nevoie de un mecanism prin care ideea să se poată răspândi mai repede decât puteau oamenii să o anihileze. Mai repede decât puteau ei să o ascundă sub preş.  Deasemenea ştia că ideea nu era a sa. Se împiedicase de ea... Îi căzuse în cap, hodoronc-tronc, nici el nu ştia de unde. Când visa uneori ,stând pe spate în iarbă, şi privind la formele pline de înţelesuri ale norilor, îi veneau asemenea gânduri ireale, simple, amuzante, dar le folosea ca o distracţie, ca o joacă pentru a se deconecta de stresul cu care îl presau problemele cotidiene. Şi iată că dintr-o mică revoltă contra propriilor gânduri, dintr-o mică nebunie se născu această întrebare: Dacă ar putea fi adevărat? Dacă ar funcţiona întradevăr? Dacă grijile şi viaţa sa erau o iluzie, şi de fapt aceste vise care le percepea privind norii erau reale? Dacă TOTUL era pe dos? NU nu... TOTUL nu putea fi pe dos. Dar dacă noi priveam TOTUL pe dos?

Dar ce visase? Să vă spun: La început a fost o revelaţie. A înţeles că suntem cu toţii singuri. Oricât de mulţi am fi la un loc, suntem singuri. Nu ne vedem, nu ne auzim, nu ne acceptăm. Suntem o mare îngrămădeală de oameni străini, adunaţi la un loc. Lunateci. Oameni perfecţi. Căci până la urmă reuşiră să reformeze sistemele de învăţământ ca să pregătească oamenii perfecţi. Deacum toţi oamenii ieşeau perfecţi din şcoală: Logică perfectă, planificare perfectă, înţelegere perfectă...Lunateci perfecţi. Căci, asemenea lunatecilor, ei erau deja autosuficienţi. Puneau întrebările şi răspundeau la ele. Creau problemele şi le rezolvau. Omul perfect: Autosuficient. Nimeni nu mai avea nevoie de nimeni! Fiecare îşi crea şi îşi rezolva singur problemele. E-adevărat că unii mergând pe drum şi tot întrebând şi tot râspunzând, aveai senzaţia că sunt nebuni...Dar nu. Nuuuu... era destul să te opreşti puţin şi să-i asculţi, ca să înţelegi că totul era logic. Că vorbeau clar şi coerent, că îşi creau şi rezolvau problemele foarte logic. Nu era nici un pic de nebuneală.Toţi gândeau. Erau perfecţi. Era absurd să mai asculţi pe cel de lângă tine, câtă vreme tu aveai deja răspunsul potrivit.

Oare există mai mult ca perfectul? Să fie asta posibil? Să fi fost această idee a lui un răspuns de natură să perfecţioneze şi mai mult ceea ce era deja perfect? N-aş putea să vă spun. Dar cred că era o idee asemenea celor pe care le avem noi. Acum când toţi căutăm independenţa de sistem, când vrem să ne descurcăm singuri, să nu depindem de nimic, un vis către omul perfect, autosuficient, şi independent pare o nebunie. Aşa cred că a fost şi pentru el, când din lumea autosuficienţei a lunatecilor perfecţi, s-a gândit cum ar fi dacă fiecare ar fi dependent de celălal. Cum ar fi jocul când ceea ce vrei tu să fie făcut de cel de lângă tine. Şi inventă astfel un noi concept, nemaiauzit până atunci : Relaţionarea. Aceea fu baza de pornire la toată revoluţia ce avea să urmeze. Haideţi să pretindem - zicea el-  să ne prefacem pentru o clipă imperfecţi. Să ne prefacem că nu avem răspunsul, iar cel de lână noi trebuie să îl găsească.

A fost o nebunie. Un haos. Vă daţi seama: ei nu erau pregătiţi pentru asta. Nu puteau înţelege ce-i cere cel de alături. Răspunsurile care se primeau la problemele lor de la ceilalţi se dovedeau pur şi simplu nepotrivite. Iar când începură să le aplice se declanşă un dezastru. Un dulce dezastru... Da da, Dulce! Pentru că odată cu frica de necunoscut, aveau şi o dulce senzaţie de Libertate. Simţeau că trebuie să meargă mai departe, că jocul abia acum devine interesant.  Astfel în Noua Ordine care se stabili, noi reguli se inventară. Trebuiră să inventeze un nou concept, care l-au numt "Liberul Arbitru" , ca să poată deosebi pe cei mai pricepuţi în acest joc, faţă de "Propriul Meu Arbitru" cu care funcţionau încă novicii prea perfecţionişti.

De câte ori se plictiseau de joc, noi şi noi reguli găseau ca sa-ă impulsioneze. Ca totul să fie fascinant, şi distractiv. La un moment dat au uitat că este un joc. De fapt era o realitate. O realitate plină de haos de care fiecare visa să se desprindă... să devină independent. Perfect. Autosuficient! Lunatec.

miercuri, 20 noiembrie 2013

Este vorba despre şcoală sau despre noi ?

Procesul de învăţare este unul complex. Toate informaţiile pe care le absorb copii de când vin pe lume şi care devin ulterior amintiri, fac parte din procesul de învăţare. Şi când spun toate, mă refer inclusiv la informaţia emoţională. Furia, depresia, bucuria, ignoranţa, frica, stima de sine sunt informaţii de natură emoţională care copilul le acumulează, le dezvoltă şi le trăieşte. Orice eveniment care se petrece în jurul copilului, care ajunge să fie stocat sub formă de amintire, care va fi folosită ulterior pentru compararea şi rezolvarea unor situaţii similare este un proces de învăţare.
Desigur şi transmiterea informaţiei raţionale, logice, face parte din acelaşi proces de învăţare. Nu doresc să disec acum procesul de învăţare, au făcut-o alţii deja, mult mai bine decât aş putea-o face eu. Scopul acestei postări este de a vă canaliza atenţia asupra câtorva deformări ale procesului de învăţare, care sunt atât de prezente, atât de "obişnuite", încât trec aproape neobservate.

1. Convingerea sau credinţa coform căreia copilul învaţă sau acumulează doar informaţia logică prezentată de mine sau de dascăl..
O eroare groaznică, cu consencinţe grave în educaţia copilului. Copilul absoarbe TOT ce transmit eu conştient sau nu în timpul procesului de învăţare. Adică la pachet cu informaţia emoţională şi cu conceptele de care eu mă folosesc. 
De exemplu vreau să învăţ copilul să deseneze o casă, dar din motive diverse, sunt nervos. Eu arăt cum se trasează acoperişul, ferestrele, explic liniile care definesc o casă, dar pe măsură ce copilul desenează şi nu reuşeşte să redea informaţia la nivelul pretenţiilor mele , mă enervez. Pe un ton APĂSAT repet din nou zonele pe care copilul nu le-a priceput, şi începem din nou. După o jumătate de oră, rezultatul nu este cel pe care l-am prevăzut, am mâzgălit 20 de coli, iar cumva copilul pare mai mult că vrea să-mi facă în ciudă decât să ma asculte. Invoc seriozitate şi atenţie, ridic TONUL şi APĂSAT trasez casa, arăt elementele şi liniile componente. În sfârşit copilul pricepe, eu sunt mulţumit de reuşită. Dar oare ce a învăţat copilul meu? La nivel logic a învăţat cum se trasează o casă pe hârtie. Dar la nivel emoţional a învăţat altceva. Ceva de care eu nici măcar nu eram conştient. A învăţat cum să se comporte când înveţi pe cineva ceva, când explici ceva cuiva. Dacă veţi avea ocazia să-l observaţi când se joacă cu alt copil o să vedeţi că în joaca lor, dacă mimează un act de învăţare (o joacă profesor-elev) a copiat întocmai tonul, nervozitatea şi emoţia dumneavoastră.
Exemplele sunt multe: 
Vede la un copil pe stradă  o ciocolată şi vrea să-i ceară. Tu ca părinte îi explici că nu e frumos să cerem de la necunoscuţi pe stradă. Copilul vrea ciocolata şi începe să plângă. Ca să ieşi din această situaţie îi promiţi că veţi cumpăra o ciocolată de la primul magazin. Copilul se linişteşte şi mergând pe drum, după câteva minute uită de ciocolată iar tu ca părinte răsuflii uşurat. Crezi că i-ai dat o lecţie bună, să nu ceară pe stradă, dar tocmai l-ai învăţat tergiversarea. 
Vă las să completaţi mai departe lista de exemple cu unele pe care le-aţi trăit, pentru că ele sunt cele mai relevante pentru dumneavoastră.

2. Rolul  greşit pe care îl atribuim şcolii. Trimitem copilul la şcoală ca să înveţe. Percepţia noastră este că va învăţa lecţiile acumulând informaţiile transmise de dascăli la nivel logic. Dar să vedem ce învaţă copilul la şcoală: Învaţă la pachet toate stările emoţionale pe care dascălul le transmite în timpul orelor, învaţă tot ceea ce vede pe drumul până la şcoală şi înapoi. Învaţă violenţa de la chioşc, învaţă frica de copii mai mari, ignoranţa faţă de copii mai mici. Uneori li se întâmplă ceva iar dascălii sunt neputincioşi..."Şi acum eu ce vrei să fac?" ... învaţă nepăsarea, fentarea. Ne povestim frustrarea faţă de dascăli acasă, iar când mergem la şcoală, de faţă cu copilul şi dascălul avem alt comportament: Învaţă ipocrizia. Tot ceea ce se pterece în jurul său, copilul învaţă. Dacă vom putea conştientiza acest fenomen, vom înţelege că atribuim şcolii ca instituţie  un rol prea mic în procesul de învăţare, fenomenele pe care le învaţă copilul fiind mult mai multe şi mai complexe.Paradoxal, dar şcoala este o părticică mică din procesul total de învăţare, este doar o piesă componentă dintr-un angrenaj mai mare.Acordând o importanţă exagerată doar procesului de acumulare a informaţiilor logice transmise în şcoală este ca şi cum am vrea să punem în funcţiune un mecanism complex, construind şi finisând foarte bine o anume roată dinţată din acel angrenaj. Fără să înţelegem că pentru funcţionarea ansamblului, fiecare rotiţă necesită aceiaşi atenţie. Suntem într-o contradicţie foarte interesantă... minimizăm rolul şcolii nefiind conştienţi de totalitatea informaţiilor pe care le acumulează copilul acolo. În acelaşi timp acordăm o valoare absolută şcolii , fără să înţelegem că ea este doar o piesă din întregul proces.  Cumva noi credem greşit că, copilul va fi suma şcolilor şi a dascălilor pe care i-a avut, suma materiilor şi a notelor pe care le-a parcurs. Da, el va fi suma la toate astea, dar şi ceva în plus...ceva de care nu suntem atât de conştienţi- suma întâmplărilor de pe strada pe care locuieşte, suma violenţelor la care a asistat, suma ipocriziilor, fentelor, înşelăciunilor, care le-a văzut la părinţi, profesori, colegi, golani, ... completaţi voi mai departe...

3. Marea paradigmă sub spectrul căreia se zbate învăţământul actual este competiţia. Sistemul de notare care presează copii să devină cei mai buni, împinge la individualism. Copilul învaţă să-şi urmărească scopul cu orice preţ, învaţă că rezultatul este cel mai important. Cât de conştienţi suntem că odată cu lecţiile predate, copilul învaţă la şcoală supunerea, individualismul, centrarea pe sine?  Încet încet apar curente care caută să împingă sistemele de învăţămând spre cooperare. Relaţionarea şi unitatea unui grup, în pofida rezultatului şi a gloriei personale, individuale. Lucrul în echipă, cooperarea, sunt activităţi care implică relaţionarea.Aceasta este o zonă care în sistemul actual este ignorată.

Ce se poate face?  Este simplu! Ca de obicei adevărul e undeva pe la mijloc. NU este grav faptul că sistemul actual promovează individualismul şi competiţia. Grav este că nu există nici un alt sistem care să promoveze cooperarea , relaţionarea, lucrul în echipă. Acest sistem însă poate fi construit. Şi nu mi se pare deloc că este treaba vreunui minister să facă asta. Este treaba noastră, a părinţilor! Necesită doar implicare şi conştienţă.
Se pot organiza activităţi extraşcolare în care să se urmărească stimularea cooperării. Astfel se va crea o contrapondere la sistemul existent deja, dând posibilitatea copilului să vadă ambele feţe ale monedei, să aleagă el însuşi modelul potrivit lui.  Părinţii se pot organiza în grupuri de supraveghetori , pot cere prin asociaţia de părinţi a şcolii să li se pună săli de clasă la dispoziţie pentru activităţi extraşcolare. Aceste activităţi ar trebui să se bazeze pe cooperare şi relaţionare. Copii să fie din clase diferite, să relaţioneze reciproc, să se cunoască, să facă ceva pentru un obiectiv comun.

 Principala  piedică pentru a face asta este tiparul în care am fost crescuţi noi. Noi nu am avut astfel de exemple în copilărie, nu am luat parte la astfel de acţiuni care implică părinţi şi copii care relaţionează. Caracteristica unui tipar este repetitivitatea. Avem o singură şansă dacă vrem pentru copii noştri un alt model, viaţă altfel. Ei trebuie să înveţe altceva decât am învăţat noi. Trebuie să spargem TIPARUL. Dacă vom repeta mereu aceleaşi acţiuni, vom obţine mereu acelaşi rezultat. Uitaţi-vă bine în şcoală, uitaţi-vă la materii, la profesori, la sistem ... nu vi se pare că e ACELAŞI? Nu vi se pare că ai noştrii copii repetă exact ceea ce noi am făcut la vremea noastră în şcoală? Dacă nu sesizaţi acest aspect, acest tipar, această similitudine, atunci totul este bine, nu aveţi de schimbat nimic. Dar acei care au înţeles asta şi nu sunt mulţumiţi trebuie să schimbe ceva. A nu face nimic când nu înţelegi ce ţi se întâmplă, este în regulă. Dar odată ce ai conştientizat, odată ce ai înţeles, odată ce ştii exact cum stau lucrurile şi nu faci nimic, asta este o ignoranţă nocivă, dăunătoare, este o condamnare voită şi conştientă a copilului tău la repetiţie, la şablon. 


Personal am organizat un club de lego la şcoala pe care o frecventează copilul meu. Au fost doar două întâlniri dar am putut să observ deja cât de adânc este înrădăcinat deja individualismul la copii de clase 1-4 . Practic erau 12 copii care se jucau fiecare singur, fără să perceapă grupul din care face parte. Nu era un grup de copii, era un grup de persoane individuale cu activităţi individuale, care stăteau unul lângă altul. Grupul era doar o conjunctură, un decor şi nu o relaţie inter-umană.

O să revin cu detalii despre activităţile extraşcolare în care mă implic, pentru  a fi un exemplu pentru alţii care ar vrea dar nu au impulsul necesar.  Şcoala poate deveni un loc în care copii să înveţe cooperarea, relaţionarea, implicarea. Eu văd o şcoală în care după cursuri, sălile se umple cu elevi şi părinţi care continuă procesul de învaţare fără programe, fără limitări, fără condiţionări. Şi asta nu ţine de ministere, de guverne, de profesori. Ţine de NOI! De TINE !


sâmbătă, 16 noiembrie 2013

Eu nu mă tem

Eu nu mă tem de omul adormit (inconștient), pentru că el este doar o păpușă de paie, interpretează un rol. Nu mă tem nici de omul trezit pentru că el nu îmi poate face rău fiind mereu conștient de acțiunile sale. Nu mă tem nici de sistem, pentru că el este doar suma oamenilor adormiți, de care nu mă tem și a oamenilor treziți, de care nu mă tem.
Nu mă tem că aș putea face rău cuiva, pentru că adormit fiind voi juca doar un rol, și nu voi fi conștient de ceea ce fac, iar trezit fiind nu pot să fac rău cuiva.
Am spus eu acum : dormi liniștit, nu te teme nimic? NU! Am spus trezește-te! Pentru că doar trezit vei putea scăpa de teamă. În timp ce dormi, ti-e teamă, pentru că în vis nu poți scăpa de ceea ce ți se întâmplă. Când ești trezit însă, tu știi că orice s-ar întâmpla poți prin alegerile tale să schimbi prezentul.

 Prezentul este determinat de acțiunile tale de acum și nu de amintirile tale, sau de gândurile tale, sau de fricile tale sau de iluziile tale.

vineri, 15 noiembrie 2013

Când eşti...

Să ajungi ceea ce îţi doreşti este cel mai uşor lucru când interpretezi un rol şi poate fi foarte greu când chiar trebuie să fii. Paradoxul este că în momentul în care ajungi să FII ceea ce îţi doreşti, constaţi că era mult mai greu să te prefaci.

Când sunt părinte nu trebuie să joc rolul părintelui, 
 Când sunt patron, nu trebuie să joc rolul patronului, 
 Când sunt bolnav, nu trebuie să joc rolul bolnavului.
Când ştiu, nu trebuie să joc rolul celui care ştie
Când nu ştiu, nu trebuie să joc rolul celui care nu ştie


Când joc rolul părintelui îmi este greu să Fiu părinte
Când joc rolul patronului îmi este greu să FIU patron
Când joc rolul bolnavului îmi este greu să Fiu bolnav
Când joc rolul deşteptului îmi este greu să FIU deştept
Când joc rolul neştiutorului îmi este greu să FIU neştiutor.

Când Eşti părinte, orice decizie vei lua va avea ca bază ceea ce simţi TU ca părinte.
Când joci rolul părintelui, orice decizie vei lua va avea ca bază ceea ce crezi tu că ar face un părinte.

Când Eşti patron, orice decizie vei lua va avea ca bază ceea ce simţi TU ca patron.
Când joci rolul patronului, orice decizie vei lua va avea ca bază ceea ce crezi tu că ar face un patron.

Când Eşti bolnav, orice decizie vei lua va avea ca bază ceea ce simţi TU ca bolnav
Când joci rolul bolnavului, orice decizie vei lua va avea ca bază ceea ce crezi tu că ar face un bolnav.

Când Eşti deştept, orice decizie vei lua va avea ca bază ceea ce ştii TU .
Când joci rolul deşteptului, orice decizie vei lua va avea ca bază ceea ce crezi tu că ar face un deştept.

Când Eşti neştiutor, orice decizie vei lua va avea ca bază ceea ce simţi TU ca neştiutor
Când joci rolul neştiutorului, orice decizie vei lua vei face pe prostul.

"Nu este nici un om înăuntrul omului, nu este nici un copac înăuntrul copacului, nu este nici un nor înăuntrul norului..."  Mooji

joi, 14 noiembrie 2013

Tiparul şi iluzia autorităţii

Temă care face parte din propunerile pentru prezentarea, care urmează să o fac. Aşa că expun aici câteva direcţii care vor fi disecate în cadrul prezentării.

În era abundenţei de informaţie, se pare că este din ce în ce mai greu de găsit ceva ce ne interesează. În trecut lipsa informaţiei ne ţinea în necunoaştere, astăzi se întâmplă acelaşi fenomen din cauza inflaţiei de informaţie.  Mi-am propus să pun lumina conştiinţei pe tipar. Tiparul pe care funcţionăm. Şi în acest sens internetul este plin de date , experimente şi statistici ştiinţifice făcute de specialişti de renume, informaţii care par a fi uitate undeva pe internet, sau în orice caz, pare că nimeni nu le foloseşte De fapt nu le folosim noi, oamenii obişnuiţi, dar ele sunt folosite inetens şi cu succes în PR (public relations) în Advertising, sau de către sistemele politice şi administrative.. Pentru că nu am o expertiză pe aceste domenii, ceea ce fac eu este foarte simplu şi în acelaşi timp foarte pertinent: Grupez informaţia pe o anumită tematică pe temele care le dezbat, astfel ca ea să deschidă pofta auditoriului pentru investigare personală. Doresc deci doar să prezint anumite cercetări în domeniu care duc la concluzii foarte interesante, dar concluziile va trebui să le trageţi voi. Încerc să creez aşadar un text deschis, supus investigării, interpretării, care să nască noi întrebări, care să împingă spre investigare personală. Căci fără investigarea personală, care să ducă fie la validarea fie la invalidarea informaţiei absorbite, totul rămâne un simplu text acumulat, fără vreo valoare de schimbare.

Tiparul - Suntem o sumă de condiţionări acumulate prin experienţe personale, prin educaţie , prin presiunea colectivului în care trăim. Toate aceste condiţionări formează TIPARUL. Tiparul după care noi ne petrecem viaţa, convinşi fiind că tot ceea ce facem este alegerea noastră. O parte din tipar după cum spuneam se bazează pe experienţele anterioare, adică, mai precis, pe amintiri. Aşa cum am văzut în prezentarea făcută de Elizabeth Loftus în postarea de aici  amintirile nu sunt exacte şi precise, dar totuşi noi ne bazăm pe ele ca şi cum ar fi. Aceasta este o primă influetă a tiparului după care ne comportăm.

A doua mare influenţă este presiunea exercitată de grupul social în care trăim. Deşi avem impresia că alegerile care le facem ne aparţin în totalitate, de fapt ele sunt urmări ale unui tipar manipulat de mediul din jur. Acest fapt a fost demonstrat în câteva experimente foarte interesante. Primul care vreau să-l supun atenţiei este experimentul Asch. El se poate viziona pe youtube aici. Este un filmuleţ mic, netradus dar care nu are nevoie de prea multe explicaţii. Arată clar cum ne conformăm, comportându-ne la fel cu restul grupului. Pe cine intrresează mai mult, se pot găsii graficele şi rezultatele complete ale acestui studiu, pe internet. Cert este că peste 80 % din cei testaţi s-au conformat presiunii grupului.

Al doilea experiment prezintă efectul Bystander imaginat  de dr. Philip Zimbardo care se găseşte aici. . Ceea ce se poate observa din acest experiment este comportamentul de neimplicare derivat pe baza neimplicării grupului. A doua concluzie care m-a şocat  a fost viteza de reacţie a oamenilor pentru persoana îmbrăcată în costum. Asta arată  în ce zonă periculoasă ne împing tiparele. Cum reacţionăm diferiţi în fucţie de stimuli. Dacă persoana este îmbrăcată casual, nu provoacă reacţie, dacă este imbrăcată în costum provoacă o reacţie imediată. Asta spune multe despre câtă credibilitate şi importanţă acordăm unei persoane îmbrăcate în costum -  de ex. un politician - acţiunile noastre  fiind ulterior perturbate de acest tipar.

Al treilea experiment  arată obedienţa sau supunerea faţă de o autoritate, sau faţă de o persoană căreia noi îi atribuim un rol autoritar. Se numeşte experimentul Milgram. . Nu o să descriu fiecare experiment cum a fost gândit, se poate vedea în filmuleţe, se pot vedea deasemenea şi concluziile. Cei care au o pasiune sau o căutare pentru un experiment anume din cele prezentate aici, desigur pot găsii mult mai multe informaţii pe internet . Ceea ce putem vedea în experimentul Milgram este că: Subiecţii studiului trec peste limita care o pot accepta ei, presaţi de o autoritate exterioară, interpretat  în experiment de rolul doctorului. Dintre subiecţii testaţi, 65% au mers până la capăt, ei administrând şocul de curent letal doar la presiunea exercitată de o autoritate exterioară. De aici trebuie să înţelegem că tiparul după care ne comportăm este influenţat de o persoană în costum, sau o persoană înzestrată cu o funcţie sau o autoritate de moment.

Al patrulea experiment care o să îl disec în amănunt la prezentare este experimentul Standford. Experimentul Standford ne arată că linia dintre "băieţii buni" şi "băieţii răi" nu este fixă. Ea se modifică mereu în funcţie de circumstanţe. Adică, o persoană "bună" poate deveni rea sau invers, modificându-şi tiparul comportamental în funcţie de circumstanţe. Chiar dacă ne credem buni, putem devenii foarte răi, de fapt diabolici în circumstanţele potrivite. Acest experiment a trebuit oprit la 6 zile după ce a fost iniţiat, persoanele implicate prezentând deviaţii comportamentale severe. Practic au devenit "băieţii răi" în mai puţin de o săptămână, doar pentru că li s-a dat mediul prielnic.

Sigur concluziile care reies din aceste experimente sunt multe şi complexe. O parte din ele sunt prezentate chiar în filmuleţele postate aici.  Problema este că aşa cum ochiul nu se poate vedea pe el însuşi, nici tiparul nu se poate observa pe el însuşi. Adică judecând toate acestea din interiorul tiparului nostru nu vom putea vedea tocmai tiparul nostru, adică tocmai faptul că noi înşine ne încadrăm şi ne comportăm înfluenţaţi de aceşti factori.

Rolul prezentării va fi acela de a vă arăta direcţiile de investigare, astfel ca fiecare să ajungă la propriile concluzii. Doar aşa tiparul poate fi demascat şi înţeles. Tiparul trebuie demascat şi asumat, în sensul că persoana, îşi asumă că se comportă pe baza unui astfel de tipar, şi în consecinţă acţiunile sale sunt influenţate, manipulate de diverşi factori externi. Odată demascat şi asumat el poate fi modificat prin libera voinţă. Este un proces de evoluţie ireversibil.




vineri, 8 noiembrie 2013

Acţiunea şi reacţia

Intenţionez să fac la Bistriţa o prezentare gen conferinţă a informaţiilor care le-am prezentat pe acest blog. Astfel am început să organizez informaţiile într-o ordine logică şi uşor de prezentat şi asimilat. Temele abordate vor fi: Tiparul şi condiţionările , Sinele Fals şi Conştiinţa, Sentimentele şi mintea logică,  Circuitul emoţiei, Acţiunea şi reacţia. Acum pregătesc ceva filmuleţe, ilustraţii, fotografii şi alte materiale multimedia pentru o mai bună exemplificare. Aici este schiţa prezentării pentru capitolul Acţiunea şi reacţia. 

Acţiunea şi reacţia

Acţiunea sau experimentarea este atributul Vieţii. Este exprimara Vieţii şi implică făptuirea unei activităţi care modifică o stare fizică. Este modificarea într-un sens sau altul al unei realităţi fizice date, în opoziţie cu conceptul, care este plăsmuirea, creaarea iluziei, abstractizarea fără a modifica universul fizic.

Pot face o grămade de tratate despre apă, pot să-i studiez toate calităţile, să o cercetez la infinit. Toate acestea sunt concepte. Ca cineva să înţeleagă cu-adevărat ce este apa va trebui să bea un pahar de apă.Aceasta este o acţiune.  Atunci şi doar atunci va scăpa de sete. Prin experimentare, care este atributul manifestării, a Vieţii.

Acţiunea - se naşte din concept prin dorinţă, planificare, proiecţie mentală şi se poate naşte din cunoştinţe
 sau concepte acumulate anterior. Tot ce înseamnă conceptul sau  activitatea mentală care precede acţiunea este atributul minţii logice. Acţiunea sau experimentarea este atributul corpului fizic, punerea în practică a conceptului, făptuirea, care va avea ca rezultat modificarea realităţii fizice. După experimentare, acţiunea devine din nou concept, sub forma amintirii.
Dat fiind că mintea logică poate ordona doar idei şi concepte care le cunoaşte deja fie din experienţa proprie fie din informaţiile preluate sub formă de concept de la alţii ea poate genera doar acţiuni repetitive, care au fost create deja. Actul de creaţie, actul prin care ceva nou, care nu a existat anterior este creat, nu este atributul minţii logice.
Actul de creaţie este atributul conştiinţei şi el se află înafara tiparului, a şablonului personal, a minţii logice. Mintea logică nu poate percepe nimic care este înafara tiparului său. Ce nu se încadrează în tipar nu este observat, ca atare nu există. Ceea ce nu este înregistrat în amintirile noastre nu există! Nu s-a întâmplat!
Actul de creaţie ia naştere din cercetare, din investigare, urmare a faptului că nu ştiu, că mă întreb, investigând fenomenul cu toate canalele deschise. Tiparul este închis, el ştie, el nu se întreabă. Egoul are întotdeauna dreptate, egoul ştie întotdeauna. Ego-ul nu se întreabă, el combate, impune, argumentează, respinge ceea ce este înafara sa şi acceptă şi se aliază cu fenomenele care-i corespund. Să ne reamintim că egoul este o unealtă prevăzută pentru a ne coordona, a ne sincroniza acţiunile şi nu pentru a crea, sau a prevedea. Trebuie deci folosit ca atare.

Reacţia - Este o construcţie mentală, iluzorie, care se opune realităţii existente şi care este alimentată de un tipar existent. Este deci previzibilă, repetabilă, şi nu implică modificarea realităţii fizice. Se manifestă prin gânduri,dialog interior , ceartă interioară, mânie,auto-justificare, sau toate acestea pot fi exteriorizate. Exteriorizarea se face prin vorbire, sau emoţie. De obicei sunt ambele şi se alimentează reciproc într-o buclă cu tendinţă de amplificare.

Exemplu - Eu mut un obiect care mă încurcă. Am ajuns la acel obiect care se află în calea mea, mă încurcă şi îl mut. Aceasta este o acţiune. Tu vii şi constaţi că noua poziţie te deranjează. Vii cu argumente logice că nu e bine unde este, că nu aveam dreptul să îl mut, că totul este un nonsens, că nu mă pricep la astfel de treburi  ca atare acţiunea mea este rezultatul unei incapacităţi ... etc...etc... Poţi face o mie de teorii pe această temă, toate sunt doar o reacţie la acţiunea mea. Ca să devină o acţiune necesită exercitarea, modificarea realităţii fizice. Pui mâna şi muţi obiectul înapoi, sau într-o altă poziţie care nu te mai încurce. Aceasta este o acţiune şi doar ea poate rezolva sau interacţiona în sensul modificării realităţii fizice.
Desigur, poţi face scandal mare, poţi argumenta, iar în urma aceste reacţii eu să mut singur obiectul înapoi. Dar aceasta este acţiunea mea, şi depinde în totalitate de voinţa mea. S-ar putea să vreau, s-ar putea să nu vreau. Deci oricât te-ai strădui să argumentezi atâta vreme cât aştepţi după acţiunea mea, cheile sunt la mine.
În cazul ciclului Acţiune-reacţie reacţia va pierde mereu, pentru că este o non-acţiune. Prin simplul fapt că ea se opune unei realităţi existente deja este perdantă. Nu poţi fi împotriva a ceva ce există deja. Sau poţi dar rezultatul nu va fi decât suferinţă. Amintiţi-vă definiţia suferinţei: Suferinţa este dată de diferenţa dintre realitate şi aşteptările sau pretenţiile noastre. Realitatea este ceea ce există ACUM. Prin urmare se modifică în fiecare clipă. Acţionând, pot modifica ceea ce este acum. Pot modifica realitatea în sensul dorit sau preferat de mine. Reacţionând nu fac decât să mă opun acelei realităţi care există deja. Acest scaun există în faţa mea... E un nonsens ca eu să mă opun acestui fapt.
Să nu uităm atributele reacţiei: este previzibilă - adică pot să prevăd ce vei face, dacă eu fac ceva anume.
Este repetitivă - dacă îţi fac mereu acelaşi lucru, vei avea mereu acelaşi răspuns.
Se bazează pe tiparul mental, pe o construcţie iluzorie.


marți, 5 noiembrie 2013

Paralele şi posibilităţi

După mulţi ani de muncă, un inventator a descoperit arta de a face foc. El şi-a luat uneltele şi a plecat în regiunile nordice, acoperite cu zăpezi veşnice, unde a iniţiat un trib în arta de a face foc şi în avantajele ei. Oamenii au fost atât de absorbiţi de această noutate încât au uitat să-i mai mulţumească inventatorului, care într-o bună zi s-a făcut nevăzut. Fiind unul din acei oameni puţini la număr înzestraţi cu harul modestiei, el nu dorea să rămână în amintirea acelui popor sau să fie respectat de el. Singurul lucru pe care îl dorea era satisfacţia de a şti că cineva a beneficiat de descoperirea sa. 

Următorul trib la care s-a dus era la fel de dornic să înveţe ca şi primul, dar preoţii locali, văzând influenţa pe care străinul o avea asupra oamenilor, au dispus asasinarea lui. Pentru a nu fi bănuiţi de crimă, ei au instalat un portret alMarelui Inventator chiar în altarul templului şi au conceput o liturghie specială pentru el, pentru ca toată lumea să se închine lui şi pentru ca numele său să nu fie uitat niciodată. Au decretat că noua liturghie se va ţine întotdeauna şi că ea nu va fi modificată niciodată. Uneltele pentru obţinerea focului au fost instalate într-o cutie,iar preoţii au afirmat că cei care îşi vor punemâinile deasupra lor cu o mare credinţă se vor vindeca. 

Marele Preot însuşi şi-a asumat sarcina de a scrie o carte despre Viaţa Inventatorului. Aceasta a devenit Cartea Sacră a tribului, în care se vorbea de bunătatea şi de iubirea lui ca de un exemplu care ar trebui urmat de toată lumea, în care viaţa îi era elogiată,iarnaturalui era decretată supraumană. Preoţii au avut grijă c noua Biblie să treacă din mâinile unei generaţii către generaţiile următoare, interpretând cu autoritate semnificaţia cuvintelor scrise în ea, respectiva vieţii sfinte a Marelui Inventator şi a morţii sale. Cei care deviau de la această doctrină erau pedepsiţi cu moartea sau excomunicaţi. Prinşi în capcana acestor sarcini religioase, oamenii au uitat cu desăvârşire cum trebuie făcut focul.


Anthony de Mello - Rugăciunea Broaştei

vineri, 1 noiembrie 2013

Cât de mult vă bazaţi pe amintiri?



Bashar spune că nu suntem suma acţiunilor noastre trecute ci rezultatul acţiunii prezente. Avem şansa de a alege în fiecare moment cine suntem, iar când alegem să ne schimbăm, nu doar că acţionăm diferit, dar şi trecutul nostru se schimbă acordându-se cu noi. Cum se poate modifica trecutul nostru ca urmare a unei acţiuni din prezent? Foarte simplu, ne amintim aceleaşi întâmplări prin filtre diferite. Ceea ce nu ne amintim, nu există! Poate teoriile universului holografic  sunt mai greu digerabile, tocmai de aceea postez aici un filmuleţ al unei specialiste care a studiat toată viaţa cum se formează amintirile şi ce feste ne joacă. Link-ul  cu filmul original de la Ted Talks aici. Dăm un credit total amintirilor noastre comparându-le cu o maşinărie care înregistrează un film la care avem ulterior acces de câte ori avem nevoie. Acest credit care îl acordăm amintirilor este eronat şi totuşi ne bazăm pe el. Sper ca acest film să mai scadă din importanţa exagerată care o acordăm amintirilor.

joi, 31 octombrie 2013

DE CE?

Mintea logică, raţională, operează cu idei, concepte, raţionamente. Este o sumă de cuvinte şi condiţionări preluate din educaţie şi experieţa personală. Tot ceea ce mintea logică aranjează în idei şi jonglează cu ele a fost odată văzut, cunoscut, citit, sau aflat de undeva.Fiecare informaţie absorbită prin citire, observare, experimentare devine o mică piesă de puzzle. Mintea logică face apoi combinaţii şi aranjamente din aceste mici piese . Toate acestea formează TIPARUL.

Cea mai mare parte a sistemului educaţional, social, administrativ din zilele noastre se bazează pe tipar.  Eşti un bun cetăţean dacă: plăteşti taxele, nu arunci mizeria pe jos, participi la acţiunile cetăţeneşti. Eşti un bun angajat dacă: dai totul pentru compania angajatoare, rămâi peste program dacă e nevoie, te implici în dezvoltarea companiei. Eşti un bun părinte dacă: ....completaţi voi... Eşti un bun român dacă: ....completaţi voi... Dacă, dacă, dacă...esenţa condiţionării. Aşa se fac algoritmii logici la programele de calculator: IF <condiţie> THEN <acţiune> .

Să fie omul doar o sumă de condiţionări? Dacă ar fi fost aşa atunci am fi aplicat cu succes fiecare condiţionare impusă de societatea în care vieţuim. Societatea era o maşinărie perfectă, care ar fi funcţionat fără greşală. Totuşi... e evident că nu este aşa. Ce anume determină societatea să ne returneze un rezultat diferit decât cel care îl aşteptăm? Credeţi că hoţul nu ştie că furtul este ilegal? Credeţi că vitezomanul nu ştie că viteza excesivă este ilegală? Credeţi că funcţionarul nu ştie că mita este ilegală? Credeţi că agresorul nu ştie că violenţa este ilegală? Ei ştiu toate acestea şi totuşi nu le respectă. DE CE? Să nu le fi învăţat bine? Să nu le fi repetat destul?

Repetiţia este mama învăţăturii! iată un concept strecurat în educaţia noastră care ne modelează în mare parte viaţa şi societatea. Întreg sistemul educaţional se bazează pe repetiţie, şi nu prea vedem rezultatul. Chiar tu cititorule, dacă te îndoieşti poţi recurge la un exerciţiu foarte simplu: Aminteşte-ţi de câte ori ai repetat în liceu o lecţie pregătindu-te pentru teză. Ai învăţat-o nu-i aşa? Te rog să o transpui acum pe o hârtie să vedem ce ai învăţat. Poate vei spune că ai uitat conţinutul dar ai rămas cu povaţa, cu "învăţămintele". În regulă, scrie cinci învăţăminte care ştii sigur că le-ai învăţat în urma repetării lor la şcoală. Dacă eşti suficient de cinstit cu tine însuţi vei descoperi că nu poţi. Repetiţia stă la baza formării tiparului. Tiparul este o formă care se dezintegrează în timp.

Experienţa este mama învăţăturii! Scrie pe o hârtie cinci experienţe la care ai luat parte în copilărie şi ce ai reţinut din ele şi o să vezi că îţi vine mult mai uşor decăt să redai ceva ce ai repetat, dar la care nu ai luat parte. Poţi scrie o mie de tratate despre apă dar ca să ştii cu-adevărat cum este trebuie să bei un pahar de apă. Oare de ce caută angajatorii persoane cu experienţă şi nu persoane care au rezultate bune la teoria pe domeniul respectiv? Deasemenea repetarea unei experimentări nu înseamnă acelaşi lucru cu repetarea unei lecţii, teorii, concept. Pot să repet o experimentare de câte ori e nevoie, trăgând de fiecare dată concluzii noi. Experienţa este un fenomen viu care împinge spre observare şi înţelegere indiferent de câte ori este repetată. Să presupunem că un copil doreşte să ajungă un mare doctor în calculatoare. În acest sens el învaţă tot ce se găseşte posibil de învăţat pe tema respectivă, apoi repetă până totul este fixat perfect şi poate da răspunsul potrivit pe loc, în orice moment. Pentru acţiunea de învăţare a avut nevoie de 10 ani. Ce a învăţat el? În zece ani totul s-a schimbat în tehnica de calcul. Ca să poată fructifica cunonştinţele trebuie să pună mâna, să experimenteze, să tragă cocnluzii, obţinând astfel capacitatea de a previziona, de a înţelege lucruri care nu le-a învăţat nicioată.

Repetiţia este mama manipulării! Ne educăm mereu mintea logică astfel ca prin repetiţie să se conformeze noilor seturi de reguli acumulate. Apoi toată media nu face decât să se folosească de această capacitate dobândită de partea raţională. Ce facem noi repetând mereu lecţii şi învăţături? Experimentăm! Experimentăm un model care prin repetiţie devine un set de reguli.Repetăm ceva pînă ne deprindem cu acel ceva. Devine realitatea noastră. Repetând mereu, noi experimentăm repetiţia. Repetânduni-se mereu, vom urma acelaşi tipar care noi înşine l-am experimentat şi ni l-am fixat. Vreau să te fac să ştii care e cea mai bună pastă de dinţi? Îţi voi repeta mereu la televizor până vei ştii asta. Dar ai experimentat oare 5 paste de dinţi un timp suficient de îndelungat ca să ai o părere corectă?

Este atât de simplu să identifici manipularea în ziua de azi... E destul să urmăreşti media şi să vezi ceea ce se repetă obsesiv, dar nu poate fi experimentat. Poţi fi sigur că este o manipulare. Am mai spus-o şi în alte postări: Termenul corect pentru formator de opinie este manipulator profesionist. De ce ar avea nevoie un om ca alt om să-i modeleze opinia?

Mintea logică este o unealtă! Este unealta cu care ne-a dotat Universul ca să ne putem coordona şi sincroniza acţiunile. Iar noi? Ce-am făcut? Ne-am grăbit să ne identificăm cu unealta. Să credem că noi suntem suma gândurilor logice, raţionale. Este ca şi cum tâmplarul ar credee că este ciocanul şi groparul că este lopata. La fel noi credem că suntem gândurile noastre. Cum am ajuns aici? Simplu: Tot sistemul social se bazează doar pe partea logică, raţională. Legile, normele, regulile de conduită, toate sunt şiruri de cuvinte, gândite logic să reglementeze comportamentul societăţii. Sunt foarte logice, frumoase, şi utopice. Pentru că omul este o fiinţă spirituală şi nu raţională. Desigur partea spirituală se estompează din ce în ce mai mult pe măsură ce partea raşională este agresiv impusă prin repetiţie.

Ne-am încâlcit în gândurile noastre fascinaţi de feeria lor. Dar cine vede gândurile ? Este o instanţă deasupra gândurilor, care le poate observa?  Căutaţi-o! Experimentaţ-o! "Caută şi vei afla!"

marți, 29 octombrie 2013

Aceşti iresponsabili care ne conduc

Preluare de pe "gândeste.org"

Investitorul elveţian Marc Faber consideră că lumea este împinsă spre criză de elite care îşi asumă riscuri nebuneşti tocmai pentru căştiu că nu răspund cu nimic. Cel mai periculos joc este asumat de bancherii centrali care umflă baloane speculative, ce pot fi urmate de un colaps deflaţionist.

“Un sistem corupt care recompensează prostia.” Aşa caracterizează Marc Faber, investitor cu experienţă în pieţele financiare internaţionale, realitatea politico-economică din lumea occidentală. “Problema pe care o avem acum este că liderii politici şi cei din business frecvent nu sunt responsabili pentru acţiunile lor”, scrie acesta într-un articol publicat pe portalul financiar Daily Reckoning. Cel mult, persoanele care iau decizii greşite îşi pierd demnităţile în cazul în care înregistrează un eşec, însă de multe ori, ei sunt chiar răsplătiţi în pofida faptului că deciziile lor au consecinţe deosebit de grave pentru categorii largi de oameni. Aşa ceva este fără precedent în istorie, întrucât în alte epoci liderii plăteau scump, ceea ce îi împiedica, de cele mai multe ori, să se comporte iresponsabil.
Printre primii care se joacă riscant fără frica unor consecinţe sunt bancherii centrali, oameni de formaţie academică, lipsiţi de experienţa din sectorul privat, spune Faber, autor al newsletter-ului “The Boom, Gloom & Doom Report”. Puterea acestora este enormă ceea ce este, de-a dreptul înfricoşător. Forţele pieţei se vor dovedi finalmente mai puternice decât capacitatea băncilor centrale de a tipări bani, mai spune investitorul care se aşteaptă la o criză majoră în următorii ani. În acest context, niciun fel de investiţii sau plasamente nu vor mai fi sigure, avertizează acesta.
Era mai bine când regii îşi pierdeau capetele
Pen>tru cea mai mare parte a perioadelor istorice, liderii care se aflau în poziţie pentru a exercita puterea erau responsabili pentru acţiunile lor. Dacă purtau războaie sau îşi apărau teritoriile de invazia unor forţe ostile, aceştia în mod frecvent îşi pierdeau vieţile, pământurile, armatele, puterea şi coroana, observă Faber. Nu putem nega că au fost în istorie lideri iresponsabili, dar, în general, aceştia erau responsabili pentru actele lor şi, în consecinţă, se purtau responsabil.
Faber îl citează pe economistul Thomas Sowell, profesor la Universitatea Stanford, potrivit căruia “este greu să ne imaginăm un mod mai prostesc şi mai periculos de a lua decizii decât acela de a pune acele decizii în mâinile unor oameni care nu plătesc nimic dacă greşesc”. Acum, însă, când liderii politici şi din business eşuează, cel mai rău lucru care li se poate întâmpla este acela de a nu fi realeşi sau numiţi din nou. Ei devin apoi lobişti, consultanţi, adesea conferenţiază… “Probabil pentru prima oară în istorie avem astăzi un sistem în care liderii nu numai că nu sunt pedepsiţi pentru eşecurile lor, ci sunt, de fapt, chiar răsplătiţi”, spune investitorul elveţian rezident în Thailanda.
Executivii corporaţiilor şi administratorii de fonduri mutuale nu au pielea la bătaie în compania care îi angajează şi chiar şi după ce sunt daţi afară pentru că nu şi-au îndeplinit mandatul corect, îşi primesc pensia. Această decuplare între responsabilitate şi decizie este de natură să antreneze o înlănţuire de hotărâri greşite, consideră Faber.
Puteri prea mari pentru băncile centrale

Warren Buffet a spus recent că banca centrală a SUA este cel mai mare fond de hedging. În opinia lui Faber, greşeşte. Fondurile de hedging sunt conduse de oameni care îşi asumă riscuri având banii lor în joc. Rezerva Federală Americană se joacă, însă, cu banii altor oameni.
Cei din conducerea Fed sunt foarte puternici. Tipăresc bani, finanţează deficitele bugetare şi războaiele, manipulează costul banilor (ratele de dobândă), pot interveni direct în economie salvând instituţii financiare (bănci) sau ţări (Grecia), intervin în pieţele internaţionale, influenţând chiar şi alegeri. Apare întrebarea de ce oficialilor Fed li s-ar încredinţa asemenea puteri, fiind un grup de oameni de formaţie academică, fără experienţă în sectorul privat. “În opinia mea, puterea enormă a oamenilor de formaţie academică de la Fed este un gând înspăimântător”, mai spune Faber.
Finalmente, economia de piaţă este singura instituţie care exercită un control asupra celor care conduc Fed. “Fed este o organizaţie extraordinar de puternică, dar peste timp economia de piaţă este o forţă mult mai puternică ce poate depăşi în inteligenţă oamenii de formaţie academică întrucât este adaptativă şi dinamică”, scrie Faber. Spre exemplu, în urmă cu un an, şeful Fed, Ben Bernanke, aprecia că al treilea program de relaxare cantitativă va reduce ratele de dobândă, însă, de atunci, acestea s-au înscris pe o traiectorie de creştere. Investitorul spune că, iniţial, se gândea că inflaţia creată în 2008 se va duce în aur, în cotaţiile mărfurilor; nu îşi imagina, totuşi, că va inflama şi preţurile acţiunilor sau cele din zona economiei de lux (artă, maşini de epocă, vinuri vechi, imobiliare scumpe). Politicile promovate de oamenii de formaţie academică din fruntea Fed favorizează oamenii bogaţi care deţin active, creând baloane speculative periculoase pentru întreaga economie.
Un balon gigantic care poate fi urmat de un colaps deflaţionist

“Este un bubble gigantic în toată lumea”, a declarat Faber săptămâna trecută, într-o intervenţie pentru CNBC, adăugând că Fed nu are o strategie de ieşire din aceste politici excepţional relaxate. Nu se pune problema reducerii cantităţii de active financiare cumpărate de banca centrală, ci mai degrabă o majorare a acestor programe; pot fi 100 miliarde dolari pe lună, 200 miliarde pe lună, sau chiar un trilion de dolari pe lună. Totuşi, el se aşteaptă ca această inflaţie a activelor să se oprească la un moment dat şi să fie urmată de un colaps deflaţionist. Nici în anul 2007 Rezerva Federală Americană nu sconta pe faptul că, în pofida politicii monetare relaxate, preţurile proprietăţilor vor scădea cu 50%, a mai zis investitorul elveţian.
Nu este loc sigur pentru a ne feri de “idioţiile Guvernelor”

“Idioţiile Guvernelor” vor aduce o nouă criză, a declarat Marc Faber pentru Bloomberg TV. În acel context, nu va mai exista niciun paradis de refugiu. Depozitele bancare, care odinioară erau sigure, nu mai sunt; banii plasaţi în titluri de stat nu mai sunt 100% siguri pentru că este inflaţie în sistem şi abia mai obţii vreo dobândă. Acţiunile de pe Bursa americană sunt relativ scumpe după orice indicatori de evaluare fundamentală a-i folosi. “Nu văd nimic, în mod particular, sigur. Cel mai bun lucru la care poţi spera este să ai un portofoliu diversificat pe diverse clase de active care să nu intre în colaps în acelaşi timp”, a spus Faber.


miercuri, 23 octombrie 2013

Aceasta este provocarea!

Poţi să mergi pe stradă şi să găseşti un portofel cu bani. Acesta este un eveniment care ţi se întâmplă.Are rezultate necontrolabile.
 Poţi să prestezi un serviciu şi să câştigi nişte bani. Acesta este un eveniment provocat care are rezultate controlabile. Îl pot repeta, pot pune condiţii, pot prevedea sumele pe o perioadă de timp, etc. 

Cei care se exprimă în stradă cu privire la exploatările nocive provoacă ei acest eveniment. Aleg să fie acolo. Celor care se uită la televizor acest lucru li se întâmplă. Pentru ei acest fenomen nu poate avea un rezultat măsurabil, previzibil, pentru că nu îl provoacă, nu îl aleg conştient. Li se întâmplă.


 Tot ceea ce ne parvine fără o căutare personală este un lucru "găsit" el nu ne aparţine, şi dacă în urma acestui eveniment se naşte o decizie ea nu poate fi decât una manipulată.


Probabil că tentaţia celor din stradă de a-i determina pe cei care stau în casă să se alăture manifestaţiilor e mare. Dar ar fi această alăturare benefică? Eu spun că dacă nu vine din convingerea proprie nu poate veni decât dintr-o manipulare. Ne dorim noi încă o astfel de bază pentru ceea ce se construieşte acum?  Miza cea mare este trezirea sau conştientizarea celor care acum privesc jocul de pe margine. Are vreo şansă de reuşită o astfel de acţiune? Dabrowsky în teoria dezintegrări pozitive spune că nu. Cel puţin nu fără un eveniment care prin suferinţa care o produce să ducă la o prăbuşire a tiparului şi la o reconstrucţie pe noi baze. Totuşi, Eckhart Tolle spune că evoluţia personală este posibilă, nu doar prin suferinţă, deşi cel mai adesea ea o provoacă, ci şi prin conştientizare. 


Se pare astfel că suferinţa este un eveniment care ne forţează să conştientizăm o problemă până atunci ignorată. În lipsa unor căutări proprii care să ducă la conştientizarea unor fenomene iar apoi la experimentarea lor, suferinţa pare strigătul de disperare a Universului către ignoranţi: HEI! Priveşte aici! E nevoie de o conştientizare!

Astfel cel puţin la acest punct al raţionamentului pare că putem trece peste o problemă care necesită o rezolvare imediată şi prin conştientizarea ei nu neaparat prin suferinţă.

Se pune deci problema unei tactici: Cum conştientizăm lumea ignorantă înainte ca dezastru să se producă? Eu cred că aceasta este cu-adevărat provocarea momentului. Dacă vom reuşi asta,  respingerea proiectelor sau a schimbarea guvernului va fi doar o simplă consecinţă care se va produce natural şi fără efort. Avem capacitatea să elaborăm o astfel de tactică înainte de provocarea dezastrului? Putem să abstractizăm acest punct încât să înţelegem că proiectul RMGC şi cel al exploatării prin fracturare sunt consecinţe ale acestui sistem prin care oamenilor lucrurile li se întâmplă? Să înţelegem că rezolvând ecuaţia implicării ignoranţilor, va duce la rezolvarea de la sine a problemelor cu care ne batem acum? Cum vom face asta, este cu-adevărat provocarea!

marți, 22 octombrie 2013

Punte între teorii

Sărind dintr-una-ntralta, cum şade bine căutătorului pe net am dat de Florin Colceag , antrenor de genii. Se pot găsi multe biografii pe net despre Florin Colceag, dar pentru că mie-mi place bloggingul am ales o prezentare despre domnia sa făcută pe un blog de  Isabelle Lorelai  şi se găseşte aici.  Deasemenea pe youtube se găsesc o serie de training-uri ale domniei sale, îndrumări pentru părinţi sau cursuri de învăţare accelerată. Personal am urmărit seria Formare de traineri  formată din 9 părţi, şi ea a fost generatoarea postării de faţă.  În acel curs Florin Colceag se bazează pe teoria lui  Kazimir Dabrowski  - Dezintegrare pozitivă.

Teoria lui Dabrowski este rezultatul unor cercetări sociologice, statistice şi psihologice coroborate cu studiul budismului. Interesantă combinaţie nu? Iată un cercetător care abordează tema cercetată dintr-o perspectivă care nu mai dă deoparte sau nu neagă prezenţa sufletului sau a spiritului. În principiu, aşa cum "toate drumurile duc la Roma" şi teoria lui Dabrowski ne indică un proces evolutiv inerent implicând ego-ul şi conştienţa dar abordate şi adaptate conform observaţiilor psiho-sociale. Este dacă vreţi suportul logic, raţional de care are mereu nevoie mintea ordonată pentru a accepta o teorie. Dacă iluminaţii vremii gen Eckhart Tolle, Mooji,Krishnamurti se bazează în explicaţiile lor pe o parte mai mult intuitivă care se bazează în proproţie covârşitoare pe ceea ce subiectul trăieşte şi simte prin experienţă proprie, iată că Dabrowski reuşeşte să ne indice aceleaşi lucruri dintr-o perspectivă ştiinţifică bazată pe măsurător şi observaţii socio-psihologice.

În esenţă Dezintegrarea pozitivă se referă la destrămarea structurilor psihologice existente şi crearea unora noi în urma unor evenimente traumatizante. Teoria scrisă în engleză se poate găsi aici. şi desigur cu diverse variante de traducere în româneşte. Dabrowski defineşte practic acest concept şi îl împarte în cinci trepte de dezvoltare. Exact aceste trepte mi-au atras atenţia, pentru că mi-au deschis noi canale de înţelegere şi mi-au răspuns unor întrebări personale mai vechi. O să redau aici cele 5 trepte ale dezintegrării pozitive după care o să fac puţină disecţie personală.

Cele cinci stagii ale dezintegrarii pozitive

In primul stagiu (cel mai stabil si procentual cel mai reprezentativ pe populatia umana), omul este altruist cu el insusi si egoist fata de tot ce il inconjoara. In acest caz abilitatile personale se dezvolta in primul rand pe protejarea propriilor interese si plasarea pe o pozitie cat mai favorabila in gestionarea si consumul de resurse cat si in plasarea in ierarhia sociala pe pozitiile cele mai favorabile. In acest stagiu omul se iubeste doar pe sine si toate abilitatile pe care le formeaza sunt destinate intaririi pozitiei proprii. De aici omul poate involua prin dezintegrare negativa catre bestialitate, sau in cazuri statistic extrem de rare poate evolua catre dezintegrare pozitiva catre stagiul al doilea.
In al doilea stagiu de dizintegrare a personalitatii omul este altruist cu familia si egoist in rest cu ce nu apartine familiei. Procentual grupul de oameni apartinand tuturor celorlalte stagii de dezintegrare pozitiva este mult mai mic decat cel apartinand primului stagiu. Stagiul al doilea nu are stabilitatea primului stagiu, existand permanent riscul involutiei catre stagiul intai sau al evolutiei catre stagiul imediat urmator. In stagiul al doilea omul este capabil sa dezvolte abilitati emotionale catre propria familie si abilitati tehnologice sau analitice in directia exploatarii mediului social sau natural in beneficiul familiei.
In stagiul al treilea de dezintegrare pozitiva omul este altruist cu grupul social din care face parte si egoist in rest. Poate deveni lider de grup, care este o expresie a familiei largite, este respectat si urmat de catre membrii grupului, isi asuma responsabilitati vis-a-vis demembrii grupului, mergand deseori pana la uitarea intereselor proprii sau uneori ale familiei, in favoarea intereselor grupului.
In acest stagiu omul dezvolta abilitati de lider, de comunicare, de empatizare cu problemele altora, de coordonare si management a activitatilor grupului. Este, de asemenea, un stagiu instabil ca si stagiile doi si trei, existand permanent tendinta de involutie pe un stagiu inferior sau de evolutie pe stagiul urmator.
In stagiul al patrulea omul este altruist cu aria sa de incredere culturala si egoist in rest. Este capabil sa dezvolte trasaturile specifice culturii proprii si sa lupte pentru a le promova in fata altor culturi. Abilitatile pe care le dezvolta sunt artistice, sociale, organizatorice, uneori stiintifice. In acest stagiu omul este foarte implicat in stabilitatea culturala, in echilibrul social, in dezvoltarea economica, chiar cu pretul unei lupte cu sistemul social care are dezechilibre interne.
In ultimul stagiu dupa Dabrowsky, omul este altruist cu omenirea si egoist in rest. In aceasta pozitie el poate dezvolta abilitati deosebite in stiinta, tehnologie, filozofie, religie si merge pana la autosacrificiu pentru idealurile pe care le construieste pentru oameni. Acest stagiu este stabil si extrem de slab reprezentat statistic, iar oamenii din acest stagiu sunt extrem de expusi distrugerii premature de catre mediul social, care cu greu ii suporta.
In acest stagiu oamenii au sisteme valorice foarte inalte care tin de gestionarea unor resurse infinite, nu mai au nici o urma de materialism, ci prezinta dezvoltari spirituale si proiectii catre viitor, fiind capabili sa-si dedice viata rezolvarii unei probleme potentiale ce nu a aparut inca.
Aceste stagii după cum spuneam sunt  rezultatul unor măsurători statistice din domeniul socio-psihologic. Nivelul de reprezentare pe glob în momentul de faţă fiind de 85% în primul stagiu, cu scădere exponenţială de la un stagiu la altul, ajungănd la o sumă mică de indivizi care se află în stadiu 5. Ceea ce m-a atras din start la această teorie a fost că oferă câteva observaţii care se manifestă ca relaţie între stadii care pot duce la concluzii interesante. De exemplu persoanele aflate în stadiile superioare se orientează din ce în ce mai mult spre urmărirea intereselor comune, abstracte, fără rezultat personal. Cei din nivelele inferioare urăsc şi chiar înlâturâ pe cei din nivele superiare, urmare a tendinţelor egocentrice, ceea ce dă naştere acestui sistem care are un cadru general, colectiv de nivel unu. Odată pentru că 85%  din populaţie se află în acest stadiu, şi pentru că sistemul aflat în acest stadiu blochează dezvoltarea celorlalte stadii privindu-le ca un pericol. Ceea ce domnul profesor Florin Colceag remarca foarte interesant într-unui din cursurile de traineri este că cei aflaţi pe nivelul unu de exemplu nu au problemele celor aflaţi pe nivelul doi. Deci pentru ei acele probleme nu există pur şi simplu, de asta şi incapacitatea de a le rezolva, sau de a ralia la anumite idei. Aceste stadii au fiecare câte o caracteristică de bază cantitativă, calitativă, comparativă, normativă. 
Nivelul unu se află sub spectrul cantitativ, "plasarea pe o pozitie cat mai favorabila in gestionarea si consumul de resurse cat si in plasarea in ierarhia sociala pe pozitiile cele mai favorabile". Totul se îndreaptă spre cantitate. Pentru o persoană aflată în acest stagiu problema calităţii nu se pune. Este în afara percepţiilor sale. Vă daţi seama ce înseamnă asta transpusă peste situaţia curentă? Cei din stradă speră coagularea oamenilor de la televizor sub un ţel comun, doar că acest ţel nu poate fi perceput de 85% din populaţie aflată în primul stagiu al dezintegrării pozitive.Asta înseamnă că acele persoane pot fi cel mult manipulate ca să ralieze aceluiaşi scop, pentru că ele pur şi simplu nu au capacitatea de a percepe problema de mediu,poluare, viitor, toate fiind concepte care ies din sfera preocupărilor egotice. Evoluţia la nivel de grup poate avea loc conform teoriei lui Dabrowski prin suferinţă sau prin desfăşurarea unor evenimente dramatice care forţează destrămarea vechilor tipare preluate din educaţie şi asumarea altora noi prin fenomenul de dezintegrare-reintegrare.Aceste evenimente dramatice se pare că tocmai sunt în desfăşurare la noi în ţară.  Într-o emisiune televizată recentă dl. Colceag face o asemenea referire la situaţia recentă şi care poate fi urmărită aici.
Deasemenea ceea ce este interesant în teoria lui Dabrowski este că dezvoltarea copiilor urmează un asemenea sistem în miniatură. Micile drame ale copilăriei care pentru un adult par "mici copilării" sunt de fapt nişte drame mari şi fac parte din procesul de dezintegrare pozitivă personal. Copii trec prin tot acest ciclu de mici dar când ajung să dea piept cu sistemele sociale - grădiniţă, şcoală, etc.- care funcţionează strict sub spectru stagiului întâi vor ajunge să îşi reprime acele capacităţi pentru a se putea alinia sistemului. Astfel sistemul şi-a creat o unealtă proprie prin care îşi menţine existenţa în acest prim stagiu, mai ales din faptul că stagiile 2,3 şi 4 sunt instabile. 
Una peste alta mi se pare o teorie foarte bună, un nou unghi, o nouă viziune asupra aceleiaşi realităţi complexe care adaugă noi valenţe de înţelegere. Deasemenea, cum spuneam, mi se pare o verigă puternică între învâţâturile misticilor care necesită o puternică componentă de credinţă şi intuiţie şi teoriile raţionale, măsurabile, atât de necesare minţii logice, ca punct de sprijin fără de care aceasta nu poate funcţiona.