miercuri, 15 aprilie 2015

Prezumţia de vinovăţie

Despre paradigme am mai scris, şi probabil voi mai scrie pentru că sunt ecuaţiile care ne livrează rezultatul pe care îl vedem în jur. Şi asta inconştient, pentru că de fapt chiar asta este esenţa paradigmei: O acţiune care se repetă chiar dacă factorul care a declanşat-o nu mai există. Aceste paradigme sunt desigur tipare. Şabloane pe care le luăm ”din zbor” pe parcursul vieţii, fie din societate fie de la părinţi sau apropiaţi.
Peste toate acestea există unele mai mari , care se amestecă şi le influenţează pe toate celelalte. Cu cât sunt mai mari cu-atât sunt mai ”invizibile” , mai greu de observat. ”Minciuna este cu atât mai credibilă cu cât sunt mai multi oameni o cred” - este un citat celebru deja căruia îmi scapă autorul acum.
Există un mecanism al minţii logice: Întotdeauna mintea este convinsă 100% că decizia pe care o ia este cea mai bună. Nimeni nu ar lua o decizie care ştie de la început că o să-i facă rău. Este adevărat că decizia ulterior se poate dovedi a fi fost greşită, dar acest ”ulterior” înseamnă că după desfăşurarea acţiunii avem acces la date noi cu care ne putem compara decizia. Dar la momentul deciziei aceste date nu existau. Şi în pe care le aveai iniţial, decizia luată a fost cea mai bună.
Tiparul pe care vreau să îl demasc în această postare are rădăcinie tocmai în cadrul descris mai sus. Este presupunerea că celălalt a luat o decizie proastă. Deşi când e vorba de tine eşti convins că ai luat cea mai bună decizie, când vorbeşti despre evenimente care privesc alte persoane, pleci de la premisa că a luat decizii greşite, sau împotriva lui însăşi. De aici se naşte critica , judecata şi justificarea.
Întotdeauna şi în legătură cu orice există motive care pot fi spuse şi motive care nu pot fi spuse. Fi conştient că în orice decizie a cuiva pe care tu o consideri ”proastă” există încă multe motive pe care nu le cunoşti. Această paradigmă. acest meta tipar este prezent în jurul nostru mai mult decât putem înţelege. Pe el se bazează: Critica judecata, acuza şi este prezentă în articolele de presă. emisiunile tv, şi o grămadă de alte genuri de scrieri informative după care noi ne formăm părerile.
meta 2Dacă vei căuta cu-atenţie vei vedea că aproape orice articol pleacă de la ideea că o anume decizie politică este greşită. Ca şi cum cineva ar putea lua decizii împotriva sa, sau care i-ar face rău lui însăşi. Şi aici nu mă refer dacă decizia în sine este bună sau proastă, ci mă refer să observi doar presupunerea de la care pleacă autorul articolului. Deasemenea orice ceartă în familie are aceiaşi rădăcină: Presupunerea că celălalt a luat o decizie proastă. O decizie împotriva lui. Dacă făcea cum m-am gândit eu era mai bine. Să ne înţelegem: Mintea ta pentru a putea lua decizii are nevoie de convingerea că face 100% bine ce face.Nu uita că şi cel de lângă tine îşi ia deciziile în având convingerea că face 100% bine pentru el. 
Nu în ultimul rând îţi reamintesc că deciziile se iau emoţional, şi că doar justificările sunt raţionale. Altfel spus, iei o decizie pentru că simţi că aşa e bine, iar după ce ai luat decizia îi găseşti justificări cu intelectul sau mintea logică.  Acesta este şi motivul pentru care este atât de greu să te explici uneori de ce ai procedat într-un anume fel. E dificil să verbalizezi anumite sentimente, e greu să exprimi în cuvinte ceva ce ai simţit la un moment dat.
Se observă uşor cum prezumţia conform căreia interlocutorul meu a greşit luând prin urmare o decizie proastă pentru el, se bazează pe convingerea că eu ştiu deja ce era bine şi ce nu pentru el. Ştiu, prin urmare cazul este închis, nu se mai poate discuta decât despre o greşală.
Dacă plec de la ideea că a luat o decizie bună, mă găsesc în poziţia de a întreba, de a investiga şi asta este o situaţie deschisă care mă conduce la înţelegere.  Când ştiu că a greşit, generez o situaţie închisă, blocată care mă conduce la judecată, acuză şi critică.
Dacă ar fi să exprim foarte simplist acest tipar ar fi astfel: Judecata , critica şi acuzele sunt generate de prezumţia de vinovăţie!
meta tipare 3
Exerciţiu de introspecţie : Încearcă să te surprinzi când convingi pe cineva că a greşit, cum pleci de la presupunerea că a luat o decizie împotriva lui. Încearcă să vezi cum de câte ori eşti criticat/ă eşti sigur/ă că ai luat cea mai bună decizie pentru tine, şi cumva cel cu care vorbeşti nu poate înţelege asta. Şi desigur, după ce poţi conştientiza toate astea în tine încearcă să schimbi această paradigmă, şi să pleci de la premisa că cel cu care vorbeşti a luat cea mai bună decizie pentru el din motive pe care tu ne le şti sau nu le poţi înţelege complet. Şi asta va schimba lumina în care vezi tu evenimentele.
 

vineri, 27 martie 2015

Sistemul paralel există şi funcţionează!!!

Probabil cea mai mare frică care menţine active actualele sisteme învechite fie ele sociale administrative sau educaţionale este frica de a nu reuşi. Frica de a nu te putea angaja. Întreaga construcţie actuală se bazează exclusiv pe ”hârtia potrivită”. Când spun hârtia potrivită mă refer la diplome, avize, atestări sau orice fel de înscrisuri care poartă un gir al unei terţe autorităţi şi care confirmă că posesorul respectivului înscris are cunoştinţe/abilităţi  într-o anumită arie de expertiză.


Conform actualei legislaţii în principiu degeaba sunt tâmplar priceput care am ”furat” meseria de la tatăl meu, căci nu mă voi putea angaja decât dacă am hârtia potrivită. Hârtia se obţine în urma unui curs care cel mai probabil va fi mult inferior cunoştinţelor şi abilităţilor pe care le am deja. Nu are rost să mai continui acest exerciţiu imaginat, sunt convins că ai înţeles deja la ce mă refer.


Nu este desigur singura sincopă pe care antreprenorii şi în genere oamenii care acţionează, o reclamă când se referă la sistemele actuale. Spre exemplu în spaţiul celor care caută alternative la învăţământul de stat cea mai mare teamă este aceea că în viitor copilul care nu a urmat cursul tradiţional, nu se va putea încadra în societate. Această teamă provine din faptul că angajările se pot face doar pe baza hârtiilor, a dovezilor de absolvire şi nu a cunoştinţelor sau abilităţilor dobândite.


Argumentaţia pro sau contra sistemelor actuale durează de mult inclusiv în spaţiul virtual şi pare interminabilă. Dar nu despre asta vreau să-ţi vorbesc astăzi. Sitemul supradezvoltat bazat pe hârtii aşa cum îl cunoaştem noi astăzi are în spate un concept mult mai adânc: El se numeşte ”Autoritate” Se presupune că diploma reflectă capacitatea ta de autoritate pe un domeniu dat. Doar că autoritatea se poate ”construi” în două feluri.



Autoritatea este întocmai factorul de bază pe care facem orice alegere care implică un produs sau serviciu. Cine este persoana care îmi recomandă? Ce o califică în poziţia de expert? Cum pot fi sigur că urmând sfaturile unui expert nu o dau în bară? Această nevoie este umplută de atestări, certificări, autorizări. Există o goană după: Mai repede , mai ieftin, mai mult. Se pare că hârtiile au devenit deja un scop în sine, trecând peste abilităţile propriu-zise. Am ajuns în situaţia în care avem organisme care verifică hârtiile, după care emit o altă hârtie, care atestă că aveai hârtia potrivită :)


Autoritatea mai poate fi construită pe baza recunoaşterii celor din jur. Pe măsură ce devin mai bun şi am mai mulţi clienţi, devin mai recunoscut în piaţă ca expert. La un moment dat oamenii mă vor căuta pentru că văd în mine un expert indiferent de hârtiile pe care le am sau nu le am. Acest sistem funcţionează cu succes în paralel cu cel al hârtiilor doar că uneori nu avem ochi să îl vedem.

În principiu când devin foarte bun la ceva, şi devin atât de căutat încât nu mai fac faţă, este timpul să antrenez pe altcineva care să poată face ceea ce fac eu, la fel de bine. Nu mai câştig din serviciul propriuzis ci din training-ul pe care îl ofer. Antrenez oamenii să facă ce făceam eu, iar pe clienţii care mă caută pentru conceptul şi brandul personal construit în timp îi voi direcţiona către cei pe care i-am antrenat. Doar că în timp făcând asta mereu şi mereu, devin bun în a-i antrena pe alţii. Aşa că încep să-i învăţ cum să antreneze ei pe alţii la rândul lor.


Este o schemă pe nivele şi funcţionează în multe domenii. Cel mai des întâlnită la noi în ţară este în MLM-uri, dar nu numai. În acest caz ceea ce se întâmplă este că însuşi creatorul sistemului devine autoritatea. Eu certific că persoana antrenată de mine este expertă. Şi eu ca şi valoare recunoscută în piaţă nu mai am nevoie la rândul meu de nici o certificare. De fapt certificarea mea este tocmai numărul mare de clienţi care mi-au acordat încrederea lor. Dacă 1000 de oameni au cumpărat un serviciu trebuie să fie bun. Dacă 100.000 au cumpărat acel serviciu nu mai am dubii sau temeri că mă voi păcăli.

Personal cred că balanţa înclină din ce în ce mai mult spre autoritatea construită pe experienţă şi iese din ce în ce mai mult din sfera ”atestatelor” şi a hârtiilor.  Patronii angeajează totuşi pe bază de experienţă şi nu pe bază de diplomă. 

Mă uit de exemplu la Lorand Soares Szasz care este prima persoană pe care am auzit-o să recunoască cu subiect şi predicat că nu are studii superioare. Şi-a construit un sistem personal, a câştigat recunoaştere şi nu a avut nici o hârtie care să ”ateste” că ştie ce face. Lorand este deja o autoritate în domeniul de marketing şi antreprenoriat. 

Mă uit la acest etern război cu administraţia ”învechită” şi birocraţia. Este total lipsit de sens. Oricine îşi poate crea propriul sistem de autoritate pe care o poate da mai departe după regulile personale. Nu spun că este uşor, dar spun că alţii au făcut-o deja şi funcţionează. Dacă şi se pare că sistemul este nedrept, că cere diplome, hârtii şi atestate ce te opreşte să îţi creezi propriul sistem de valori? În care tu să fii autoritatea care certifică?

marți, 2 decembrie 2014

Pariez pe blogging

De fapt am pariat de mult pe blogging. Nu ştiu exact care a fost momentul decisiv. Poate momentul în care am renunţat la televizor, sau poate din momentul în care am început să ţin chiar eu un blog. Ori poate momentul în care mi-am dat seama că sunt mai interesat de comentariile unui articol şi de relaţia dintre comentarii şi conţinut. Am mai spus-o, şi au mai spus-o şi alţii: Zilele televizorului ca sursă de informare sunt numărate. Televizorul a ajuns o unealtă exclusiv de distracţie şi toate emisiunile ar trebui tratate ca având caracter de pamflet. În era comunicării bi-laterale, televizorul este o unealtă de comunicare privată (lipsită) de un sens. A fi informat, presupune să cunoşti păreri. A fi implicat, presupune să emiţi păreri.

Blogging-ul mai are o caracteristică foarte importantă pe care televizorul nu o are: O mare sumă de păreri diferite şi independente care se dezvoltă diferit. Fiecare blogger, găseşte nişa lui pe care o cunoaşte şi o dezvoltă. Aceşti oameni vor găsi soluţii diferite şi diversificate de a-şi susţine publicul şi cititorii , fiecare din ei participând cu o amprentă personală. În zilele noastre când totul este atât de centralizat, atât de controlat, multitudinea de păreri care implicăî o multitudine de puncte de vedere mi se pare esenţială. Pe ,ăsură ce oamenii înţeleg ce li se întâmplă, ei vor să fie mai puţin distraşi şi mai mult informaţi.


Zilele trecute am primit un mesaj pe privat că fac parte din top 100 bloguri de dezvoltare spirituală. Desigur este un top realizat de un blogger nu este nimic ”oficial ”. Totuşi, noi bloggeri, nu prea mai căutăm clasamente oficiale, care nu sunt altceva decât părerile unui alt terţ din ecuaţie. Am pariat deja pe blogging aşa că acest top nu face decât să mă încânte, cu-atât mai mult cu cât el se suprapune pe trecerea pragului de 20.000 de vizualizări ale blogului reamintirea drumului spre casă. Această sumă nu e o mare realizare în sine în materie de trafic de blog dar poartă în ea validarea de care am atâta nevoie. Deja am 20.000 de motive să mai scriu.

Da, ştiu că ultima redută a bloggerului este ”smulgerea” de comentarii. Este provocarea unei reacţii măsurabile. Eu nu am urmărit acest aspect, rezumându-mă la prezentarea unor noi unghiuri din care se pot privi lucrurile. De cele mai multe ori suntem blocaţi (nu-i aşa?) în punctul nostru de vedere. Care nu este nici mai mult nici mai puţin decât un singur  şi mic punct în Terabiţii de puncte de vedere care circulă astăzi pe Terra. De multe ori simpla conştientizare, a unei noi poziţii ne dărâmă un întreg zid de condiţionări. Ne schimbă cu totul perspectiva şi punctul din care privim.

Aceste 20.000 de vizite au şi un ajutor în spate. Ele vin în urma unui proces de cooperare cu alţi bloggeri. Viaţa este un joc de echipă, eu am înţeles asta deja. Aşa că o să fac şi eu un mic top al blogurilor care mi-au adus cei mai mulţi vizitatori:
1. http://antiiluzii.blogspot.com/ - 1366 intrări
2. google - 1023 intrăti
3. https://ceicunoi.wordpress.com/ 1009  intrări
4. facebook - 957 intrări
5. http://trezirea-constiintei.blogspot.ro/ 602 intrări
6. https://conspiratiisimistere.wordpress.com/ 482 intrări
7. http://ellenamihaela.blogspot.ro/      189 intrări

Restul pînă la 21,938 câte sunt la momentul publicării sunt intrări directe pe adresă de la persoanele care mă urmăresc în mod constant alte saituri mai mici care nu apar explicit în statistici precum şi spammeri de trafic.

Energia şi încrederea pe care le-am acumulat îmi spun că lucrurile nu se vor opri aici. Am planuri mari pe 2015. Şi iată că pe data de 6 dec. 2014 organizez o conferinţă care transpune activitatea mea din virtual în real. Consider că internetul este doar o unealtă care folosită inteligent, contribuie la schimbarea lumii reale.

”Lumea s-a schimbat doar că nu s-a anunţat încă la televizor!” 
sursa- de undeva de pe bloguri...



luni, 24 noiembrie 2014

Când ai investit în tine ultima dată?

Când ai investit în tine ultima dată?

Investitia în tine nu este afectată de criză
Investitia în tine nu este afectată de criză
Singura constantă din Univers este schimbarea ! Totul se schimbă, nimic nu poate  fi păstrat sau controlat. În acest moment, cea mai bună investiţie de pe glob a ajuns să fie investiţia în tine! Este singurul lucru care nu poate afectat de nici un fel de criză. Abilităţile pe care le dezvolţi, te vor însoţi mereu. Oamenii de succes au această deprindere de a investi mereu în ei. Oamenii de succes participă la cursuri, seminarii şi evenimente care le pot creşte valoarea personală.  Totul se mişcă, totul evoluează, totul creşte.  În cărţie de educaţie financiară am văzut că oamenii de succes au chiar şi un buget destinat dezvoltării lor. Adică, din orice sumă de bani câştigă, pun deoparte un procent pentru evoluţia lor. Aşa că se adună la un moment dat sume consistente pentru cursuri de calitate pe domeniile care-i pasionează şi nu ajung depăşiţi de evoluţia generală.

Ce te împiedică să investeşti în tine?

În programarea neuro lingvistică (NLP) există conceptul ”moment de stop”. Adică îmi formulez un obiectiv clar, bine definit, şi un moment de stop, ca să nu ajung în situaţia de a nu mă putea opri. De exemplu există riscul, dacă îmi doresc să fac o activitate din care să fac bani, dacă nu îmi stabilesc momentul de stop, să nu mă mai opresc toată viaţa. Poate aţi văzut oameni care au afaceri, au succes, şi totuşi continuă să muncească, fără să-şi acorde răgazul sau oportunitatea de a savura ceea ce au câştigat. Acelea sunt persoane care s-au setat pe un obiectiv, fără să-şi pună un moment de stop. Momentul de stop, este un simplu setup mental care-mi va spune că mi-am atins obiectivul.Pentru că obiectivele trebuie să poată fi atinse.
Ceea ce am realizat zilele trecute povestind cu cineva, este că pe perioada vieţii avem momente inconştiente în care ne setăm setare moment stopefectiv momente de stop, după toate regulile programări neurolingvistice. De exemplu, persoana cu care vorbeam mi-a spus: Pur şi simplu nu mai pot citi ceva, mai mult de 20 de minute indiferent cât de interesant ar fi subiectul. Pur şi simplu nu pot. Şi eu am întrebat: Când erai în facultate şi învăţai nopţi în şir, nu-ţi spuneai că după ce scapi de facultate nu mai citeşti toată viaţa? Răspunsul a fost - Ba da. Acesta este un veritabil ”moment de stop” inconştient, formulat după toate caracteristicile NLP-ului. Cinci ani de zile, pe parcursul sesiunilor, cât timp eşti student îţi ”promiţi” că nu mai pui mâna pe o carte cât trăieşti. Felicitări! Tocmai ţi-ai blocat inconştient evoluţia. Nici nu e de mirare că nu mai poţi citi nimic.  Aşa ajungem adulţi, având setări mentale care ne blochează să înaintăm, şi de care nu suntem conştienţi.

Vestea bună este că poţi schimba situaţia

Acest mecanism are valoare atâta timp cât nu eşti conştient de el. Nu spun că este simplu să ne găsim imediat limitările pe care le cărăm după noi de o viaţă, dar cu timpul şi cu investigarea interioară, putem să le aflăm şi să le corectăm. Acestea sunt până la urmă reziduuri mentale pe care le-am preluat inconştient şi ne blochează pur şi simplu să obţinem rezultatele pe care ni le dorim. Am observat multe persoane adulte, care realmente fug când aud de termeni ca: Dezvoltare personală, Coaching, Evoluţie, NLP, conferinţă, prezentare, etc.
-Aşa ceva nu este pentru mine. Eu ce am avut de învăţat am învăţat deja când eram tânăr.
Cât de departe poate ajunge o persoană care gândeşte astfel ? Analizaţi voi !
Lumea se schimbă. Şi încă repede! Numărul în creştere a persoanelor care sunt interesate de domeniile dezvoltării personale o confirmă. Mulţi oameni participă la cursuri şi prezentări pe care le plătesc (şi nu ieftin!) pentru că au văzut pe pielea lor rezultatele! Domeniile cele mai ”fierbinţi” pentru o viaţă împlinită, respectiv: Succesul, Banii, Sănătatea, Relaţiile nu sunt în manualele şcolare. Şi nici nu cred că o să apară prea curând!  Sunt Paul Adam şi sunt pasionat de dezvoltare personală. Şi pentru că nu pot sta deoparte, am adus ceea ce mă interesează mai aproape de mine! Te invit să participi la Bistriţa pe 6 Decembrie la conferinţa ”Pledoarie pentru sentiment” pentru a afla uneltele de dezvoltare personală, şi cum îţi pot schimba ele viaţa. Am invitat-o pe Mirela Hagea, coach acrediat şi pe Denisa Florea care practică ”Călătoria emoţională” metoda Brandon Bays.
Evenimentul este privat iar participarea se face pe bază de invitaţie. Dacă doreşti să participi, dă click aici !
inscriete acum

Îţi  mulţumim pentru interesul în dezvoltarea TA ! Denisa, Mirela şi Paul.

Untitled-1

vineri, 21 noiembrie 2014

Echipa!

Viaţa e un joc de echipă! Oricât de mult ne-am îndepărtat de ideea asta prin individualism şi competiţie, Viaţa rămâne un joc de echipă.Nici un organism de pe planetă nu poate exista de unul singur!
În imagine, Bruce Lipton care mai mult de 20 de ani a cercetat celulele
În imagine, Bruce Lipton care mai mult de 20 de ani a cercetat celulele
Bruce Lipton, celebrul cercetător, arăta foarte frumos, că şi corpul uman este o structură imensă şi complexă de celule Vii aflate într-o perfectă cooperare şi sincronizare. Fiecare celulă din corpul uman, are toate funcţiile unui organism viu: Se hrăneşte, se înmulţeşte, elimină toxine. Această afirmaţie a lui Bruce Lipton m-a pus pe gânduri: Dacă iau câteva celule din corpul meu şi le pun într-o eprubetă păstrată în condiţiile prielnice, şi hrănite, celulele vor trăi şi se vor înmulţi. A cui e Viaţa acelor celule? Ele sunt Vii independent de mine! Organele sunt celule specializate pe o anumită funcţie, care trăiesc într-o comunitate. ”Văd corpul uman ca o sumă de comunităţi, de entităţi vii, care cooperează” - Bruce Lipton.
Viaţa este un joc de echipă! Şi-atât de frumos am văzut asta în recentele evenimente de răsturnare a situaţiei la preşidenţie. Citeam pe un blog declaraţiile unor persoane care stăteau la coadă în diaspora, aşteptând să voteze.images Îmi pare rău că nu mai reţin exact unde am citit, dar tipul zicea ceva de genul: ”Am stat câteva ore mii de oameni la coadă. Atmosfera era atât de minunată încât la sfârşit nu ne venea să mai plecăm acasă!” Şi în acel moment am înţeles şi cheia care a declanşat schimbarea neaşteptată! Jocul de echipă! Printr-un dat al sorţii, mii de oameni au fost forţaţi să stea împreună! Au fost forţaţi să se vadă! Gândiţi-vă cum se petrece un vot obişnuit, când totul e organizat bine: Intrii, dai buletinul, iei ştampila, votezi, bagi în urnă votul şi pleci. O relaţionare minimală, o mişcare de oameni sub efectul ”autobuzul” în care fiecare este atent să nu calce pe celălalt şi se uită inert undeva... oriunde, în gol.
În momentul în care procedura viciată a pus oamenii în aşteptare, totul s-a schimbat. În prima fază, e frustrarea datorată disconfortului produs de aşteptare. Dar după o oră două de stat împreună, oamenii încep să vorbească între ei. Se naşte o conexiune. Acea conexiune, acea cooperare, este scânteia care pune în mişcare orice. Ce poate fi mai grozav decât să fii înconjurat de o mare sumă de oameni care gândesc la fel ca tine şi cu care să vorbeşti cu entuziasm? Nu sunt sociolog şi nici politolog, dar se vede de la o poştă că cheia acestui fenomen a fost relaţionarea, care mai departe a produs efecte în cascadă.
Paradigma competiţiei şi individualismului este depăşită. Toate sistemele din natură se bazează pe echilibru, cooperare şi interdependenţă, în timp ce oamenii sub imperiul Egoului, caută mereu independenţa. Gândeşte-te  ce s-ar întâmpla dacă rinichii tău ar lupta pentru independenţă. Nu ar mai vrea să filtreze sângele pentru restul organelor, pe motiv de independenţă! Competiţia este uzată. Cine ajunge primul nu mai contează atâta timp cât coechipierii s-au risipit pe drum.
Cu toţi analiştii, experţii şi strategii din campanie, întoarcerea rezultatului nu a putut fi nici prevăzută nici înţeleasă. Epoca raţionamentului a apus! După toate logicile, rezultatul trebuia să fie altul. Dar ceea ce s-a întâmplat, nu are legătură cu logica, raţionamentul ori intelectul. Fenomenul a fost relaţionarea, care duce la emoţie, la empatie la solidaritate. Este vorba de emoţie ! de ceea ce au simţit acei oameni şi nu despre logică,strategie ori grafice şi statistici. Intelectul este unealta noastră responsabilă de o mică părticică din ceea ce este o Viaţă completă! Intelectul dacă nu are o legătură cu emoţia, nu face două parale. Şi aici se impune o cooperare şi un echilibru. Intelectul nu face excepţie de la legea naturii. Nici el, intelectul cu toată deşteptăciunea lui, nu poate exista de unul singur. Arte nevoie de suport şi cooperare.
Iată că noua paradigmă este relaţionarea, este comunitatea, este valoarea pe care o adaug celuilalt şi nu mie.  Am citit o istorioară foarte interesantă în cartea ”Economia sacră a darului” a lui Charlesi Eisenstein.Era vorba despre un studiu în comunităţi izolate, pentru a vedea ce alternative au găsit la monedă, pentru a face schimburi. Au ajuns într-o comunitate de pe o insulă de prin Polinezia. Comunitatea folosea pentru schimb scoicile. Totuşi scoicile respective se găseau relativ uşor, ceea ce după principiile noastre, ar duce la inflaţie. Aşa că cercetătorul, nedumerit îl întreabă pe şeful comunităţii cu care avea întrevederea: ”Înseamnă că în lumea voastră cel care are cele mai multe scoici este cel mai bogat?” la care interlocutorul începe să râdă, ca  la aflarea unei remari deplasate şi răspunde: Nu! Cel mai bogat este cel care are cele mai multe relaţii. Cel care poate interconecta şi folosi scoicile în cât mai multe şi diverse feluri! Iată un concept nou. Care desigur este foarte valabil şi în sistemul capitalist, oricât de deformat ar fi el: Nu contează câţi bani ai ci câte relaţii ai, astfel încât să poţi face bani oricând.relatii umane Relaţionare! Despre asta este vorba! Nu despre logică, nici despre deşteptăciune nici despre statistici. CONEXIUNI UMANE! Aceasta este epoca spre care ne îndreptăm cu paşi rapizi. O văd în persoanele care se înscriu la cursuri de dezvoltare personală. O văd în persoanele din diaspora care au stat la coadă şi au răsturnat o situaţie. O văd în comunităţile funcţionale. Şi vom vedea asta tot mai des!
Vă urez un week-end deştept!

miercuri, 12 noiembrie 2014

Viaţa ca un Kitsch

Da da.. Astăzi nu vă pun poze. Ştiu... Ştiu regulile blogului, regulile succesului. Cuvinte cheie, fotografii în concordanţă cu subiectul, dacă se poate să transmită emoţie. Scrie pe limba lor, că pe a ta oricum nu te înţeleg. Ştiu toate astea. Dar azi scriu pentru mine. Îmi pare rău că v-am înşelat aşteptarea făcându-vă să deschideţi această postare, care este de fapt pentru mine. Dar staţi liniştiţi, că nu am făcut-o pentru clicuri. Nu trăiesc din clicuri deşi uneori aş vrea.

O definiţie a kitsch-ului am aflat într-un timp şi într-un loc pe care nu le mai reţin. Zdrobitor de clară mi-a apărut respectiva formulare, care aranja cuvintele în această ordine: Kitsch-ul este adevărul evident strigat în gura mare! Ce senzaţii mi-a declanşat mie acest şir de cuvinte? O să rearanjez aceste cuvinte, ba chiar o să mai adaug altele în plus, pentru a exprima mai în amănunt combinaţia complexă de acorduri pe care am regăsit-o eu însumi în interiorul meu.

 Adevărul evident este o combinaţie de cuvinte foarte reuşită pentru această definiţie. Eronat! Cu totul Eronat, Presupunem că adevărul este evident într-un mod universal. Adică pentru toţi, evident. Nu prieteni, nu am atins încă acel nivel. Beţi! Beţi umblăm încă pe drumuri, amăgindu-ne cu adevarul. Există această credinţă care ne îmbată: Că dacă cineva ar cuvânta adevărul în gura mare, mare belea şi-ar pune în cap. Din partea celor care -chipurile- nu vor ca adevărul să se ştie.  Şi îmbătare spun, pentru că o astfel de idee are o falsă presupunere la bază: Presupunerea că toţi ar înţelege adevărul, prin urmare vor sări să îl suprime. ”Dacă ştii, vezi. Dacă nu ştii, nu vezi” A.Einstein a pus această ordine în cuvinte de mult timp. Vă asigur prieteni că dacă vreunul din voi ar ieşi la televizor să strige adevărul în gura mare, nu-şi va atrage oprobiul public. Nu va fi înţeles pur şi simplu. Aşadar, adevărul nu este evident, deşi pentru toţi cei care Îl cunosc, el elste.

Strigat în gura mare! Agresiune.Agresiune zbierată! Strigătul în gura mare a exprimat întotdeauna agresiunea. Credeţi-mă! Ştiu exact despre ce vorbesc. Eu însumi strig în gura mare. Îmi recunosc propria agresiune. Mai mult decât atât... Îmi văd propria agresiune în ţipetele voastre. Atât de bine ştiu despre ce vorbesc. Apoi repetiţia. Mai e şi repetiţia... nu destul că cineva zbiară. Mai şi tocăne... Repetă acţiunea. Strigăt în formă continuată....Atât de bine e exprimată repetiţia aici, pentru a scormoni urechea. Pentru că strigărul însuşi e strident, tare şi agresiv. Făcut şi în gura mare, îmi subliniază asta, îmi repetă, îmi tocăne.

Să folosim mai multe cuvinte acum după ce am disecat corzile la care fac ele atingere: Kitsch-ul este partea de adevăr evidentă pentru mine, agresiv zbierată într-o formă continuată. Evidentul ţine agresiv sub papuc subtilul. 

Dacă viaţa ar funcţiona cum hazardat uneori credem, ca şir de evidente reguli strigate şi impuse, totul ar funcţiona perfect. Am fi obţinut de mult un asemenea rece mecanism. Noroc cu emoţiile care vin mereu să strice jucăria evidenţei. Viaţa e subtilă prieteni.Şi nu e strigată în gura mare. Acelaşi lucru lasă spaţiu... permite...interpretări.... personale.... intime....ne-evidente.Rezultatul nu poate fi decât intim şi personal .

 Am obosit să strig. Am răguşit. În jurul meu sunt adevăruri evidente strigate în gura mare. Dacă vorbesc în şoaptă... Cine să le audă? Dacă le zbier, se amestecă cu celelalte. Zid de cărămizi fac credinţele pe care le car după mine de mic. Uneori găsesc cărămizi care nu-mi aparţin, şi le scot din zidul meu. Până la urmă macar zidul să fie al meu. Dar gaura? Gaura din zid a cui e? Parcă suntem antrenaţi să nu vedem golurile. Nu avem capacitatea să vedem un gol. Vedem doar un zid găurit...

99% din orice este spaţiu gol! Demosntrat ştiinţific! Cui îi pasă? Vedem planetele din sistemul solar care sunt punctiforme în comparaţie cu spaţiul gol în care plutesc. Vedem protoni şi electroni, care ocupă mai puţin de 1% dintr-un atom. Şi întreaga lume materială se bazează pe atom! Pe această iluzie goală pe dinăuntru. Trăim într-o iluzie, spun înţelepţii. Trăim într-o iluzie...Ştiaţi? Ştiaţi că nu s-a descoperit? Nimic cu-adevărat solid nu s-a descoperit încă! Nu... Nu ştiaţi. Oamenii au luat o cărămidă, şi s-au uitat în ea. Cum să vezi într-o cărămidă? Cu mircroscopul. Şi au văzut atomi. Şi între ei mult spaţiu gol. Apoi s-au uitat în atom. Cum poţi să te uiţi într-un atom? Folosind un microscop mai mare....Au găsit tot felul de particule care exercită tot felul de energii. Dar nu s-a găsit încă partea solidă. Doar forţa dintre ele. 

Viaţa e subtilă.... Am văzut deja evidenţa zidului, şi îl strigăm în gura mare. Dar subtilitatea găurii din zid? Subtilitatea cărămizii lipsă? O singură cărămidă lipsă într-un zid îţi permite deja să vezi ce este dincolo. Mintea. MinTea sau MinŢea? Ce să fac? Aşa e propoziţia: Mintea, minţea. Mă întreb acum când m-a minţit pe mine mintea că lumea e solidă. Când merg pe stradă în lumea ”tare” doar tălpile ating solidul. Restul corpului meu este cufundat în gol. Cu o mică parte din mine, cu tălpile, ating evidenţa. Şi cu restul întregului meu plutesc în subtil. Şi totuşi nu văd subtilul, dar văd evidenţa.

Orb... Orb mă prefac.Răutatea lor este răutatea mea. Ignoranţa lor este ignoranţa mea. Corupţia lor este corupţia mea. De ce mintea mă minţea? De parcă tot ce e în jur e rupt de mine? Auzi ce mă păcălea odată mintea: Mă uitam la ei şi vedeam că corup...Auzi. Că ei corup! Dar eu ştiam deja că vezi doar dacă ştii, şi dacă nu ştii nu vezi. Şi eu vedeam la ei, deci eu ştiam. Şi de unde ştiam? V-aţi întrebat vreodată de unde ştiţi?
Păi... dacă ţi-a spus cineva, trăieşti în presupuneri. Dacă ai experimentat tu, ştii cu-adevărat. Iată o pistă nouă: A şti - în formă continuată. Înseamnă a experimenta în formă continuată, prin urmare, a vedea în formă continuată. De fapt realitatea însăşi este o formă continuată...Am obosit. Aş putea continua la nesfârşit. Am apelat la toate trucurile mele. V-am scos din tiparul propoziţiei să nu vă plictisiţi. Am răsucit ordinea cuvintelor, am răsucit ideile, am răsucit totul cu capul în jos...Eu vă arăt cărămida lipsă, voi vedeţi zidul. 

Şi asta pentru că nu poţi arăta nimănui o cărămidă lipsă. Pot să-ţi arăt o cărămidă. Dar nu pot să-ţi arăt o cărămidă lipsă. Pot să-ţi arăt un atom, dar nu pot să-ţi arăt spaţiul lipsă din el. S-a descoperit recent că două particule se pot conecta. Şi astfel conectate dacă una îşi schimbă starea, şi cea de-a doua îşi schimbă starea. Instantaneu. Indiferent de distanţa care le separă. Instantaneu. Oriunde în Univers. De ce s-ar conecta două particule? 

Şi până la urmă ce e aia empatie? Pluteşti într-o mare lipsă, într-un spaţiu lipsă, de aia nu ţi-l pot arăta, întocmai ca şi cărămida lipsă. Pluteşti în acest spaţiu lipsă, cu tălpile având un contact infim cu ceva ce numeşti solid, dar pe care nu-l înţelegi prea bine oricum, din moment ce nici nu ştiai că se bazează pe un spaţiu gol. Şi vezi un om. Un om care suferă. Suferă de o lipsă... Îi lipseşte poate dragostea, poate hrana, poate adăpostul. Şi empatizezi. Te conectezi la el întocmai ca cele două particule. Credeam că ştiu ce este Viaţa... dar m-am încurcat în particule. Nu ştiu nimic. Am obosit de strigat în gura mare. Totul e atât de evident.




marți, 11 noiembrie 2014

Toţi copii sunt speciali!


Există studii şi experimente care ar trebui să schimbe felul în care vedem lumea. Am depăşit de mult era informaţională. Trăim în vremuri de inflaţie a informaţiei. Există tone de informaţie, dar mai ţine cineva cont de ea? Cred că orice sceptic va găsi studii care-i vor spulbera aproape orice temă pe care o neagă.  Personal, trăiesc în continuare cu convingerea că sistemele sociale sunt mult în urma progresului tehnic. Totuşi atâta timp cât există studii care dărâmă efectiv o paradigmă veche, nu pot să nu mă întreb de ce nu se mişcă nimic...

Citind cartea ”Crescându-l pe Cain ” de Dan Kindlon şi  Michael Thompson am dat de un experiment
foarte interesant referitor la sistemul de învăţământ. S-a plecat de la ideea că tiparul de gândire al oamenilor se bazează pe etichete şi arhetipuri. Astfel , profesorii nu reuşesc să vadă potenţialul real al copiilor. Experimentul s-a petrecut în felul următor: S-au simulat nişte teste ”speciale” şi s-au ales câţiva copii absolut la întâmplare care să participe la test.Copii nu ştiau nimic, iar profesorilor li s-a spus că în clasa respectivă  s-a făcut un test special, şi anumitţi copii au un potenţial promiţător. Li s-a sugerat aşadar că există nişte copii ”speciali”. Rezultatul a fost, că la sfârşitul anului şcolar, copiii respectivi, au obţinut rezultate mult peste media clasei şi mult peste rezultatele lor din anii anteriori. Iar asta, pentru că profesorii i-au tratat ca fiind speciali, trecând astfel peste arhetipurile însuşite cu timpul.

Mă întreb de ce un asemenea experiment cu un asemenea rezultat nu a schimbat lumea? Sau măcar sistemul de învăţământ.? Iată că acest experiment ne spune că alegând copii la întâmplare şi tratându-i ca fiind speciali, ei devin într-adevăr speciali. De ce să nu considerăm toţi copiii ca fiind speciali? De ce să nu dăm şansa tuturor să fie speciali? Dascălii au fost convinşi de un test şi o comisie că acei copii sunt speciali, iar acei dascăli nu au făcut mai departe decât să transfere sistemul lor de credinţe acelor copii. Dacă acesta este modelul unui sistem care returnează rezultate atât de fantastice, de ce nu pregătim profesorii să vadă în toţi copii, nişte copii speciali? Care mai este relevanţa unor astfel de studii dacă ele nu schimbă nimic? 

Întrebări retorice poate, dar vă spun un lucru: Majoritatea oamenilor funcţionează pe acelaşi principiu. În mediul şcolar s-a petrecut experimentul pentru că acolo era mai relevant rezultatul, dar câţi dintre noi avem capacitatea să vedem în proprii noştrii copii nişte copii speciali? Dacă ai afla mâine de la  o comisie”specială” că al tău copil este de fapt un copil special, mai deştept decât l-ai perceput, şi nu s-a dezvăluit din cauza emotivităţii ţi-ai schimba comportamentul? Ai începe să te porţi cu el ca şi cu un copil special? Ei bine, poţi face la fel fără să-ţi spună nici o comisie asta! 

Toţi copiii sunt speciali, doar că nu s-a anunţat încă la televizor.

luni, 10 noiembrie 2014

Ce intenţii ai astăzi?

Ieri seară, stăteam în bucătărie la o ”şuetă” cu băieţii mei. Eu pe un scaun, cel mic pe un fotoliu comod şi cel mare pe cel de-al doilea fotoliu, care din cauza poziţiei îl situa în spatele meu. La un moment dat băiatul cel mare se ridică şi cu a atitudine interesată se îndreaptă spre cameră, după care îl strigă plin de entuziasm pe cel mic: Matei! Vino repede să vezi ceva! Matei fuge în viteză să vadă ”minunea”, moment în care băiatul cel mare se întoarce şi îi ocupă locul tocmai eliberat de păcăleală. Acest episod copilăresc, mi-a readus în minte o temă de investigaţie pe care o urmăresc de ceva timp: Cum se face că păcălitul cade în capcana păcălitorului ? Pentru că rezolvând această ”ecuaţie”, înţelegând acest mecanism am scăpa de multe probleme.

Acest mecanism are o cheiţă. Şi este o cheiţă foarte puternică! Aceiaşi cheiţă deschide două tipuri de comportamente şi dă acces la două rezultate complet diferite: Copilul cel mare a obţinut ceva, iar cel mic a pierdut ceva. Câştigul şi pierderea au un mecanism controlat de aceiaşi cheie! Înşelătorul obţine ceva, înşelatul pierde ceva. De fapt chiar şi noi, în nevăzuta luptă cu noi înşine, uneori pierdem ceva, alteori câştigăm ceva.Şi în acest caz, drumul spre pierdere sau spre câştig, are aceiaşi cheie. Această cheie este INTENŢIA!

Păcălitorul va câştiga mereu în faţa păcălitului pentru simplul motiv că are un plan!


Diferenţa dintre înşelător şi înşelat este INTENŢIA. Persoana care caută să ne înşele, are o intenţie. Iar intenţia dă naştere unui plan, unei strategii. Un om care are un plan, va fi întotdeauna cu un pas în faţa celui care nu are un plan. De asta povestea înşelătoriei, sau a ”abuzului de încredere” se repetă mereu şi mereu. Hoţul are un o intenţie, un plan, victima nu are. 

Cea mai clasică schemă, pe care putem ”lucra” foarte uşor pentru exemplificare, este păcăleala cu inelul de aur fals, schemă care încă funcţionează. Înşelătorul, vrea să câştige bani, prin păcăleală. Asta este deja o intenţie. Pentru asta va face un plan. Intenţionează să vândă un inel fals, ca fiind de aur, unor naivi. Pentru asta, are la el un inel care imită bine aurul, apoi alege un loc potrivit pe unde trec oameni din când în când, pentru ca să poată convinge victima netulburat. Iată, deja alege un loc, are un plan! Apoi când o potenţială victimă apare, se apleacă brusc ca şi cum tocmai a găsit ceva, exact în faţa victimei, şi ”ridică” chipurile de jos inelul. Opreşte şi victima pentru a-i arăta ”captura” şi propune... pentru că era pe jos în faţa ambelor persoane, să împartă câştigul.  Apoi sub diferite pretexte, că nu are acte sau timp, cad de acord, ca viitoarea victimă, să meargă singură la bijuterie să-şi ridice câştigul, şi astfel să dea o sumă de bani pe loc, înşelătorului. Povestea astfel construită, dă prilejul de a anticipa ce ar putera face victima, şi prin urmare, dă şansa înşelătorului să facă scenarii diferite, pe care le va schimba în funcţie de comportamentul victimei. Victima, nu are o intenţie anume, şi nu va avea nici o şansă în faţa unui plan pus la punct anterior.

O persoană care are un plan este cu un pas în faţa uneia care nu are nici un plan! Înşelătorul anticipează şi te
atrage în planul lui ghidat de intenţie. Înşelatul , nu are nici o intenţie şi ”pică” în plasă, aşteptând să vadă ce urmează. Într-o oarecare măsură la fel se întâmplă şi în politică: Aleşii au un plan, o intenţie clară: Să câştige alegerile! Alegătorul nu are o intenţie. El urmăreşte să vadă ce se întâmplă. Alegătorul aşteaptă un rezultat în timp ce alesul livrează un rezultat.   Intenţia dă naştere unei acţiuni, aşteptarea permite unei acţiuni să existe. Aşteptările nu modifică acţiunile. 

Ce faci în momentul în care înţelegi că urmează să fii înşelat ? Intenţionezi să ieşi din capcană! Îţi faci un plan cum să scapi! În momentul în care ai un plan, cauţi elementele care te pot ajuta, eşti atent la detaliile celuilalt... Începi să vezi!


Este interesant de observat că în marea majoritate a timpului oamenii nu au o intenţie clară. Ei aşteaptă să vadă ce se va întâmpla. Această aşteptare, nu are nici un plan, prin urmare nu va influenţa realitatea în nici un fel. Dacă eşti nemulţumit de rezultatele tale în viaţă, dar nu ai nici o intenţie, eşti de fapt un simplu spectator. Priveşti la viaţa ta cum se petrece, fără a avea nici o intenţie dar aşteptându-te să ai rezultate diferite.

Cu ce intenţii mergi noaptea la culcare? Cu ce intenţii te duci dimineaţa la serviciu? Ai de rezolvat o sarcină importantă... Cu ce intenţie te arunci în luptă? Ai intenţia de a rezolva problema sau ai intenţia de a ”vedea ce se întâmplă”? Sau mai rău... nu ai nici o intenţie? 





joi, 6 noiembrie 2014

Invitaţie Specială

Am găsit o poveste pe net care zice cam aşa:
Într-o zi s-a organizat un concurs pentru a traversa deşertul Sahara. Un bătrân arab a concurat împotriva unui
atlet profesionist, câştigătorul a mai multor competiţii.. Atletul s-a antrenat în laboratoare speciale, asistat de o echipă de medici şi specialişti. I s-au construit echipamente ultrauşoare şi încăţări inspirate din spuma tehnologiei moderne. Bătrânul a plecat în călătorie îmbrăcat în hainele lui obişnuite şi un cuţit. Făcea pauze dese pentru odihnă, curăţatul pantofilor şi hidratare cu apă din tulpinile planetelor. Atletul a luat un avans considerabil, în timp ce bătrânul părea că nu concurează.După două săptămâni prin deşert, atletul a fost recuperat cu elicopterul, având răni grave la picioare şi deshidratare severă. Bătrânul când a ajuns la destinaţie s-a grăbit acasă să-şi adape cămilele.

Povestea am preluat-o din audiobook-ul ”Nu trimite găina la şcoala de vulturi ” a lui Robert Ionescu. Revelaţia mea vis-a-vis de această poveste este că în goana de a atinge obiective, tiparul predominant al societăţii noastre este cel al atletului. Şi că deşi, ascultând povestea asta, ”bătrânul” ne apare ca un model de urmat, în realitate la primul obiectiv care ne provoacă, primul lucru este să ne căutăm toate uneltele care ne-ar putea da un avantaj, şi intrăm în ”luptă” abordând tipologia atletului din poveste.

Competitivitatea dezvoltată în noi de societate şi sistemul de învăţământ ne transpune mereu în rolul ”atletului” din poveste. Prea rar şi prea puţin suntem înclinaţi ca în atingerea unor obiective să adoptăm înţelepciunea ”bătrânului” din poveste. La nivel de societate, bătălia între atlet şi bătrân are loc zilnic, în diverse forme şi variante. Graba de a ne demonstra priceperea şi supremaţia este piatra de moară pe care o purtăm atârnată de gât.

Întotdeauna am fost de părere că simpla conştientizare a unui tipar, are puterea de a-l destrăma. Te provoc să te analizezi puţin: Cum tratezi un obiectiv? Cum te ”arunci în luptă”? În care tipologie din povestea de mai sus te regăseşti? Crezi că secretul de a reuşi este să perfecţionezi şi mai bine tehnica atletului sau să schimbi strategia complet? Iată câteva piste pentru investigare interoară. Este foarte important să găseşti răspunsurile tale la aceste întrebări, şi nu să le intuieşti cu intelectul.

(În imagine se află Fauja Singh, care nu este bătrânul african din poveste. Este indian şi este cel mai în vârstă alergător de maratoane. Are 101 ani şi s-a apucat de alergat la maratoane la 80 de ani.O simplă căutare pe google după numele lui, vă va returna numeroase recorduri pe care le-a doborât! )


Povestea cu atletul şi bătrânul mi se pare colosală, pentru că surprinde întreaga esenţă a suferinţei umane. Avem pe de o parte graba de a atinge obiectivele mânată de dorinţa de a demonstra ceva, de a câştiga ceva, orice... împotriva cuiva, oricui, în luptă cu starea de a face un lucru fără forţare. fără miză şi fără a fi împotriva cuiva. ”Bătrânul când a ajuns la destinaţie s-a grăbit acasă să-şi adape cămilele.” - o normalitate debordantă... nimic competitiv, nimic individual în această victorie.


Aşa cum scriam şi în postarea ”Întregul OM” avem trei componente esenţiale. Sau de acestea trei suntem conştienţi acum: Corpul fizic, Intelectul şi Emoţiile.  Şi ele se dezvoltă la un om exact în ordinea în care le-am enumerat. Prima dată învăţăm să ”controlăm” corpul fizic, când începem să umblăm, şi să ne descoperim funcţiile motorii. Apoi ne dezvoltăm intelectul , care presupune capacitatea de a raţiona şi de a jongla cu idei şi informaţii. Asta se petrece în şcoală, care se preocupă exclusiv de această componentă. Partea emoţională este de obicei ignorată. Dacă vedem un copil de zece ani care nu ştie să scrie şi să citească , ne alarmăm imediat. Este ceva de neacceptat în zilele noastre. Dar dacă vedem un adolescent care nu ştie să identifice şi să numească ceea ce simte, sau nu ştie să identifice starea emoţională a interlocutorului... sau mai mult, nu-i pasă de starea emoţională a celuilalt... ni se pare perfect normal.

Lumea evoluează 

Mi-a trecut prin cap o analogie care se suprapune peste evoluţia colectivă. În epoca primitivă, atributul principal pentru a supravieţui era forţa fizică. Cu ”deşteptăciunea” mureai de foame, dacă nu aveai forţa să-ţi capturezi hrana. După ce s-au dezvoltat sistemele sociale, atributul principal supravieţuirii a devenit intelectul. Toată lumea ştie astăzi că pentru a trăi bine trebuie să ştii  ”să te descurci”. Este deasemenea era conducătorilor, era politicii. Dacă în epoca primitivă conducătorul tribului era cel mai puternic, condiţie necesară pentru a te impune în grup, iată că în ”epoca politică” atributul principal al liderilor este intelectul. Capacitatea lor de a jongla cu idei, de a manipula de a se impune ca deşteptăciune. Contează diplomele, numărul şcolilor terminate, lucrările publicate... în sfârşit tot ceea ce ţine de intelect. Suntem în epoca schimbării. Emoţiile încep să conteze. Acum am aflat că emoţiile ne influenţează deciziile. Acum începem să realizăm că lideri noştri oricât de deştepţi ar fi, vor lua decizii bazate pe frică, prin urmare pe baza unei emoţii şi nu a cunoştinţelor acumulate.

Schimbă-ţi paradigma, scapă de trecut

Acum începem să aflăm ABC-ul emoţional. Cum vi s-ar părea dacă a-ţi termina liceul ştiind cum se construieşte o relaţie, cum îţi influenţează emoţiile deciziile sau ce simte persoana  de la televizor, chiar dacă ceea ce spune, este altceva?  Nu crec că sistemul de învăţământ se va grăbi să introducă în programă asemenea materii, pentru că pur şi simplu nu are acest scop. Aşa că ar fi bine să punem mâna pe carte chiar noi.  A alege modelul bătrânului din poveste este mai mult decât o simplă alegere. Este o schimbare completă de paradigmă. Este înţelegerea faptului că competiţia nu ne mai serveşte. Nici cea cu noi înşine. Ne serveşte răbdarea de a ne rezolva sarcinile pas cu pas, cu atenţie şi cu răbdare. Cooperare, relaţionare, emoţie, entuziasm... Acestea vor fi atributele vremurilor care vin.

Dezvoltare personală la Bistriţa

Am văzut că circumstanţele ne modifică. Lumea din jurul nostru sunt circumstanţele care ne modelează comportamentul. Trăim înconjuraţi de oameni cu tipologia atletului din poveste, şi aceşti oameni ne modelează comportamentul, trăim vremuri în care şcoala dezvoltă excesiv şi exclusiv intelectul, ignorând celelalte componente umane, şi asta ne modelează şi pe noi. Trăim într-o lume în care liderii se bazează pe intelect şi ignoră emoţia. Caută soluţii exclusiv raţionale, şi întreaga lume politică este o imensă luptă de idei şi raţionamente. Şi asta ne modelează. Eu am ales să schimb aceste circumstanţe. Am înţeles că dacă eu vreau să-mi fie bine trebuie să te schimb pe tine, cel de lângă mine, pentru că tu îmi modelezi comportamentul.

Pregătesc o prezentare. O pledoarie pentru uneltele moderne de dezvoltare personală. O să-ţi prezint ce înseamnă NLP, Coaching, sau Călătorie emoţională. O să fie doi invitaţi: Mirela - coach acreditat, şi Denisa - specializată în Călătoria emoţională a lui Brandon Bays. O să prezentăm ABC-ul unei lumi care se bazează pe descoperirile de ieri şi nu pe cele de acum 100 de ani. Informaţiile de care ai cu-adevărat nevoie nu se predau la şcoală. Evoluţia ta s-a oprit când ai terminat şcoala.. Ai dezvoltat partea fizică şi intelectul, acum a venit timpul să te ocupi de emoţiile tale.  Deasemenea am în plan organizarea unui curs de NLP practitioner la Bistriţa începând din 2015.  NU te aştepta să se schimbe ceva în viaţa ta dacă te foloseşti mereu de aceleaşi informaţii. Ca să ai ce n-ai avut, trebuie să faci ce n-ai făcut ! A venit timpul să te ocupi de tine.Aştepţi cumva invitaţie specială? Perfect ! Lasă-mi adresa ta de e-mail şi îţi voi trimite o invitaţie specială!


luni, 3 noiembrie 2014

nota 4 la ”Opţionale”

În postarea anterioară prezentam cele trei elemente de bază care ne compun ca şi oameni. Deasemenea am susţinut, şi mai susţin că suferinţele personale provin din necunoaşterea felului în care funcţionăm. Încercăm să facem manevre dibace, folosind un echipament sofisticat despre care nu ştim nimic. Este ca şi cum, în dorinţa de a ajuta înaintaşii noştri să evolueze mai rapaid, le-am face cadou o maşină. Incapacitatea lor de a înţelege cum funcţionează, va duce la încapacitatea lor de a copia maşina şi de a  o re-produce, pentru a se dezvolta într-un ritm accelerat. O persoană care nu a auzit niciodată despre curentul electric, va rămâne cu impresia că întrerupătorul este mecanismul care aprinde becul, devreme ce acţionând asupra lui se face lumină. Curentul nici măcar nu poate să-l vadă, prin urmare pentru el nu există.

Suntem cam novice la folosirea celor trei dimensiuni ale noastre- Corpul fizic, mintea logică şi corpul emoţional. Copilăria ne învaţă câte puţin din fiecare ce-i drept, însă rămânem la nivel de începători. 

Corpul Fizic - Pentru a folosi corpul fizic, ne mulţumim cu faptul că am învăţat în copilărie să-l controlăm, şi putem să ne ”cărăm” fizicul prin lumea materială în care vieţuim. Acesta este nivelul de bază, dar dincolo de  el există nutriţia, pentru a da corpului de nutrienţii care ne vor returna maxim de randament, şi sportul care va ţine ”maşinăria” în condiţii bune. Sport şi nutriţie, iată două domenii în care ar trebui să ieşim experţi din şcoală, devreme ce viaţa noastră se bazează pe corpul fizic. Totuşi în societatea actuală, acestea sunt materii opţionale.

Mintea logică - aici nu putem să ne plângem... Sistemul de educaţie l-a supra dezvoltat în devafoarea celorlaltor două. Capacitatea de a argumenta orice ne este ”infinită”. Dimpotrivă... pentru a echilibra balanţa trebuie să mai reducem puţin din turaţia motoarelor generatoare de gânduri. Dacă pe celelalte două domenii trebuie să adăugăm câte ceva, când vine vorba de raţionamente şi intelect trebuie să mai ”tăiem”. Asta se face cu meditaţia. Adică mai oprim şirul gândurilor pentru un timp. Dăm un ”shut down” generatorului de griji, şi vise generatoare de planuri care nu se vor realiza niciodată.

Corpul emoţional - aici e cea mai mare ”durere” după părerea mea. Pentru că a fost cel mai ignorat domeniu, din cauza paradigmei materialiste în care ne zbatem de secole. Acesta se ”repară” prin identificarea emoţiilor ascunse şi exprimarea lor. Prin scoaterea la lumină a tuturor emoţiilor negate sau reprimate de-a lungul timpului. Există suficiente metode deja pentru a face asta, aşa cum arătam în postarea anterioară. Desigur şi ştudiul ”emoţiei” este trecut tot la - opţionale, prefăcându-ne că nu înţelegem că toate deciziile noastre sunt emoţionale. Desigur există cineva care a înţeles asta: Advertisingul , şi politica.

Viaţa este un drum plin de distracţii. Prin distracţie înţeleg exact ceea ce acest cuvânt exprimă - o distragere de la esenţă. E distragere de la miezul problemei.Noi am reuşit în individualismul nostru să credem că realitatea ne aparţine. Ne-am însuşit realitatea cu obrăznicie. Am mai spus-o şi o mai spun: Nu TOT ce se petrece în jurul nostru este pentru noi ! Realitatea este multidimensională, oferind fiecăruia să-şi extragă ceea ce are nevoie pentru a experimenta. În lumea hoţului se fură, în lumea plagiatorului se copiază, în lumea muncitorului se munceşte, în lumea neatentului se produc accidente. Toate acestea CO-EXISTĂ ! Ne oprim confuzi la fiecare fenomen din jur, având convingerea că este pentru noi. Ne băgăm nasul în toate, încercăm să reparăm tot ceea ce este stricat după mintea noastră, ajungând să traversăm  strada obligând baba care nu voia să treacă convinşi fiind că am făcut un lucru bun.Te identifici cu tot ce se întâmplă în jur, şi aşa ajungi blocat în situaţii fără ieşire care nici măcar nu erau pentru tine. Te-ai simţit ”obligat” să acţionezi în situaţii care nu ţi se adresau. Care este drumul tău? Are legătură acţiunea la care te-ai ”băgat ca musca” cu drumul tău? Dacă nu, du-te mai departe. 

Lumea în care vieţuim este o sumă de fenomene complexe pe care suntem incapabili să le înţelegem. ”Toţi oamenii de ştiinţă de pe pământ nu sunt în stare să înţeleagă viaţa care animă o muscă! Atât de mare este măreţia Mea!” - citat din memorie, din ”Conversaţii cu Dumnezeu - Neale Donald Walsch”  .   Ne zbatem plini de condiţionări într-o societate care ne modelează povestea vieţii printr-un interminabil şir de ”trebuie” . Am ajuns în faza în care este imposibil să mai vezi rezultatul acestor trebuie, transformate într-un lung şir de butoane pe care ”maeştrii jocului” apasă la nevoie.

Întocmai cum se programează un calculator care iese ”gol” din fabrică, ne este programat intelectul prin condiţionare. Suntem atât de orbi în acest joc, încât ne-am aruncat la gunoi toate visele, toate idealurile personale şi urmăm orbeşte o paradigmă care nu ne aparţine, jucând o piesă din care nu înţelegem nimic. O piesă care nu ne aparţine, dar o jucăm traşi de sforile lui ”trebuie” .

Oricât de incredibil ar părea, există pe Pământ oameni care nu se opresc în ”distragerile” lumeşti. Şi o să le numesc distrageri de-acum, pentru că termenul de ”distracţii”  este uzat deja indicând amuzament mai degrabă decât distragere.  Există Oameni spuneam care se nasc, fac treaba pe care o au de făcut , şi pleacă. Nu se opintesc în  mândrie naţională, pentru a justifica graniţe, nu se opintesc în ”trebuie” pentru a se deturna de la drumul lor, nu se opintesc în războaie. Filmuleţul pe care vi-l propun astăzi, exemplifică colosal ce ”minuni” se petrec când oamenii nu intră în jocul colectiv al societăţii. 

”Omul care planta copaci”  după o poveste de Jean Giona m-a captivat realmente prin forma grafică foarte sugestivă, prin vocea şi inflexiunile tonale ale naratorului precum şi prin tâlcul poveştii.  Intelectul nostru a fost ”deturnat” de nişte hackeri fără să ne dăm seama. Mă întreb câţi dintre privitorii acestui film îi înţeleg adâncimea.... Vizionare ... adâncă !